Cuvântul şi icoana în experienţa ortodoxă
Varianta integrală a articolului, care conţine şi porţiunile de text în greacă şi ebraică.
[scribd id=14230258 key=key-18ugkp04jxa4xw194aie]
*
Într-o lume mediatică, hiperinformatizată, dar, din păcate, cu lucruri de duzină, ca cea postmodernă, cuvântul şi imaginea sunt elementele principale prin care se manipulează atenţia consumatorilor. Dirijarea atenţiei spre lucruri derizorii sau spre lucruri profitabile pentru anumite trusturi economice se face de către profesionişti ai utilizării mijloacelor info-vizuale.
Punctele de rating se fac cu oameni volubili, excentrici sau ieşiţi din comun sau care au un estetic flamboaiant. Mirajul povestirii sau imaginea – adesea supradimensionată – a actorului media atrage, acaparează.
Şi acaparează tocmai pentru că cuvântul şi imaginea sunt, în mod regular, forme raţional-afective de transmitere a unei persoane către o alta, pe fundamentul că toţi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu [Fac. 1, 27, cf. LXX] pentru ca să fim în relaţie vie, continuă cu El şi între noi.
Pentru că suntem după chipul/icoana lui Dumnezeu cel viu tocmai de aceea suntem dinamici şi comunicativi, în relaţie unii cu alţii prin intermediul cuvintelor şi a gesturilor noastre. Cuvântul nostru faţă de altul sau în faţa altuia este un cuvânt care transmite, implicit şi explicit, profunzimile persoanei noastre. Ne vedem unii pe alţii şi vorbim unii cu alţii despre lucruri care ne sunt comune dar, în acelaşi timp, rămânem întipăriţi în memoria şi în inima altora.
Dacă în cadrul relaţiilor zilnice din familie şi societate imaginea şi cuvintele noastre ne proiectează într-un mod personal şi unic în faţa şi în inima altora, cu atât mai mult, în relaţia noastră cu Dumnezeu, ca oameni ai credinţei, viaţa lui Dumnezeu se imprimă în noi prin cuvintele Scripturii şi ale Părinţilor şi prin sfintele icoane.
De la Lc. 4, 32 observăm că impactul predicii Domnului asupra oamenilor era foarte profund pentru că cuvintele Sale atingeau inimile lor, fiind resimţite ca nişte cuvinte spuse întru putere [Cf. GNT]. Şi această putere resimţită în mod acut nu era decât harul necreat şi veşnic sau slava veşnică, proprie a lui Dumnezeu, care se imprima în cuvintele pe care le rostea şi care se adresau omului în integralitatea sa.
Teologii Bisericii, din acest motiv, sunt vorbitorii prin excelenţă despre Dumnezeu. Tocmai de aceea în troparul Sfântului Grigorie de Nazianz, spre exemplu, numit în limbaj liturgic ortodox, pe drept cuvânt: „de Dumnezeu cuvântătorul”[1], se afirmă faptul, că el a biruit pe retorii seculari tocmai pentru că „ai cercat adâncurile Duhului şi frumuseţile vorbirii ţi s-au adăugat”[2].
Datorită experienţei sale duhovniceşti profunde a înţeles profunzimile teologiei şi ale vieţii mistice cu Dumnezeu şi, de aceea, a fost luminat şi întărit în propovăduirea sa. Curăţindu-se pe sine de patimi şi umplându-se totodată de puterea slavei lui Dumnezeu a început să intuiască forţa cuvintelor, realitatea lor transfiguratoare prin harul Prea Sfintei Treimi.
De aceea, la întrebarea: ce atrage pe oameni către propovăduitorii cu multă ştiinţă teologică şi cu o profundă viaţă duhovnicească răspunsul e lapidar: cuvintele lor pline de har, de experienţă harismatică. Omul care devine vas ales [F. Ap. 9, 15, cf. GNT] al lui Dumnezeu se lasă învăţat de către Dumnezeu cuvintele care rănesc inimile oamenilor cu dragostea de Dumnezeu.
Cunoscând ce înseamnă să fii rănit de către cuvintele dumnezeieşti, Sfântul Siluan Athonitul scria următoarele cuvinte: „sufletul care a cunoscut pe Domnul e atras spre El de iubire, şi dogoarea acestei iubiri nu-i îngăduie să-L uite nici ziua, nici noaptea, nici măcar pentru o singură secundă”[3]. Cuvintele Domnului ne umplu de dor faţă de El şi ne fac să resimţim în mod acut nevoia de a vorbi cu El prin rugăciune sau de a contempla icoanele Sale.
Când Sfântul Apostol Petru I-a spus Domnului: Tu ai cuvintele vieţii veşnice [In. 6, 68, cf. GNT] I-a pus, deopotrivă, şi întrebarea: Doamne, către cine să mergem? [Ibidem]. Şi el nu a făcut aici decât să mărturisească cu glas tare conştientizarea faptului, că Cel pe care dorea să Îl vadă tot timpul era, în acelaşi timp, şi Cel care îi învăţa cele ale sfinţeniei în mod continuu.
Cuvintele Domnului sporesc cunoaşterea şi iubirea noastră pentru El, adevărul şi sfinţenia lor ne transformă prin primirea lor cu toată conştiinţa, şi, de aceea, iubim tot mai intens faptul de a vedea chipul Lui iconizat, pentru că suntem mereu într-o stare de dorire a Lui. Şi astfel trăim, într-un anume grad personal, starea de care vorbea dumnezeiescul Petru, aceea în care cuvintele şi imaginea/ icoana Celui iubit sunt trăite ca nedespărţite.
Credinciosul ortodox, care are o relaţie autentică cu Hristos Dumnezeu distinge cuvintele sale de chipurile Sale iconice dar nu le desparte pe unele de altele. Citind şi mai mult cuvintele Scripturii cât şi comentariile Părinţilor Bisericii la Scriptură ne umplem de o şi mai mare iubire faţă de persoana lui Hristos, pe care o vedem iconizată şi închinată în Biserică.
Teologia icoanelor e profund dogmatică şi tradiţională. În definiţia dogmatică a Sinodului 7 Ecumenic cinstirea icoanei Domnului e mărturisită ca predanie nescrisă[4] a Bisericii, pentru că „figurarea zugrăvirii în icoană…este în acord cu relatarea propovăduirii Evangheliei şi este folositoare spre încredinţarea adevăratei, şi nu după închipuire, Întrupări a lui Dumnezeu Cuvântul şi spre câştigul nostru unanim”[5].
Icoana e de acord cu Scriptura şi e o neuitare pentru ochi după cum cuvântul e o neuitare pentru memorie. Însă ambele sunt veridice, atât cuvântul cât şi icoana, dacă sunt mărturisite de către Biserică ca fiind cele autentice. Biserica autentifică şi garantează forma şi interpretarea cuvintelor Domnului şi ale icoanelor Sale. Interpreţii lor sunt marii Sfinţi şi Dascăli ai Bisericii, care ne introduc în relaţia profundă, interioară, dintre cuvânt şi icoană în spiritualitatea ortodoxă.
Pentru că, prin cuvânt, explicăm şi aprofundăm semnificaţiile teologice ale icoanei iar icoana ne devine o prezenţă cotidiană pentru noi, tocmai pentru că ne e dor să privim către ea şi să ne rugăm în faţa ei şi, prin calea deschisă minţii şi inimii noastre de către ea, să comunicăm cu Domnul, cu Maica Sa, cu Sfinţii Săi.
Icoana e o prezenţă deschisă care nu suportă în definiţia ei înrămarea[6]. Cuvântul credinţei e tot o prezenţă deschisă, foarte profundă, aidoma icoanei, care ne aduce înţelegerea voii lui Dumnezeu şi a relaţiei Lui cu noi.
În Omilia I a Comentariului său la Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur ne subliniază, din prima frază a cărţii, că „ar fi trebuit să n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viaţă atât de curată încât harul Duhului să fi ţinut locul Scripturilor în sufletele noastre. Şi după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca şi inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul Sfânt”[7].
Cu alte cuvinte, sfinţenia vieţii noastre ar fi trebuit să fie cea care ne furnizează cuvintele folositoare şi cea care să ne facă icoane mântuitoare pentru confraţii noştri. Dumnezeu scrie în inimile noastre cuvintele vieţii veşnice, prin Duhul Său cel Sfânt şi de aceea ne facem icoane ale Stăpânului. Cei care primesc cuvintele Domnului în inimile lor devin icoane ale Lui, icoane ale Sale pentru alţii, pentru că transmit altora frumuseţea şi sfinţenia lui Hristos iradiată în persoana lor.
Sfinţii sunt persoane frumoase, realmente frumoase, pentru că frumuseţea lor este înăuntru [Ps. 44, 14, cf. LXX], face parte din interioritatea lor. Cuvântul plin de Duhul, cuvântul duhovnicesc e o revărsare de har [Ps. 44, 3, cf. LXX] din inima noastră, pentru că logos agaton, adică cuvânt bun [Ps. 44, 2, cf. LXX] iese din inima curată, sfinţită, dintr-o interioritate frumoasă, harismatică.
Sfinţii sunt icoane ale Stăpânului, care ne vorbesc despre El şi despre relaţia lor cu El plină de adâncime duhovnicească. Fiecare Sfânt are frumuseţea sa personală pentru că e o unicitate personală, însă, în acelaşi timp, toţi sunt legaţi unii de alţii prin cuvinte şi fapte de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lor.
Viaţa sfântă se exprimă prin cuvinte curate şi prin fapte de iubire pline de conştiinţă. De aceea Sfântul Nichita Stithatul îl caracteriza pe Sfântul Simeon Noul Teolog drept „om de o curăţie extremă”[8], fiindcă devenise „întreg atenţie, întreg plin de căldura Duhului, întreg plin de descoperiri şi iluminări dumnezeieşti”[9].
Din acest motiv, ascultarea cu nesaţ a oamenilor înduhovniciţi are în comun aceeaşi atenţie profundă a fiinţei noastre pe care o manifestăm şi în contemplarea duhovnicească a sfintelor icoane şi a cosmosului ca lucrare a Dumnezeului treimic. Ascultăm cuvintele lor pline de har, care ne transfigurează şi, în acelaşi timp, persoana lor creşte în inima noastră ca o realitate inalienabilă.
Icoanele Sfinţilor, pe care le înţelegem pe măsură ce cunoaştem vieţile Sfinţilor iconizaţi şi creşte relaţia noastră cu ei ne devin şi ele de neînlăturat din inima noastră. Cuvintele şi imaginile cuvioase se imprimă în fiinţa noastră şi ne creează în sensul lor. Iar sensul cuvintelor duhovniceşti şi al icoanelor este permanentizarea şi aprofundarea relaţiei noastre cu Dumnezeu.
Cuvintele sfinte, întrupate în persoana noastră, ne fac icoane ale Dumnezeirii. Şi omul este chemat tocmai la aceasta: la faptul de a se înnoi „întru cunoştinţă, după chipul Celui care l-a făcut” [Col. 3, 10, cf. GNT].
Iar cuvintele sfinte nu aduc o cunoaştere lipsită de putere duhovnicească, de har, ci, dimpotrivă, o cunoaştere care luminează, care umple de dor pentru Dumnezeu, care împacă pe om în fiinţa sa, care unifică simţirile sufleteşti şi trupeşti ale omului.
Cuvintele sfinte, cât şi icoanele ne rănesc profund lăuntricitatea. Am experiat de mai multe ori în viaţă întâlnirea tulburătoare şi acaparantă cu totul cu ochii Prea Curatei Stăpâne din mai multe icoane ale sale făcătoare de minuni şi am simţit că însăşi Preasfinţia sa m-a privit. O privire plină de putere dumnezeiască, de dulceaţă dumnezeiască şi de cutremurare sfântă.
La fel, mai mulţi oameni de-a lungul vieţii mele m-au zguduit cu cuvintele lor pline de putere duhovnicească şi, din acest motiv, cuvintele şi persoanele lor îmi sunt mereu îndreptar în viaţă.
Tocmai de aceea slujbele Bisericii se fac prin cuvânt şi în faţa icoanelor şi a frescelor Sfinţilor din Biserică care au întrupat, fiecare în parte, cuvintele mântuitoare ale Bisericii. Slujbele se fac înaintea Domnului, sub ochii Săi cei prea iubitori şi prea milostivi.
Suntem învăţaţi de către Dumnezeu cele ale sfinţeniei prin întregul cult divino-uman al Bisericii iar icoanele sunt modelele pragmatice ale dobândirii şi permanentizării, înveşnicirii comuniunii cu Dumnezeu.
Nu avem aşadar un ideal de viaţă, care rămâne, întotdeauna, o posibilă împlinire ci viaţa eclesială înseamnă o viaţă pragmatică, în care, prin cunoştinţă teologică şi nevoinţă asiduă, curăţitoare de patimi, sfinţenia devine o realitate existenţială.
Cuvintele Bisericii îi transformă pe oameni, le dă să trăiască, în mod anticipat, dulceaţa vieţii veşnice. Dumnezeiasca Liturghie ne conduce, prin cuvinte şi gesturi, la împărtăşirea euharistică cu Hristos, însă, în acelaşi timp, ne face să dorim o şi mai mare comuniune cu El, cu persoana Sa, pentru că ne învaţă să ne rugăm Lui: „Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai adevărat [mai deplin / mai desăvârşit n.n.], în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale”[10].
La fel, în rugăciunea isihastă, plină de dor pentru simţirea şi vederea slavei lui Hristos, Îi spunem necontenit Domnului: „Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”.
Ne adresăm direct Domnului, Dumnezeului inimii noastre, fiind încredinţaţi că El ne ascultă. La fel ne închinăm şi ne rugăm în faţa icoanelor Sfinţilor iconizaţi pe ele şi suntem încredinţaţi că vom primi ajutor şi întărire în viaţa noastră prin intermediul mijlocirii lor pentru noi.
Cuvintele Domnului şi ale Sfinţilor şi icoanele lor sunt continuu prezente în viaţa noastră unele completându-le şi explicându-le pe celelalte. Cuvintele şi vieţile Sfinţilor explică icoanele lor iar icoanele Sfinţilor certifică cuvintele şi vieţile lor.
Dacă suprimăm imaginea sau cuvântul ajungem o societate autistă. În momentul când nu mai vrem să comunicăm sau să vedem chipul altuia sau diverse realităţi sociale înseamnă că ne-am scufundat într-o lume interioară plină de fantezie.
Interrelaţionarea noastră asigură un climat social şi comunitar prielnic dezvoltării personale. Pentru că mă văd pe mine, pentru că sunt conştient de mine însumi pot să văd şi pe altul. Şi când văd pe altul şi realitatea lumii lui în cunoştinţă de cauză ştiu şi ce să-i spun, cum să mă comport faţă de el.
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş
[1] *** Ceaslov, ed. a II-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 683.
[2] Ibidem.
[3] Cf. Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei. Însemnări duhovniceşti, ed. a II-a, revizuită şi adăugită, cu studiu introd. şi trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 88.
[4] Cf. textului definiţiei tradus în Anexa 1 a cărţii: Sfântul Teodor Studitul, Iisus Hristos, prototip al icoanei Sale. Tratatele contra iconomahilor, studiu introd. şi trad. de Diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis şi Sfânta Mănăstire Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, p. 193.
[5] Ibidem.
[6] Despre pledoaria pentru neînrămarea icoanelor, obicei nefast pentru Biserica noastră, care reprezintă „o altă formă de îndepărtare a Lui de creaţie, o ignorare a chemării la dialogul nostru cu prototipul pictat” a se vedea Mihaela Palade, Iconoclasmul în actualitate. De la „moartea lui Dumnezeu” la moartea artei, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p. 142-148. Noi am citat din p. 148 a ediţiei citate.
[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea a treia. Omilii la Matei, trad., introd., indici şi note de Pr. D.[umitru] Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 15.
[8] Cf. Viaţa III, 25 apud Sfântul Simeon Noul Teolog, Viaţa şi opera. Scrieri IV, introd. şi trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2006, p. 260.
[9] Cf. Viaţa III, 26 apud Idem, p. 261.
[10] Cf. *** Liturghier, ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 180.
