coloanele-nu-invechesc

Primele 10 foi manuscriptice ale volumului.

*

Gândind melancolic despre zbor

Pasărea e întotdeauna
frumoasă când zboară.

Are un fel de a fi
când zboară,
care te face s-o pizmuieşti,
s-o urmezi.

Îmi plac păsările
pentru că sunt libere
şi, mai ales, pentru că
ştiu să gândească libertatea.

Ele ştiu să zboare
cu tot ce înseamnă pasăre,
să se piardă în verbul a zbura.

Păsările ştiu să
zboare
şi, mai ales, oriunde sunt ştiu
să uite.

Ele uită şi zboară.

Păsările sunt geniale
pentru că ştiu să uite.

Ele ştiu să se uite.

Oamenii nu ştiu
să se uite de ei,
nici să se caute pe ei.

Pe când păsările
sunt libere.

Ele ştiu să zboare
cu tot ce înseamnă pasăre,
cu tot ce înseamnă a zbura.

Ele ştiu să zboare
şi, mai ales,
ştiu să uite.

*

Conştiinţă despre spaţiul din lucruri

Spaţiul e în felul unei
muşcături.

De câte ori văd o femeie
muşcând dintr-un măr
simt un mai mic spaţiu,
o mai puţină întindere.

Când văd muşcându-se
din măr
simt că se suspendă esenţa lucrurilor,
simt că pierd
ceva din densitate,
pentru că spaţiul se constituie
din lucruri interioare,
din obiecte cu conţinut.

De aceea pot simţi spaţiul
ca ceva care se mănâncă,
ca ceva care se poate goli
în altceva,
ca ceva din mine pe
care îl port.

În spaţiu poţi doar crede,
poţi doar înţelege
un lucru dintre alte lucruri,
o piatră dintr-o mulţime de pietre,
un gând dintr-un tom de gânduri.

Dar nu-l poţi prinde
de umăr
ca să-l întrebi de vorbă.

Căci spaţiul se umple cu lucruri
dar nu şi cu
conştiinţa sentimentelor.

El este plin de atâta umplere.
El este rotund de atâta formă.
Poate fi mobil de atâta
mişcare.

Dar el nu simte nimic.
El nu înţelege nimic din
sentimente.

Spaţiul este de atâta umplere gol,
de atâta cuprindere neînsemnat,
de atâtea şi atâtea lucruri
nesigur,
pentru că spaţiul este
o muşcătură
care se întâmplă.

*

Despre privitul care deschide o înţelegere

Când priveşti cerul
îţi apare ideea
unei noi întinderi.

Privitului cerului îţi revelează
spaţiul în care pot exista orizonturi deschise.

Pentru că ne-am învăţat
să privim
am descoperit o stea.

Pentru că am înţeles o cometă
am descoperit, deja,
o galaxie.

Pentru că privim un cer
înţelegem că există o altă lume.

Privitul este o altă descoperire care
ne învaţă să înţelegem.

Tocmai pentru că privim o altă
parte a înţelesului
este necesar să privim,
este necesar să
tot privim.

Deschiderea spre privit
este un nou înţeles,
pentru că noi ne facem
înţeleşi.

Gândim când privim
şi atunci se dizolvă
orizontul.

Se deschide o uşă
în cer,
unde trecem cu privitul.

Orizontul ce se deschide
nu sfidează.

El amplifică
o privire,
el încearcă să suprime
o acuză,
el încearcă să spună
o seamă de
adevăruri,
dar, mai ales, încearcă
să ştie
să privească
atent.

*

Paralelă între sărut şi linie

Întotdeauna când sărut
încep o linie.

Am eu datul de a privi astfel,
pentru că atunci când sărut
văd un început de linie,
un început de a fi
care începe.

Se începe o linie care se amplifică
văzând cu ochii.

O linie care se simte
simţitor de mult.

Linia începută de sărut,
iniţial, este doar o privire,
dar, în final, ajunge o
fiinţă.

Sărutul e o contopire
dintre începutul liniei
şi capătul acesteia,
pentru că de nu ar fi fost cu putinţă
sărutul n-ar fi fost să fie.

De aceea se ştie în mine
că sărutul e o linie,
pentru că se amplifică
văzând cu ochii,
simţitor de mult.

*

Reflecţie de gândire despre scris

Scrisul este o întindere
a frigului,
este o însingurare cu propria
ta fiinţă.

De scris trebuie să te apropii singur,
cu tine alături,
pentru ca să poţi înţelege.

De scris trebuie să te
apropii discret,
cu paşi înţeleşi.

Trebuie să fii atent
ca să poţi înţelege.

Cei care scriu se înţeleg,
ei nu înţeleg!

Ei se cunosc pe
ei înşişi.

Când înţelegi
nu poţi să scrii.

Când asculţi
nu poţi reproduce.

Dar când scrii
te înţelegi.

Când scrii
te înveţi să fii.

*
Gândire despre necesitatea absolut totului

Absolut totul
ne este necesar
în gândire.

Orice gând care
trebuie înţeles.

Orice lucru care
trebuie simţit.

Orice om care
trebuie iubit,
pentru că totul este acela de care
avem nevoie;
pentru că totul este
acela de care
avem mare nevoie.

Când îţi lipseşte ceva
simţi lipsa ca durere.

Când te doare ceva simţi durerea
cu o altă durere.

De aceea totul
trebuie gândit adânc,
trebuie gândit serios,
trebuie gândit necesar.

*
Vers gândit despre muzică

Muzica este un prelung
al omului,
un prelung înţeles al
nostru.

Ea este o îndrăznire
nu numai
a mea spre tine,
ci şi a mea spre
mine însumi.

Întotdeauna muzica
este o explicaţie
sau o necesitate.

Depinde de întâlnirea pe care o
ai cu tine însuţi.

Muzica este o întreagă
lecţie de cunoaştere,
vibraţia unui sunet cosmic
de mii de ani lumină.

Ea este o parte
din noi
când ascultăm,
o parte din noi
când gândim
şi o parte din noi
când murim.

Iar când omul se întâmplă
să fie muzică,
muzica este o întâlnire
de gradul trei
cu întreg universul.

*

Vorbire despre moarte

Murirea mea este un fapt
de-a fi.

Murirea mea este un fapt
de este.

Ce tot mă ascund de această
prezenţă!

Ea este fiinţa mea.

Murirea mea este
o vorbire care
mă simte.

[Finalul celei de a doua secţiuni şi…am redat-o în totalitate, în primul şi în acest al doilea articol n.n.]

*

[Poeme alese din a 3-a secţiune a volumului]

Iluminare a unei linii în mine

O linie trece prin mine,
singura linie care
mă arde.

Ea urcă spre sinele
meu,
spre întrebarea
din mine.

Este o linişte
plină cu înţeles,
plină cu văz,
plină cu dor.

Se desparte trupul meu
în două părţi
şi prin această
trecătoare
linia urcă,
linia suie,
linia se depăşeşte
pe sine.

Ea vine din neant,
din cer,
poate din pământ.

Cred eu şi nimic nu cred din
ce scriu,
pentru că îmi dau seama de
simplitatea ei,
care trece peste cuvânt
şi peste facultatea de a o
înţelege.

Ea vine de undeva,
de unde nu ştiu
dar simt,
de unde nu mai este
decât simţ
infinit,
infinit,
infinit…

*
Simţire interioară

Mă simt în mine
cum sunt limpede
ca ochiul de apă.

Mă simt cum sunt
întraripat de aer,
cum sufletul meu
se rostogoleşte
împrejurul sinelui
meu liniştit.

Mă simt cum
mă aştern
în materie,
limpede…

Ca o enigmă
mă simt.

Simte-mă!

*

Metaforă pentru ochi

Ochiul meu curge înlăuntru
şi lasă să se vadă
oglinda,
spaţiul care este dedesubtul ei
şi în ea,
care este reflectarea ei.

Ochiul meu este sferic.

Se cuprinde în el
tot înţelesul
încifrat.

Coborând în retina lui
vei putea vedea
o lumină din ce în ce mai limpede,
deşi te cobori în adâncuri.

În adâncul meu există limpedele,
limpezitul,
care se tace
în tăcere tăcută.

*

Poetul spunându-se despre sine adevărat

dedicat Cristinei Joiţa,
celei care mi-a intermediat primul
şi ultimul interviu pe care i l-am luat
lui Grigore Vieru,
la Ploieşti, acasă la Nichita.

Privit printr-un ochi de
privire
eu sunt un cuvânt simplu,
atât de simplu încât mă confund
cu mine însumi;
atât de simplu
încât mă pierd
în el însuşi,
în sinele meu.

Dacă stai să mă
priveşti pe mine,
cel ce sunt simplu
în cuvântul meu,
vei găsi lumini siderale,
lumini lungi, stranii,
paradoxale.

Privindu-mă, mă vei găsi
o imensă lumină
încondeiată cu lacrimi
şi sânge
şi oase,
pentru că lumina trebuie să aparţină
acestei lumi,
pentru că această lume
există în lumină,
pentru că există lumină.

Privit fiind eu sunt simplu
de luat în mână
şi mirosit,
de luat în mână şi împărţit,
de luat în mână şi băut.

Privit eu
sunt un cuvânt
singular de simplu,
un cuvânt rotund,
plin,
albu.

*
Spunere cu înflăcărare a unui poem

Respir sufletul iubitei
mele cu nesaţul
de a mânca din pomul oprit,
cu neastâmpărul de a sări în marea
cu apă sărată şi învolburată.

Respir sufletul ei
cu întinsul nopţii negre şi
pline de mister,
pe care o înalţ,
cu ochii tăi, mai sus.

Respir cu trupul,
cu viaţa, cu moartea ei
prin ochii tuturor
lucrurilor,
cu o poftă a rozătorului.

Aşa îmi respir eu iubita:
cu gâlgâirea sângelui,
cu verbul din mine
neatins de vorbire,
cu însăşi durerea
cea mai
profundă a iubirii,
cu tot simplul
acestui univers care o cuprinde
şi care nu o cuprinde,
imensă şi
stranie ca o enigmă.

*


Mărturisire pentru pacea lumii din ordinul poetului

În mine se face pace cu totul,
pacea contrariilor,
care se înţeleg şi se simt
necontrarii.

Tu şi eu şi altul
devenim una,
în mine,
unde totul îşi pierde conturul
şi rămâne
doar explozia
unei forme
de conştiinţă şi sentiment.

În mine, unde se suspendă golul
şi spaţiul
şi forma,
într-un conţinut
al misterului care se izvorăşte.

În mine, unde cuvântul
se naşte cu zgomot,
cu mare emoţie.

În mine, adevărat vă spun,
în mine, unde sunt eu,
şi mă văd,
se face pace,
se cultivă pace,
de sine,
cu sine
şi pentru sine.

*
În mijlocul depărtării de depărtare rostire pentru sine a poetului

Suspin cu un ochi al
sângelui
în care s-au vărsat esenţele
aerului, ale apelor,
ale durerilor;
în care păsări şi cai înaripaţi
au jucat împreună
în hora ielelor
cântecul îndurerării.

Suspin un ochi,
care s-a vărsat
de-a-ntregul în apa
morţii, trecând prin
Styx şi prin piramide,
dând de Sfinx şi de muntele Cogaionon.

Rup cu ochii suspinul,
pe care l-am simţit atunci
rupându-se
de vederea mea.

Mă rup de mine,
rupându-mă
cu sângele ochiului meu
de întreaga experienţă
a cercului,
a pietrei,
a lucrului în sine,
a misterului.

Mă rup de propria mea
cuvântare
înnebunind
verbele, substantivele,
punctele.

Mă rup şi mă dezleg
de întreaga robire,
cu o lacrimă
ce mă
arde-n tăcere.

*
Iluminare a mea prin cercul însuşi

Se mănâncă cercul
cu o gură de lumină
şi se lasă loc trecerii.

Cercul este o linie
neagră care are o spărtură
într-un punct.

Acel punct este suspendat
de lumină.

Lumina este punct şi mai mult
decât atât.

Cercul este plin de lumină şi mai
mult decât plin.

Pot să văd din
mine că e
gol deplin
ce se cuprinde
în el.

Cercul nici nu mă vede,
pentru că eu îl
văd din el
şi eu din el
nu mă văd.

Cercul este plin şi
în afară ca în lăuntru.

Cuprinderea realului face să fie cuprins
şi în afară
cu lumină.

Spărtura din punct nu
afectează lumina,
pentru că lumina nu este un punct
ci o mulţime de puncte.

Văd cercul
şi nu mă văd,
pentru că eu îl văd
pe el din el însuşi.

*

Urmărind o gestaţie în plină risipire

Din nume se nasc
fiinţe,
din vise se nasc
realităţi,
din tot ce se paşte
şi se poate rumega
se nasc cifre,
se nasc oameni
cu trupuri de ochi,
şi de mâini,
cu suflet de singur,
de străin,
de cei care nu învaţă
să moară vreodată,
de cei care nu ştiu că ştiu,
de cei care nu uită
că nu au vederea privirii.

Se nasc oameni
de metal elastic,
toţi o căpătare a rumegării de iarbă,
a spumegării de cai
albi prin amurg.

Din ou se naşte un singur
semn: un fir roşu,
limpede.

*
Asistând cu o inexistenţă la naşterea sinelui

Din punctul de vedere al meu
privindu-te mă găsesc în tine
ca un lucru orb
care se naşte şi ţipă.

Mă simt în tine
fiu al mamei mele care se naşte,
care se mişcă în placenta însăşi
a mişcării,
lovindu-se de pereţii
unei lumi
care mă produce.

Mă găsesc în sinele tău
şi în minele însumi,
mâncând cerul iubirii
tentant
şi
pur,
ca un măr copt în august.

Mă găsesc în tine
găsindu-mă
ca cel care fug
cu însăşi greutatea vitezei,
cu însăşi imponderabilitatea
cauzei de a mă naşte.

Mă sunt,
mă fiu
şi, dintre toate lucrurile,
mă exist,
amestecându-mă cu stropi de înţeles
şi de lacrimi,
delirând
substantive şi verbe,
fără răspuns
de glas
în privire.

*
Din iubire de ţară, poemă

Până când suntem demni
ca să iubim
ar trebui să mâncăm
pământul ţării,
acest pământ dulce,
care îţi veseleşte măruntaiele
şi te învaţă să nu-l scuipi.

Am văzut oameni scuipându-se
în rândul numelui lor,
în obrazul prietenului,
în inima mamei
şi, foarte grav,
am văzut oameni care îşi scuipă strămoşii,
eroii, martirii, sfinţii,
ochiul pe care-l
rumegă
şi pe care-l transformă
în întuneric.

Şi de aceea spun, că trebuie
să mâncăm pământ
până învăţăm să iubim,
până când devenim maturi,
în stare ca să departajăm adevărul de minciună.

Pentru că acest pământ
ne învaţă să fim noi înşine.

Ne învaţă să simţim valoarea,
să simţim
fluierul ciobanului mioritic…

Pentru că acest pământ
a ştiut şi ştie
să sufere,
să plângă şi,
mai ales,
să ierte…

*
Filosofie în faţa unui pahar plin

Când beau din pahar
mă trece fiorul
golirii de sens al vieţii,
pentru că văd în băut
o semnificaţie a morţii.

Beau…şi băutul îl asociez, mai
întotdeauna, cu o trecere a lui ceva spre altundeva,
pentru că această trecere despământeneşte
de ceea ce ştii că poţi,
de ceea ce ştii că vrei,
de ceea ce ştii că eşti,
de ceea ce poţi să dai.

De aceea actul acesta îmi
umple
gândirea de vid.

Golirea paharului
înseamnă golirea mea de
înţelesul lucrului meu.

Mă lepăd de mine
pentru altundeva,
pentru altcumva.

Conţinutul meu,
prin băut,
mi se pierde şi nu se
transformă.

În asta constă durerea:
în faptul că pierd
din mine.

Mai înaintea băutului
este încă nebăutul
şi acesta sfidează,
tocmai prin sentimentul finalului,
prin conştiinţa că există, desigur,
un final.

Iar mai înaintea încă băutului,
băutul
sfidează tot atât de dureros prin
sentimentul
nefiinţei totale,
a spaimei de a nu fii fiind niciodată.

Beau acest pahar
şi mă simt
nefiind încă cu totul
al meu,
pentru că simt o îndepărtare
între mine şi mine,
cum nu există între
1 şi 2.

Acest timp al băutului
nu-mi este pe plac,
tocmai prin această depărtare
în care mă simt
prea nefiind,
prea nemurind,
prea,
prea neînviind.

[Până la a 33-a foaie manuscriptică]

Did you like this? Share it: