Căsnicie sau căznicie?

porumbite

Am văzut mai zilele trecute la televizor o discuţie despre căznicie, după cum scria în josul ecranului. Discuţia n-am urmărit-o, dat fiind protagoniştii, dar am reţinut grafia cuvântului.

Şi această grafie nu cred că a fost întâmplătoare sau o greşeală, întrucât multă lume, în ultima vreme, încearcă să impună un etimon fals şi să forţeze atestarea unui sens al cuvântului, care nu există.

În primul rând, se spune căsnicie şi nu căznicie, în exprimarea orală şi cu atât mai mult, în scris. Pentru că acest termen nu vine de la caznă, cazne, ci de la casă, casnic.

Căsnicie înseamnă a fi sau a deveni casnicul cuiva, sau a face casă împreună.

A luat-o în căsnicie se traduce prin a luat-o în casa sa, aşa cum este expresia biblică.

Căsătorie vine tot de aici, de la casă, de la a face împreună o casă.

În ultima vreme am auzit însă altă variantă, spusă fie serios, fie parodic. S-a acreditat astfel ideea că, anume, căsnicia ar fi o caznă, o mucenicie purtată la unison de cei doi soţi (sau doar de unul, dacă celălalt e neînţelegător), prin asimilarea fonetică a cuvântului cu un alt termen, caznă, cu care nu are nicio legătură semantică.

De aici a fost preluată de denigratorii liber-profesionişti ai tainei căsătoriei, care s-au bucurat să găsească o hibă cuvântului tradiţional căsnicie, crezând că strămoşii aveau aceeaşi minte ca şi ei.

Explicaţia din urmă nu este însă valabilă din punct de vedere lingvistic şi etimologic şi nici din punct de vedere duhovnicesc. Pentru că sensul primar al cuvântului, acela pe care l-am spus mai sus, revelează şi sensul duhovnicesc.

Iar dacă enunţăm şi sensurile cuvântului casă din limba română veche – care înseamnă şi biserică sau templu – ajungem la cuvântul Domnului, că cei doi sunt un singur trup şi la echivalenţa semantic-duhovnicească revelată de Sfântul Pavel, dintre trup şi Biserică.

Pentru că cei doi sunt un singur trup numai în Biserică şi cei doi sunt un singur trup precum Biserica este trupul lui Hristos. Iar a face casă, căsnicie înseamnă a fi amândoi în casa, în Biserica lui Hristos şi a fi un trup cu El.

Îndemnurile la mucenicie şi la nevoinţă sunt foarte bune, numai că nu trebuie pierdut din vedere înţelesul corect, iniţial, al cuvântului căsnicie, pentru că se poate ajunge şi la interpretări defavorabile şi – mai grav – la pierderea semnificaţiei de bază care luminează traseul duhovnicesc avut în vedere de iniţierea maritală.

Prima oară când L-am simţit pe Dumnezeul cel viu

potir

A fost la scurtă vreme după ce l-am întânit pe părintele Dorin, pe atunci seminarist, şi după ce am început să merg la Biserică.

Pe atunci sufeream foarte mult pentru că tocmai îmi pierdusem bunica, care mă crescuse până am plecat la şcoală şi la care îmi petrecusem toate vacanţele.

Când m-am spovedit şi m-am împărtăşit prima dată, am simţit o mare uşurare şi bucurie. Cineva ar putea obiecta că aşteptam acea bucurie…deşi ştiu că nu era o fericire autoindusă.

Însă acea bucurie avea să-mi fie reconfirmată într-un mod aparte, că venea de la Singurul Dumnezeu adevărat.

Era o zi de duminică şi, după ce m-am spovedit şi împărtăşit, am plecat în acea zi la Roşiori. Bunicul trăia încă. Cum ajungeam însă acasă, la bunici, începeam să plâng de dor şi nu mă puteam opri multă vreme…

În acea zi însă, în care mă împărtăşisem prima oară, s-a petrecut ceva uluitor, care m-a luat cu totul prin surprindere: nu reuşeam să mă întristez. M-am apropiat de casă…am intrat înăuntru şi…nimic.

În mintea mea, mă întrebam ce se întâmplă cu mine. Nu simţeam nicio jale, nicio tristeţe, nicio durere. Încercam din răsputeri să mă întristez, să-mi amintesc de bunica şi să-mi aplec inima spre suferinţă. Credeam că m-am împietrit şi am uitat-o.

Am început chiar să-mi fac mustrări de conştiinţă, să mă întreb cu duritate cât de insensibilă pot să fiu, cât de nerecunoscătoare şi de uitucă… Nimic şi nimic. Nu-mi dădeam seama ce se petrece cu mine. Simţeam doar o mare bucurie interioară, care nu-mi permitea deloc să mă apropii de întristare.

Niciodată în viaţa mea nu mi se mai întâmplase aşa ceva. După o bună bucată de vreme, în care Dumnezeu m-a lăsat să mă neliniştesc în fel şi chip, dintr-o dată a venit şi luminarea…şi mi-am amintit că în ziua aceea m-am împărtăşit cu Hristos.

Atunci m-am liniştit în sinea mea şi m-am bucurat că Dumnezeu…a vorbit cu mine. Atunci am cunoscut că El e Viu şi că e în Biserica Ortodoxă.

Odată cu această lecţie de teologie şi dogmatică, am mai învăţat însă şi o lecţie practică de duhovnicie: să nu te împotriveşti niciodată celor ce-ţi vin de la Dumnezeu.

Aşa că săptămâna trecută, în Vinerea Mare, nici nu m-am mirat, nici nu m-am opus bucuriei interioare pe care am simţit-o de la Domnul…am înţeles că judecăţile Lui nu le cunoaştem noi. Şi deşi trebuia să mă întristez, m-am bucurat…pentru că aşa am simţit.

Despre Profetul Deuteronomului

zbor-zbor-zbor

[scribd id=14482694 key=key-1hrbqbu3c1rtmxlk4u3w]

[Textul parţial…fără porţiunile de text din greacă]

*

1. Deut. 18, 15; 18-19  în LXX

Profeţia mesianică centrală din cartea Deuteronomul se găseşte la 18, 15; 18-19 şi ea ne vorbeşte despre Profetul pe care Domnul Îl va ridica din Israel şi Care va fi ca Moise.

Textul sfânt este următorul:

„ 15. Profet dintre fraţii Tăi, ca mine, îţi va ridica ţie Domnul Dumnezeu tău, [şi de] Acesta să ascultaţi!

18. Voi ridica acestora Profet dintre fraţii lor, precum tine şi voi da cuvântul Meu în gura Lui şi va vorbi Acesta după cum Îi voi porunci Lui.

19. Şi pe omul acela, care nu va asculta, întru numele Meu, de cuvântul Profetului, Eu mă voi răzbuna, pentru Acesta”.

2. Profeţia în cauză în Biblia de la 1688

Textul ediţiei scripturale de la 1688, bineînţeles, un text necritic este surprinzător de fidel ediţiilor critice contemporane.

Iată textul profeţiei, cf. ed. din 1988[1] :

„15. Prorocu dentru fraţii tăi, ca mine, va râdica ţie Domnul Dumnezăul tău; de Dânsul să ascultaţi…

18. Proroc voiu scula lor den mijlocul fraţilor lor, ca şi tine, şi voiu da cuvântul Mieu în rostul Lui şi va grăi lor după cum voiu porunci Lui.

19. Şi omul acela, care nu va asculta cuvântul Lui, câte va grăi Prorocul pre numele Mieu, Eu voiu izbândi pentru Dânsul”.

3. Mesajul profeţiei

Sfântul Moise a avut o vedenie în care Domnul i-a vorbit despre Mesia ca despre Profetul care va să vină. V. 18 e de fapt o concluzie a descoperirii, pe care acesta a redat-o în v. 18-22.

Aflăm de aici, că Profetul prin excelenţă, Mesia, Se va naşte din Israel şi El va avea anvergura didascalică a lui Moise. Pe Acesta va trebui ca Îl asculte Israelul, pentru că El va vesti cele ale Sale. Cel care nu va asculta de Profet va fi pedepsit de către Dumnezeu, pentru că El Se va judeca cu el sau Se va răzbuna pe acesta.

Profeţia arată, în mod indubitabil, că Mesia Se va naşte din Israel, că El va fi şi om şi că va vorbi din cele ale lui Dumnezeu.

4. Conexiunile  profeţiei cu Noul Testament

În Lc. 16, 31, Domnul, prin gura Sfântului Patriarh Avraam, ne precizează importanţa ascultării faţă de Moise şi Profeţi când e vorba de a moşteni viaţa veşnică: „Dacă de Moise şi de Profeţi nu ascultă, atunci nu vor crede nici dacă cineva va învia din morţi” [cf. GNT].

Şi, când a venit vorba ca Israelul să creadă în Hristos, s-a adeverit acest lucru, pentru că nu au crezut în El nici după ce Hristos a înviat, pentru că nu crezuseră/ nu înţeleseseră sensul profund al cuvintelor profetice ale lui Moise şi ale Profeţilor.

Israelul nu a înţeles pe Mesia, nu L-a perceput în măreţia Sa copleşitoare pentru că nu înţelesese sensul profund al Scripturii, care i se dăduse în custodie şi care vorbea tocmai despre El, în faţa cărora, mulţi dintre membrii lui, au fost orbi.

În In. 5, 30, Domnul le spusese în mod deschis că e trimis de către Tatăl: „nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis”, pentru că „Altul este care mărturiseşte despre Mine, şi ştiu că mărturia Lui este adevărată, [cea] pe care o mărturiseşte despre Mine” [In. 5, 32, cf. GNT].

Şi Domnul face şi mai explicită relaţia Sa cu Tatăl dar şi inconsecvenţa dintre credinţa în Moise şi necredinţa în Mesia, în In. 5, 36-47:

„36. […] Căci lucrurile pe care Mi le-a dat Mie Tatăl ca să le împlinesc pe ele, lucrurile acestea pe care Eu le fac, [acestea] mărturisesc despre Mine, că Tatăl M-a trimis.

37. Şi Tatăl care M-a trimis, Acela a mărturisit despre Mine. Nici glasul Lui nu l-aţi auzit vreodată, [şi] nici faţa Lui nu aţi văzut-o.

38. Şi cuvântul Lui nu rămâne întru voi, fiindcă pe Cel  pe care L-a trimis Acela, pe Acesta voi nu-L credeţi.

39. Cercetaţi Scripturile, căci vi se pare [că] în acestea găsiţi viaţa veşnică. Însă acestea sunt cele care mărturisesc despre Mine.

40. Şi [astfel] nu doriţi ca să veniţi către Mine, pentru ca să aveţi viaţă.

41. Slavă de la oameni nu primesc,

42. dar v-am cunoscut că nu aveţi întru voi dragostea lui Dumnezeu.

43. Eu am venit întru numele Tatălui Meu şi nu mă primiţi. Dacă altul vine în numele lui, pe acesta îl primiţi.

44. Cum puteţi voi să credeţi, [când] primiţi slavă unii de la alţii[2] şi nu căutaţi slava de la singurul Dumnezeu ?

45. Să nu consideraţi că Eu vă voi acuza înaintea Tatălui. Cel care vă va acuza pe voi este Moise, întru care voi aţi nădăjduit.

46. Căci, dacă aţi fi crezut lui Moise, [atunci] aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine a scris acela.

47. Şi, dacă celor scrise de către el nu credeţi, [atunci] cum veţi crede cuvintelor Mele?”, cf. GNT.

Mesia e trimis de către Tatăl şi Mesia este Iisus. Despre acest Iisus, despre Fiul lui Dumnezeu întrupat, a scris Moise [Deut. 18, 15; 18-19 / In. 5, 46] şi cei care nu au crezut lui Moise nu au crezut nici lui Iisus şi viceversa.

Credinţa în cele revelate lui Moise sau, mai bine-zis, înţelegerea duhovnicească a Legii şi a Profeţilor conducea la vederea lui Mesia. Israelul confundă pe Mesia cu un fals profet pentru că nu a fost în stare să discearnă sau să conexeze lucrurile profeţite despre El cu persoana Lui.

Bineînţeles că Fiul lui Dumnezeu nu era un Profet ca Moise, adică un om sfânt. Compararea lui Mesia cu Moise avea în subsidiar raportarea la cea mai de sus persoană în ierarhia valorică a lui Israel.

În aceiaşi termeni, la Schimbarea la Faţă a Domnului, Matei va spune: „a strălucit faţa Lui ca soarele, Mt. 17, 2, cf. GNT. Însă soarele a fost luat ca termen uman absolut de comparaţie, pentru că noi nu ştim ceva mai strălucitor ca soarele.

Însă strălucirea luminii dumnezeieşti necreate e incomparabilă cu strălucirea soarelui, după cum Mesia este incomparabil cu Moise. Însă puteau ei să perceapă, pe cineva incomparabil mai mare ca Moise? De aceea, în cuvinte umane, Logosul dumnezeiesc S-a descris pe Sine, din multă smerenie ( iată, smerenia Logosului mai înainte de întrupare!), ca Unul ca Moise, asemănător Lui, care va vesti cele ale Tatălui.

În acelaşi timp, Dumnezeu Cuvântul Se prezintă pe Sine lui Moise, ca Unul care va vesti numai ce Îi va spune Tatăl, ca şi când ar fi fost mai mic decât Tatăl. Însă iarăşi găsim în textul profeţiei smerenia Fiului faţă de Tatăl şi o lecţie abisală pentru noi, pentru ca să nu vorbim despre cele ale lui Dumnezeu în afara mărturiei Lui despre Sine.

Ascultarea lui Israel faţă de Fiul e mărturisită de către Tatăl în două evenimente cheie ale iconomiei mântuirii. În evenimentul Botezului, în mod extatic, Tatăl spune: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit„, Mt. 3, 17, cf. GNT, pentru ca la Schimbarea la Faţă, tot extatic, să reconfirme acest lucru şi să adauge ascultarea faţă de El: „ Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit; pe Acesta să-L ascultaţi!”, Mt. 17, 5, cf. GNT.

Cele două vorbiri ale Tatălui, de la Botez şi Tabor sunt extatice, în lumina divină, pentru că nicio vorbire a lui Dumnezeu către oameni nu se face altfel.

Dumnezeu va judeca, Se va răzbuna pe Cel care nu a crezut Fiului. Judecata lui Dumnezeu însă e judecata adevărului, pentru că vor fi judecaţi oamenii în măsura în care au acceptat sau respins mântuirea venită lor prin Fiul.

Mat. 25 ne arată însă şi mai profund faptul, că judecata lui Dumnezeu are rezoluţii, care sunt bazate pe modul în care noi vedem, în relaţiile dintre persoane, persoana lui Hristos.

Şi tocmai de aceea raportarea sau neraportarea noastră la Hristos devine o raportare defectuoasă sau mai puţin defectuoasă la semenii noştri. Dumnezeu judecă pe oameni prin prisma iubirii, a modului în care s-au deschis sau nu măreţiei, frumuseţii, unicităţii relaţiei personale cu Hristos şi cu fiecare semne în parte.


[1] *** Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 139. Am majusculat teologic textul, am redat cu î din a pe î din i şi am îndreptat topica şi punctuaţia textului citat.

[2] Când umblaţi numai după complimentări reciproce, umane, trecătoare, vanitoase…

Dorin Streinu, Ascensiune în infinit (vol. 1; 1997) [3]

putin-din-mult

Pentru 1 şi 2…aici.

*

[ Tot din secţiunea a 3-a]

Mergeam într-o zi a călătoriei
cu o anumită viteză a
timpului,
care lăţea timpul în amintiri,
care ţinea o clipă într-o memorie.

La un timp al fiecăruia
s-a oprit privitul meu
într-un timp al
privirii,
neasemuit de înţelegere
cu văzul ochiului.

Ah, clipă! – şi înţelesul
s-a răzvrătit împotriva
văzului.

Înţelegeam un perete
cu o formă a distanţei
mele de timp,
care îmi arăta
o verticalitate
a mersului de la înălţimea
văzului spre iarbă,
verticalitate firesc
de înţeleasă.

În această apariţie a unei priviri
regăseam chipul din mine,
o formă care se vedea
singură prin văz.

Mi-am zis: Dar nu văd vederea!
Îmi trebuie litera care să-mi spună privitul!

Şi asta, pentru că
vederea nu ştie să diferenţieze
între ceea ce vede şi
ceea ce este să vadă.

Pentru lucruri este nevoie de diferenţiere,
care să despartă exteriorul de interior
în mişcarea verbului.

Căci verbul este
acela care diferenţiază
între toate reflecţiile
unei înţelegeri.

Îmi trebuie organul vederii, am zis,
partea care nu trebuie să întrebe
pentru ca să înţeleagă!

Atunci mi-a apărut
un vierme sincer,
care mi-a spus: Priveşte mişcarea
şi ai să fii
litera care este!

*

Minut de insuportare a durerii (însemnări pe un zid)

Mă doare capul de un A
şi de un O,
de o vorbă spusă mie.

Ce mare teribilism să-ţi
fie frică de un semn
mai mult decât de tine însuţi!

Văd pe un perete
o grămadă de semne,
un alfabet jumătate litere,
jumătate cifre.

Ce încredere oarbă în ele!

Cum să mă încred
în cuvântul pe care
îl rostesc aproape toţi?

Vreau un cuvânt al meu,
simplu,
un cuvânt fără semnificaţie
sau măcar cu una
singură,
prin care să scap
de durere.

Ce teribilism să te doară
o literă,
pe care
nu o poţi întreba de ţara
sau de familia din care provine
(deşi nici eu nu am una
singură)!

Stai de vorbă cu A,
vorbeşti nopţi întregi
şi, într-un final,
ţi se suspendă vorbirea.

Te simţi că nu
mai eşti tu.

Nu mai eşti nimeni.

De exemplu, ceea ce pot să vorbesc
este decât să-l rostesc
şi să plec.

(am învăţat că bătaia de cap
este în van pentru
aceste lucruri minore)

Până la o rezolvare, se pare,
că stau pe jăratic,
cu capul
plin de forme
neînţelese.

*
Vorbire de foame a intelectului

Foamea vorbirii este
o întâlnire cu stomacul.

Singura legătură cu ochiul a foamei
este dorinţa de a
mânca o privire.

Ochiul nu se stârneşte
decât în interiorul lucrului,
a cuvântului.

Singura ieşire din piatră
e gura cuvântului.

Scapă din lacrimă
doar cel care ştie
să nu-l doară.

Devine singură o idee
cea care uită de sine însuşi.

Poziţia soarelui faţă de câmp
nu contează decât pentru floare.

Omului în este tot una.

Singura plăcere a vorbei
este a spune o altă
spunere încă nespusă.

Viaţa este o altă
formă a neînţelegerii:
cine nu ştie, trăieşte,
cine ştie a început, deja,
să moară.

Fiecare pământ este o metaforă.

Nimeni nu s-a pus
în spatele nefiinţei.

A iubi înseamnă
o înţelepciune
a durerii.

*

Pentru minunata sferă

Ce minunat lucru este o
sferă, când mă închid
în trupul ei, în care
pot să exist la infinit!

Sfera este acea formă
a îmbrăţişării, pe care
o visasem înainte de a mă naşte,
în trupul greu al mamei.

Când am văzut ziua
m-am înspăimântat.

M-am înspăimântat
de soare, de privire,
de iarbă.

Eram ieşit din sferă
şi mă simţeam singur.

Mi-aduc aminte că
am plâns cu plânsuri,
cu scâncete.

Îmi era nevoie de acea
linişte maternă
ca de mine însumi.

Mai târziu mi-am găsit libertatea
de-a alege sfera: punctul de la care plecasem.

Atunci mi-am zis: Ce minunat e să te cuprindă
îmbrăţişarea
care te eliberează!

A fi liber este
întinderea marginii
de îmbrăţişare.

*

Despre o altă esenţă a adevărului

Adevărul este simplu,
fără cuvinte mascate.

Este atât de inocent,
atât de pur, încât
nu-l găsim nicăieri,
oriunde l-am căuta prin aceste cărţi,
prin aceste lumi,
prin aceste gunoaie.

Adevărul stă într-o bulă de săpun,
care trebuie – atenţie! –
care trebuie oprită
ca să nu se spargă.

Adevărul este pe o limbă de copil,
de sihastru pios,
pe lacrima unui nebun
care se joacă cu noi.

Adevărul este pe o parte din inima
noastră, pus să se
dospească la rece.

*

Privirea esenţială din iubire

Din femeie, dacă o privesc, rămân doar două linii:
linia sufletului şi linia trupului.

Aceste două linii sunt
simple ca mirarea.

Când mă văd
mă mir.

La fel, când o văd
mă mir de atâta
iubire.

*

Închinare pe o planetă albastră

De mine m-am uitat
pe când uitasem
să plâng,
să ţip,
cel puţin să privesc
câte o cădere de stea,
câte o lacrimă să curgă.

Şi, arareori mă văd un inel
la o doamnă la deget
sau
un trecător grăbit,
pierdut
în grijile lui
personale.

Ce păcat,
că uitasem să plâng!

Aveam nevoie doar de o singură zi,
de o singură clipă
a acestei lumi.

Sau, poate, că sunt prea scurt pentru a spune
o zi sau prea mic pentru
a spune o clipă.

Mă doare că nu m-am iubit
nici măcar în vis,
o dată doar,
măcar odată,
sub luceferi imaginari,
sub ochi sinceri,
sub copita unui cal alergând
prin amurguri.

*

Autoportret pe o sămânţă

Semăna a o sămânţă,
undeva, între două lumi aruncată.

Era tulburător să mă simţi
la mine, acasă,
la masa de scris,
cum mă chinuiau
aceste cuvinte
ale limbii române,
cum mă luptam cu ce
înseamnă o idee sau un sentiment,
o făclie de foc aruncată într-un
trup de guri,
de ochi abisali,
ce întreceau visul unei nopţi,
sărutul a doi îndrăgostiţi,
tot ce sub lacrimi şi în
lacrimi se transformă în sare.

Cum tot ce era
se schimbă în nimic,
în ceva care curge,
cu o necurgere a luminii.

Era tulburător
să mă văd pus
într-o singură cifră,
care să-mi semene.

Aceasta era o sămânţă
plină cu mine,
care mă doare.

*

Poem cu fraze sau reactualizarea mitului lui Sisif

În fiecare zi trebuie să învăţ
să vorbesc din nou.

Acesta este păcatul meu capital: că uit
peste noapte
ceea ce am învăţat într-o
viaţă.

Astăzi învăţ tot, mâine
uit aproape tot şi,
de aceea, sunt nevoit
să repet
aceeaşi lecţie ca ziua
precedentă,
a doua zi, dimineaţa,
când mă trezesc din pat.

Învăţarea este un proces
complex şi de aceea
el începe de la tine însuţi.

Şi cum eu uit tot sau aproape tot,
atunci trebuie să pun nume noi
la ceea ce fac pe
fiecare zi.

Primul nume mi-l pun mie însumi,
pentru că nu e drept să pun
nume altor lucruri
înaintea mea însămi.

Şi îmi aleg un nume la întâmplare…
Poate să fie orice nume. Mie
îmi convin toate, pentru că
nu mai reţin nimic sau aproape nimic
din ziua precedentă.

Până acum am schimbat astfel sute de nume, dar
niciodată
nu m-am schimbat eu, ci doar denumirea mea.

După aceasta pun nume lucrurilor,
pentru că toate la mine sunt lucruri,
după cum îmi sunt utile.

De exemplu, la cel care străluceşte
ziua pe cer i-am pus numele cal,
pentru că acest nume mai mi-a
rămas de ieri în minte,
nume care l-am pus ieri,
la întâmplare,
lucrurilor.

La cea care stă în patul meu
i-am pus numele după gust, adică vin.

La cea pe care scriu i-am pus numele:
început.

Acum cel puţin
fac un lucru de care nu mă pot
plictisi.

Fac întotdeauna ceva nou,
lucru pe care nu-l făceam înainte.

De aceea spun pentru toţi, că
e bine să înveţi
să vorbeşti în fiecare zi.

*


Întâmplare cu zicere de blestem

Mi-au murit cuvintele
prin sângele pietrelor într-o zi
de m-am rugat să crape pietrele,
să crape din ele
cu apă sau pământ.

Cuvintele mi-au secat
sufletul. De aceea
am rugat pe înger să crape pietrele
cu lacrimi,
ca să fugă această închipuire
fixă din lume
şi-n locul lor să se dea
drumul la fluvii,
care să ducă durerile sufletului
la adăpat în cer,
în aştri.

Îngerul mi-a promis, într-o zi,
că are să mă asculte.

Şi a dat drumul la pietre
ca să se spargă.

Pietrele însă,
ştiindu-se pe moarte,
au început să nască
cuie de piatră
şi s-au bătut
în copaci,
în picioarele animalelor,
în frunze.

Îngerul era bucuros
că m-a văzut tăcând.

Dar, când am ieşit
afară
copacii, picioarele
animalelor, frunzele,
cu toatele sângerau,
suspinau,
plângeau şi blestemau
în numele zeului copacilor,
al picioarelor,
al frunzelor,
pe cel ce
dorise.

Am tăcut şi n-am
zis adevărul.

Nu e bine să te
plângi de durerea altora.

*
Poem pentru patul meu

Patul meu e o dâră de lumină,
ce-mi ţine în palma lui
inima.

Stau printre stele
şi printre iubiri,
printre vieţuitoare mici şi mari…

Dar când mi-e
somn de tăcere,
de somn,
mă întorc la el,
la patul meu cu cearşaf şi pernă albă,
moale şi sincer,
cum nu e trupul femeii
pe care o iubesc,
cum nu e chipul mamei pe
care îl port,
cum nu e chipul fratelui
de care mă desparte nenaşterea
sau cum nu sunt copiii mei pe care
nu i-am născut.

Mă întorc la sânul virginal
şi adorm
şi visez
şi sunt
liber.

*

Dialog interpersonal

Vorbeam cu un câine
şi mă întrebam:
De ce mă muşcă această
muşcare
?

Şi el mi-a răspuns:
„De teamă să nu scapi sănătos”.

„Atunci de ce doare?”, l-am întrebat.
„Pentru că orice lucru doare,
dacă e sincer”.
„Infinitul doare?”, l-am întrebat.
„Da, cu plânsul lui zero!”.

„Atunci, muşcă-mă”, i-am zis.
„Muşcă-mi cuvintele!
Muşcă-mă!
Mă muşcă!”.

*
Cuvinte aruncate într-un poem al universului

Copacul meu cu care
mă asemăn
la frunze,
la flori,
la insecte.

Gândul care sângerează
aştrii mei,
stelele mele căzătoare.

Tot trupul meu ce miroase a pământ
înflorit,
abur parfumat
de ierburi
născut dimineaţa.

Capul meu încununat
cu cunună de fluturi,
întins pe lună
şi privindu-mi palmele.

Cuvintele mele aruncate
în pământuri dulci
şi-un ou care plânge că
nu se naşte.

Universul acesta mistuit de miracol
este lacrima,
este litera,
este punctul
pe care îl port.

*

Mărturisire făcută despre sine a poetului sau Despre cuvântul de ştiut

Dimineaţa îmi întind braţele
ca să-mi trăiesc sentimentele,
să-mi trezesc copilul din mine
să zâmbească,
să-mi chem iubita,
visată cu foc nestins
peste zi şi peste noapte.

Pentru acest lucru mă trezesc cu încredere,
îmi spăl faţa cu încredere,
mă îmbrac cu încredere.

Pentru sentimentele pe care le hrănesc în
mine fac toată această şcoală a vieţii.

Pentru viaţa lor îmi fac
restricţii în viaţa mea.

Pentru ele scriu ca un nesătul,
ca un însetat,
ca un îndrăgostit,
ca un veşnic ne-la-locul-meu.

Pentru ele cred,
simt,
recunosc.

*
De vorbă cu inspiraţia la poet acasă

Curgându-mi culoarea
pe creier,
încercam să o beau,
să o strig.

Nu-mi răspundea
în nicio limbă
strigată,
în nicio rugăciune
spusă.

Culoarea îmi curgea în zonele obscure
ale sufletului meu şi
mă uimea.

„Scrie-mă!”, îmi spune ea, într-o epifanie a cuvântului.
„Pentru acest lucru am
venit,
ca să-ţi exalt sufletul!”.

„Nu pot cu acest cuvânt”, i-am spus eu.
„Eşti prea frumoasă
spre a fi spusă”.

„Nu-i nimic. Spune cât poţi!
Cine vrea să cunoască,
să sufere!”.

Mi-am luat stiloul cu frică
şi am pus punct.

Decât atât am ştiut să scriu
din această curgere.

Dincolo de ea este totul
sau nimicul.

*
Din anticamera poeziei zicere

Când vreau să scriu
mă lovesc de tocul uşii,
da, acolo,
pe unde trebuie să
ies în lume.

Mă lovesc şi-mi curge
sânge atât cât vrea el.

E mare păcat,
pentru că eu vreau
ca să curgă în altă intensitate,
în intensitatea interiorului,
a organicului,
a formei,
tot sângele meu
disponibil.

Lovirea mă opreşte
de multe ori la spunerea
pe jumătate
sau la spunerea nimicului.

Şi tu mă primeşti
aşa cum nu sunt,
cum nu mă vreau.

Dacă ar fi numai această lovire
totul ar fi simplu.

Pentru că, după ea
vine frica, vine
teama,
vine vidul,
vine de necuvântatul
şi de necuprinsul.

Vine totul,
odată extrem de puţin,
odată prea mult…

Şi astfel scriu de
dragul de-a spune
până la urmă ce am de
spus (dacă voi spune,
bineînţeles, vreodată ceva);
negându-mă,
pretextându-mă,
regăsindu-mă prin mine
sau eu.

*
Oul ontic

Mă pun de-a curmezişul
cu sinele
şi mâna mea atinge coaja.

Se vaietă sămânţa
ce naşte
şi alunec pe o meandră,
lin,
până la baza sămânţii.

Ascult pulsul vieţii
şi urc,
pe o parte de cerc,
de-a curmezişul,
spunându-mi
de sine:
oul există
prin naştere.

*

[Suntem la a 50-a foaie manuscriptică]