putin-din-mult

Pentru 1 şi 2…aici.

*

[ Tot din secţiunea a 3-a]

Mergeam într-o zi a călătoriei
cu o anumită viteză a
timpului,
care lăţea timpul în amintiri,
care ţinea o clipă într-o memorie.

La un timp al fiecăruia
s-a oprit privitul meu
într-un timp al
privirii,
neasemuit de înţelegere
cu văzul ochiului.

Ah, clipă! – şi înţelesul
s-a răzvrătit împotriva
văzului.

Înţelegeam un perete
cu o formă a distanţei
mele de timp,
care îmi arăta
o verticalitate
a mersului de la înălţimea
văzului spre iarbă,
verticalitate firesc
de înţeleasă.

În această apariţie a unei priviri
regăseam chipul din mine,
o formă care se vedea
singură prin văz.

Mi-am zis: Dar nu văd vederea!
Îmi trebuie litera care să-mi spună privitul!

Şi asta, pentru că
vederea nu ştie să diferenţieze
între ceea ce vede şi
ceea ce este să vadă.

Pentru lucruri este nevoie de diferenţiere,
care să despartă exteriorul de interior
în mişcarea verbului.

Căci verbul este
acela care diferenţiază
între toate reflecţiile
unei înţelegeri.

Îmi trebuie organul vederii, am zis,
partea care nu trebuie să întrebe
pentru ca să înţeleagă!

Atunci mi-a apărut
un vierme sincer,
care mi-a spus: Priveşte mişcarea
şi ai să fii
litera care este!

*

Minut de insuportare a durerii (însemnări pe un zid)

Mă doare capul de un A
şi de un O,
de o vorbă spusă mie.

Ce mare teribilism să-ţi
fie frică de un semn
mai mult decât de tine însuţi!

Văd pe un perete
o grămadă de semne,
un alfabet jumătate litere,
jumătate cifre.

Ce încredere oarbă în ele!

Cum să mă încred
în cuvântul pe care
îl rostesc aproape toţi?

Vreau un cuvânt al meu,
simplu,
un cuvânt fără semnificaţie
sau măcar cu una
singură,
prin care să scap
de durere.

Ce teribilism să te doară
o literă,
pe care
nu o poţi întreba de ţara
sau de familia din care provine
(deşi nici eu nu am una
singură)!

Stai de vorbă cu A,
vorbeşti nopţi întregi
şi, într-un final,
ţi se suspendă vorbirea.

Te simţi că nu
mai eşti tu.

Nu mai eşti nimeni.

De exemplu, ceea ce pot să vorbesc
este decât să-l rostesc
şi să plec.

(am învăţat că bătaia de cap
este în van pentru
aceste lucruri minore)

Până la o rezolvare, se pare,
că stau pe jăratic,
cu capul
plin de forme
neînţelese.

*
Vorbire de foame a intelectului

Foamea vorbirii este
o întâlnire cu stomacul.

Singura legătură cu ochiul a foamei
este dorinţa de a
mânca o privire.

Ochiul nu se stârneşte
decât în interiorul lucrului,
a cuvântului.

Singura ieşire din piatră
e gura cuvântului.

Scapă din lacrimă
doar cel care ştie
să nu-l doară.

Devine singură o idee
cea care uită de sine însuşi.

Poziţia soarelui faţă de câmp
nu contează decât pentru floare.

Omului în este tot una.

Singura plăcere a vorbei
este a spune o altă
spunere încă nespusă.

Viaţa este o altă
formă a neînţelegerii:
cine nu ştie, trăieşte,
cine ştie a început, deja,
să moară.

Fiecare pământ este o metaforă.

Nimeni nu s-a pus
în spatele nefiinţei.

A iubi înseamnă
o înţelepciune
a durerii.

*

Pentru minunata sferă

Ce minunat lucru este o
sferă, când mă închid
în trupul ei, în care
pot să exist la infinit!

Sfera este acea formă
a îmbrăţişării, pe care
o visasem înainte de a mă naşte,
în trupul greu al mamei.

Când am văzut ziua
m-am înspăimântat.

M-am înspăimântat
de soare, de privire,
de iarbă.

Eram ieşit din sferă
şi mă simţeam singur.

Mi-aduc aminte că
am plâns cu plânsuri,
cu scâncete.

Îmi era nevoie de acea
linişte maternă
ca de mine însumi.

Mai târziu mi-am găsit libertatea
de-a alege sfera: punctul de la care plecasem.

Atunci mi-am zis: Ce minunat e să te cuprindă
îmbrăţişarea
care te eliberează!

A fi liber este
întinderea marginii
de îmbrăţişare.

*

Despre o altă esenţă a adevărului

Adevărul este simplu,
fără cuvinte mascate.

Este atât de inocent,
atât de pur, încât
nu-l găsim nicăieri,
oriunde l-am căuta prin aceste cărţi,
prin aceste lumi,
prin aceste gunoaie.

Adevărul stă într-o bulă de săpun,
care trebuie – atenţie! –
care trebuie oprită
ca să nu se spargă.

Adevărul este pe o limbă de copil,
de sihastru pios,
pe lacrima unui nebun
care se joacă cu noi.

Adevărul este pe o parte din inima
noastră, pus să se
dospească la rece.

*

Privirea esenţială din iubire

Din femeie, dacă o privesc, rămân doar două linii:
linia sufletului şi linia trupului.

Aceste două linii sunt
simple ca mirarea.

Când mă văd
mă mir.

La fel, când o văd
mă mir de atâta
iubire.

*

Închinare pe o planetă albastră

De mine m-am uitat
pe când uitasem
să plâng,
să ţip,
cel puţin să privesc
câte o cădere de stea,
câte o lacrimă să curgă.

Şi, arareori mă văd un inel
la o doamnă la deget
sau
un trecător grăbit,
pierdut
în grijile lui
personale.

Ce păcat,
că uitasem să plâng!

Aveam nevoie doar de o singură zi,
de o singură clipă
a acestei lumi.

Sau, poate, că sunt prea scurt pentru a spune
o zi sau prea mic pentru
a spune o clipă.

Mă doare că nu m-am iubit
nici măcar în vis,
o dată doar,
măcar odată,
sub luceferi imaginari,
sub ochi sinceri,
sub copita unui cal alergând
prin amurguri.

*

Autoportret pe o sămânţă

Semăna a o sămânţă,
undeva, între două lumi aruncată.

Era tulburător să mă simţi
la mine, acasă,
la masa de scris,
cum mă chinuiau
aceste cuvinte
ale limbii române,
cum mă luptam cu ce
înseamnă o idee sau un sentiment,
o făclie de foc aruncată într-un
trup de guri,
de ochi abisali,
ce întreceau visul unei nopţi,
sărutul a doi îndrăgostiţi,
tot ce sub lacrimi şi în
lacrimi se transformă în sare.

Cum tot ce era
se schimbă în nimic,
în ceva care curge,
cu o necurgere a luminii.

Era tulburător
să mă văd pus
într-o singură cifră,
care să-mi semene.

Aceasta era o sămânţă
plină cu mine,
care mă doare.

*

Poem cu fraze sau reactualizarea mitului lui Sisif

În fiecare zi trebuie să învăţ
să vorbesc din nou.

Acesta este păcatul meu capital: că uit
peste noapte
ceea ce am învăţat într-o
viaţă.

Astăzi învăţ tot, mâine
uit aproape tot şi,
de aceea, sunt nevoit
să repet
aceeaşi lecţie ca ziua
precedentă,
a doua zi, dimineaţa,
când mă trezesc din pat.

Învăţarea este un proces
complex şi de aceea
el începe de la tine însuţi.

Şi cum eu uit tot sau aproape tot,
atunci trebuie să pun nume noi
la ceea ce fac pe
fiecare zi.

Primul nume mi-l pun mie însumi,
pentru că nu e drept să pun
nume altor lucruri
înaintea mea însămi.

Şi îmi aleg un nume la întâmplare…
Poate să fie orice nume. Mie
îmi convin toate, pentru că
nu mai reţin nimic sau aproape nimic
din ziua precedentă.

Până acum am schimbat astfel sute de nume, dar
niciodată
nu m-am schimbat eu, ci doar denumirea mea.

După aceasta pun nume lucrurilor,
pentru că toate la mine sunt lucruri,
după cum îmi sunt utile.

De exemplu, la cel care străluceşte
ziua pe cer i-am pus numele cal,
pentru că acest nume mai mi-a
rămas de ieri în minte,
nume care l-am pus ieri,
la întâmplare,
lucrurilor.

La cea care stă în patul meu
i-am pus numele după gust, adică vin.

La cea pe care scriu i-am pus numele:
început.

Acum cel puţin
fac un lucru de care nu mă pot
plictisi.

Fac întotdeauna ceva nou,
lucru pe care nu-l făceam înainte.

De aceea spun pentru toţi, că
e bine să înveţi
să vorbeşti în fiecare zi.

*


Întâmplare cu zicere de blestem

Mi-au murit cuvintele
prin sângele pietrelor într-o zi
de m-am rugat să crape pietrele,
să crape din ele
cu apă sau pământ.

Cuvintele mi-au secat
sufletul. De aceea
am rugat pe înger să crape pietrele
cu lacrimi,
ca să fugă această închipuire
fixă din lume
şi-n locul lor să se dea
drumul la fluvii,
care să ducă durerile sufletului
la adăpat în cer,
în aştri.

Îngerul mi-a promis, într-o zi,
că are să mă asculte.

Şi a dat drumul la pietre
ca să se spargă.

Pietrele însă,
ştiindu-se pe moarte,
au început să nască
cuie de piatră
şi s-au bătut
în copaci,
în picioarele animalelor,
în frunze.

Îngerul era bucuros
că m-a văzut tăcând.

Dar, când am ieşit
afară
copacii, picioarele
animalelor, frunzele,
cu toatele sângerau,
suspinau,
plângeau şi blestemau
în numele zeului copacilor,
al picioarelor,
al frunzelor,
pe cel ce
dorise.

Am tăcut şi n-am
zis adevărul.

Nu e bine să te
plângi de durerea altora.

*
Poem pentru patul meu

Patul meu e o dâră de lumină,
ce-mi ţine în palma lui
inima.

Stau printre stele
şi printre iubiri,
printre vieţuitoare mici şi mari…

Dar când mi-e
somn de tăcere,
de somn,
mă întorc la el,
la patul meu cu cearşaf şi pernă albă,
moale şi sincer,
cum nu e trupul femeii
pe care o iubesc,
cum nu e chipul mamei pe
care îl port,
cum nu e chipul fratelui
de care mă desparte nenaşterea
sau cum nu sunt copiii mei pe care
nu i-am născut.

Mă întorc la sânul virginal
şi adorm
şi visez
şi sunt
liber.

*

Dialog interpersonal

Vorbeam cu un câine
şi mă întrebam:
De ce mă muşcă această
muşcare
?

Şi el mi-a răspuns:
„De teamă să nu scapi sănătos”.

„Atunci de ce doare?”, l-am întrebat.
„Pentru că orice lucru doare,
dacă e sincer”.
„Infinitul doare?”, l-am întrebat.
„Da, cu plânsul lui zero!”.

„Atunci, muşcă-mă”, i-am zis.
„Muşcă-mi cuvintele!
Muşcă-mă!
Mă muşcă!”.

*
Cuvinte aruncate într-un poem al universului

Copacul meu cu care
mă asemăn
la frunze,
la flori,
la insecte.

Gândul care sângerează
aştrii mei,
stelele mele căzătoare.

Tot trupul meu ce miroase a pământ
înflorit,
abur parfumat
de ierburi
născut dimineaţa.

Capul meu încununat
cu cunună de fluturi,
întins pe lună
şi privindu-mi palmele.

Cuvintele mele aruncate
în pământuri dulci
şi-un ou care plânge că
nu se naşte.

Universul acesta mistuit de miracol
este lacrima,
este litera,
este punctul
pe care îl port.

*

Mărturisire făcută despre sine a poetului sau Despre cuvântul de ştiut

Dimineaţa îmi întind braţele
ca să-mi trăiesc sentimentele,
să-mi trezesc copilul din mine
să zâmbească,
să-mi chem iubita,
visată cu foc nestins
peste zi şi peste noapte.

Pentru acest lucru mă trezesc cu încredere,
îmi spăl faţa cu încredere,
mă îmbrac cu încredere.

Pentru sentimentele pe care le hrănesc în
mine fac toată această şcoală a vieţii.

Pentru viaţa lor îmi fac
restricţii în viaţa mea.

Pentru ele scriu ca un nesătul,
ca un însetat,
ca un îndrăgostit,
ca un veşnic ne-la-locul-meu.

Pentru ele cred,
simt,
recunosc.

*
De vorbă cu inspiraţia la poet acasă

Curgându-mi culoarea
pe creier,
încercam să o beau,
să o strig.

Nu-mi răspundea
în nicio limbă
strigată,
în nicio rugăciune
spusă.

Culoarea îmi curgea în zonele obscure
ale sufletului meu şi
mă uimea.

„Scrie-mă!”, îmi spune ea, într-o epifanie a cuvântului.
„Pentru acest lucru am
venit,
ca să-ţi exalt sufletul!”.

„Nu pot cu acest cuvânt”, i-am spus eu.
„Eşti prea frumoasă
spre a fi spusă”.

„Nu-i nimic. Spune cât poţi!
Cine vrea să cunoască,
să sufere!”.

Mi-am luat stiloul cu frică
şi am pus punct.

Decât atât am ştiut să scriu
din această curgere.

Dincolo de ea este totul
sau nimicul.

*
Din anticamera poeziei zicere

Când vreau să scriu
mă lovesc de tocul uşii,
da, acolo,
pe unde trebuie să
ies în lume.

Mă lovesc şi-mi curge
sânge atât cât vrea el.

E mare păcat,
pentru că eu vreau
ca să curgă în altă intensitate,
în intensitatea interiorului,
a organicului,
a formei,
tot sângele meu
disponibil.

Lovirea mă opreşte
de multe ori la spunerea
pe jumătate
sau la spunerea nimicului.

Şi tu mă primeşti
aşa cum nu sunt,
cum nu mă vreau.

Dacă ar fi numai această lovire
totul ar fi simplu.

Pentru că, după ea
vine frica, vine
teama,
vine vidul,
vine de necuvântatul
şi de necuprinsul.

Vine totul,
odată extrem de puţin,
odată prea mult…

Şi astfel scriu de
dragul de-a spune
până la urmă ce am de
spus (dacă voi spune,
bineînţeles, vreodată ceva);
negându-mă,
pretextându-mă,
regăsindu-mă prin mine
sau eu.

*
Oul ontic

Mă pun de-a curmezişul
cu sinele
şi mâna mea atinge coaja.

Se vaietă sămânţa
ce naşte
şi alunec pe o meandră,
lin,
până la baza sămânţii.

Ascult pulsul vieţii
şi urc,
pe o parte de cerc,
de-a curmezişul,
spunându-mi
de sine:
oul există
prin naştere.

*

[Suntem la a 50-a foaie manuscriptică]

Did you like this? Share it: