Prima oară când L-am simţit pe Dumnezeul cel viu

potir

A fost la scurtă vreme după ce l-am întânit pe părintele Dorin, pe atunci seminarist, şi după ce am început să merg la Biserică.

Pe atunci sufeream foarte mult pentru că tocmai îmi pierdusem bunica, care mă crescuse până am plecat la şcoală şi la care îmi petrecusem toate vacanţele.

Când m-am spovedit şi m-am împărtăşit prima dată, am simţit o mare uşurare şi bucurie. Cineva ar putea obiecta că aşteptam acea bucurie…deşi ştiu că nu era o fericire autoindusă.

Însă acea bucurie avea să-mi fie reconfirmată într-un mod aparte, că venea de la Singurul Dumnezeu adevărat.

Era o zi de duminică şi, după ce m-am spovedit şi împărtăşit, am plecat în acea zi la Roşiori. Bunicul trăia încă. Cum ajungeam însă acasă, la bunici, începeam să plâng de dor şi nu mă puteam opri multă vreme…

În acea zi însă, în care mă împărtăşisem prima oară, s-a petrecut ceva uluitor, care m-a luat cu totul prin surprindere: nu reuşeam să mă întristez. M-am apropiat de casă…am intrat înăuntru şi…nimic.

În mintea mea, mă întrebam ce se întâmplă cu mine. Nu simţeam nicio jale, nicio tristeţe, nicio durere. Încercam din răsputeri să mă întristez, să-mi amintesc de bunica şi să-mi aplec inima spre suferinţă. Credeam că m-am împietrit şi am uitat-o.

Am început chiar să-mi fac mustrări de conştiinţă, să mă întreb cu duritate cât de insensibilă pot să fiu, cât de nerecunoscătoare şi de uitucă… Nimic şi nimic. Nu-mi dădeam seama ce se petrece cu mine. Simţeam doar o mare bucurie interioară, care nu-mi permitea deloc să mă apropii de întristare.

Niciodată în viaţa mea nu mi se mai întâmplase aşa ceva. După o bună bucată de vreme, în care Dumnezeu m-a lăsat să mă neliniştesc în fel şi chip, dintr-o dată a venit şi luminarea…şi mi-am amintit că în ziua aceea m-am împărtăşit cu Hristos.

Atunci m-am liniştit în sinea mea şi m-am bucurat că Dumnezeu…a vorbit cu mine. Atunci am cunoscut că El e Viu şi că e în Biserica Ortodoxă.

Odată cu această lecţie de teologie şi dogmatică, am mai învăţat însă şi o lecţie practică de duhovnicie: să nu te împotriveşti niciodată celor ce-ţi vin de la Dumnezeu.

Aşa că săptămâna trecută, în Vinerea Mare, nici nu m-am mirat, nici nu m-am opus bucuriei interioare pe care am simţit-o de la Domnul…am înţeles că judecăţile Lui nu le cunoaştem noi. Şi deşi trebuia să mă întristez, m-am bucurat…pentru că aşa am simţit.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *