Despre lucruri vii şi adânci şi alte nimicuri

moara-cernerii

1. Despre 3 când-uri…

Când oamenii îşi pierd naturaleţea, încrederea, farmecul personal, sănătatea zâmbetului lor…nu mai pot spune: Hristos a înviat!, nu mai pot da un ban cu milă, nu mai pot plânge, nu se mai pot bucura…

Când ai ajuns să te crezi unic, cel mai deştept, de neînlocuit…de atunci moartea îţi dă ocol, începe să te stăpânească…pentru că iadul e o moarte cu tine, în care numai propriile tale nimicuri îţi sunt dragi.

Când eşti nemernic ( în sensul de ticălos şi nu de biet nenorocit) te crezi apărat de şopronul banilor şi al relaţiilor tale şi crezi că viaţa e numai matrapazlâcuri în serie, trecând, razant, pe lângă liniştea şi omenia relaţiilor, a comuniunii.

2. Viaţa cu majusculă

Viaţa bună e ca un ou roşu…comestibil. Ea este, indubitabil, o mărturisire a învierii, a comuniunii, a fericirii pline. De Paşti ciocnim ouă roşii dacă avem sânge vesel, dacă avem ochi bucuroşi, dacă avem inimi largi. Inimile strâmte sunt zălude.

3. O, prea ortodocşi…ca să simtă!…

În rest de dragoste…nimeni nu se bucură. În rest de comuniune nimeni nu a fost la Biserică şi la slujbe. Saluturile noastre sunt sterile dacă nu sunt duhovniceşti, dacă nu ţâşnesc din gigantice lacrimi de iubire frăţească.

Ortodocşii reali sunt rari. Înţeleg din ce în ce mai dureros acest lucru.  În rest de ei, sunt cei care mimează adâncimi în care nu au coborât niciodată.

Într-o mare de ortodocşi, într-un puhoi, într-un ocean de sprâncene ridicate, pline de aroganţa celui ce nu înţelege ce este Ortodoxia…mă simt aproape al nimănui, neimportant şi, din ce în ce mai mult, rece. Şi nu cred că sunt singurul…

Te răceşti, te însingurezi, te înlăcrimezi profund…şi toate sărbătorile tale au aspect mortuar, la nivel interior…dar şi exterior. Secularizarea sentimentului religios apare atunci când nu te mai simţi îmbrăţişat de Biserica din care aparţii, când majoritatea celor care ar trebui să te îmbrăţişeze se uită în altă parte şi, pentru a rezista, te cablezi la banalitatea care nu te face să străluceşti, ci te lasă ca să trăieşti în platitudinile tale cotidiene.

De fapt ne cam uităm în toate părţile…dar nu şi la a fi comuniune. Realitatea noastră eclesială e dramatică…pentru că venim pentru servicii religioase, prestăm servicii…dar nu mai avem inimă care să ne facă să fim împreună. Şi asta arată, că secularizarea noastră, ca ortodocşi, începe să fie o gripă care se extinde cu putere.

Pentru extinderea acestei gripe, şi ierarhia şi credincioşii îşi dau aportul, un aport înspăimântător cel mai adesea. Cine pierde? Cei care sunt realmente sinceri, singuri şi una cu viaţa Bisericii. Cei care trăiesc în mod grosolan, fără mustrări de conştiinţă, de pe urma sfinţeniei care ne vine de la capul Bisericii, Hristos Dumnezeu, în aparenţă, nu pierd, pentru că se simt protejaţi de banii din buzunar şi de relaţiile pe care le au.

Numai că viaţa Bisericii e singura viaţă înfricoşător de reală, care are o scadenţă nemituibilă / nemitarnică. Iar eu mă tem, în lacrimi, ca şi alţii, de soarta noastră, a tuturor, sensibili şi insensibili la ceea ce ar trebui să însemnăm ca ortodocşi, pentru că îmi pasă de sănătatea Bisericii lui Dumnezeu.

Dacă nu mi-ar fi păsat şi nu aş fi una cu viaţa şi teologia Bisericii mele…mă făceam traficant de ceva…pentru că ăştia, se pare, trăiesc bine astăzi.

4. De ce trăiesc şi de ce scriu?

Pentru că cred în importanţa fiecărui om pentru viaţa Bisericii şi în chemarea tututor la mântuire şi sfinţenie.

Pentru că fiecare dintre noi am venit cu un scop în lume şi Dumnezeu vrea ca fiecare dintre noi să se exprime pe măsura darurilor primite de la El.

Trăiesc, scriu, creez, vorbesc, slujesc lui Dumnezeu şi oamenilor pentru că acestea mă schimbă pe mine şi pe alţii.

Aş putea să ajut pe oameni şi dacă m-aş ruga şi aş scrie în tăcere şi nu m-ar cunoaşte nimeni. Însă astăzi e nevoie de multe precizări teologice şi experenţiale pentru ca oamenii să fie realmente ajutaţi ca să se înţeleagă pe ei înşişi. Şi oamenii sunt ajutaţi de oameni care au trecut, pas cu pas, prin experienţe şi prin dureri iluminatoare. Numai după ce te aud, te citesc, te înţeleg, numai după ce au înţeles că oamenii se schimbă prin harul lui Dumnezeu, se vor schimba şi ei, îşi vor da seama că s-au schimbat împreună cu tine.

Chiar dacă mi-e greu, indubitabil de greu şi sunt enorm de singur şi de neînţeles în fiinţa mea, Domnul mă întăreşte pe fiecare zi ca să rabd, să sufăr, să înţeleg, să mă bucur, în mijlocul lacrimilor mele.

5. Noi ne dăm şansele

Măreţia, excelenţa, paradoxal, au adus singurătatea în jurul oamenilor mari. Se pare că prostia omului mic, lipsa  lui de caracter, mojicia născută din orgoliu rănit, nu pot suporta să-l ajute pe cel mare, ca să se ajute şi pe sine.

Deşi citim zeci de biografii unde lucrurile sunt spuse în clar…cu toate acestea, repetăm aceleaşi trageri pe roată, la propriu sau la figurat, cu oamenii care poartă adevărul lui Dumnezeu, ca pe o lumină vie, în inima lor.

Nu ne dăm şanse! Nu ne dăm şansa de a fi ceea ce putem fi. Pentru că toţi se visează Homer, DaVinci, Pavel, Obama…uită să mai fie ei înşişi. Uită să facă cât pot.

Tocmai de aceea ratarea nu e o neşansă…ci o alegere. N-am putut să facem mai mult, pentru că nu ne-am dorit. Ne-a plăcut să fumăm timpul şi nu să-l transformăm în semne vii, nemuritoare, ale prezenţei noastre.

Noi ne dăm toate şansele…pentru că Dumnezeu ne-a adus pe lume tocmai pentru a înţelege că avem toate şansele, ca să fim nu numai oameni mari, geniali, ci, în primul rând Sfinţi, fiii Lui după har. Genialitatea, eroismul, hiperspecializarea, hipercapacităţile sunt prea mici pe lângă măreţia sfinţeniei pe care o poate dobândi omul în relaţie cu Dumnezeu.

De aceea sunt atât de dezamăgit şi de trist, când văd că suntem chemaţi să fim Sfinţi iar noi preferăm să fim mitocani, zemzeci, răi, răzbunători, lipsiţi de scrupule.

6. Este incredibil pentru mine

…când nu te bucuri să te întâlneşti cu oameni profunzi şi când nu vrei să vorbeşti cu ei,  preferând să fugi de compania lor.

…când nu ai minima decenţă să mulţumeşti.

…când văd că spaţiul online e plin de ortodocşi care nu au bun simţ, care nu cunosc nici cele mai elementare aplecări spre lucruri vii, adânci, profunde, ca să nu mai vorbesc de faptul că habar au cine sunt şi că sunt incapabili să se exprime coerent.

…când vorbesc mai degrabă dracii prin ortodocşii noştri, şi, mai deloc, Duhul lui Dumnezeu. Asta mă sminteşte cel mai mult! Dacă nu ştii sau nu poţi…măcar taci…ca să nu ţi se vadă veceul din tine.

7. Decepţii personale

În patru ani de online nu am găsit un ortodox sau un teolog ortodox care să mă bulverseze prin ritmicitatea şi profunzimea operei sale online şi, implicit, care să mă facă să revin, cu nesaţ, la el pe pagină. De aceea nu pot să dau nume supreme, ci…unele nume, cu limitările de rigoare.

Am găsit unele vârfuri, deloc geniale, mai mult sau mai puţin amatoriste, dar nu…mai mult.

Asta arată că Biserica noastră, la nivel mondial, nu are elite reale. Problema e că nu am găsit nici la catolici, nici la anglicani etc. oameni care să mă perplexeze prin noutatea şi originalitatea lor debordantă.

Atenţie: vorbesc aici despre ortodocşi sau teologi care să scrie, să facă podcasturi, să masterizeze la nivel online un întreg travaliu teologic, care să te ţină cu răsuflarea tăiată.

De aceea, la ora prezentului, spectrul religios la nivel online (şi mă refer la toate religiile pământului) mi se pare foarte nereprezentativ, fapt pentru care, impactul lui la nivelul căutărilor online este inferior divertismentului, economiei sau politicii.

Minoratul religiilor la nivel online ne demonstrează faptul că nu prea suntem militanţi / misionari…ci stăm într-o dulce plictiseală faţă de propriile noastre crezuri religioase.

8. Mai are rost să faci ceva, dacă nimeni nu-ţi dă nicio şansă?

La această întrebare vă las să răspundeţi dv. Eu am un răspuns la această întrebare…

4 comentarii la „Despre lucruri vii şi adânci şi alte nimicuri”

  1. Ne-ati dat sansa, parinte, si cate manusi de dreptate nu aveti!( ma gandeam ca notiunea de dreptate asa cum o gasim repetata la Psalmul 118-cred-isi muleaza semnificatia si-n urma a ceea ce spuneti sf-voastra mai sus; simt, totusi, ca exista o anumita durere in acea dreptate, dar nu stiu cum se explica teologic. )

    Se mai zbate in textul de mai sus si jordia sinceritatii absolute in fata unicitatii respiratiei umane pe care nu ne-o incercam pe spinare; dati-ne vant cumva, si-o sa ne dam drumul pana la urma! Sa traiti!/Otilia

  2. „Am vazut case si m­-am gândit la arhitect;
    am vazut lumea si am înteles Pronia;
    am vazut corabia fara cârmaci scufundându-­se;
    am vazut oamenii neispravind nimic fara Dumnezeu; (…) am înteles ca toate exista prin rânduiala Domnului.

    (Sfântul Efrem Sirul)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *