I Cry, With All My Heart, For You, Argentina!

L-am cunoscut pe Dr. Iulian Băicuş din relatările soţiei mele…şi astfel am devenit un cititor constant, prin RSS-uri, a producţiilor sale la nivel online. M-am îndrăgostit de verva, de sinceritatea, de confesiunile neprozaice ale autorului, pe care nu l-am întâlnit niciodată, nu i-am citit cărţile, dar, a fost îndeajuns de mult, ca să înţeleg omul, potenţele sale, buna şi profunda sa intenţie de scanare a valorilor sau a non-valorilor literare româneşti şi străine.

Faptul că dumnealui a decis să renunţe la Poiana lui Mayuma e o pierdere enormă pentru critica literară de la nivel online, pe care o resimt ca pe o suferinţă vie. Din punctul meu de vedere, consecinţele actului său de autoexmatriculare din spaţiul online profesionist nu vor putea fi alinate doar cu cărţile ştiinţifice la care lucrează. Ştiu ce spun pe propria-mi piele…

Are nevoie în continuare de această autopublicare la nivel online, pentru ca persoana şi ideile sale să fie prezentate fără corecturi deformante. Fără acest act de sinceritate brutală, de sinceritate continuă, nicio editură din lume nu-l poate ajuta în mod fundamental, pentru că aici eşti întotdeauna tu, pe când, pentru o carte pierzi zile în şir, pentru ca, până la urmă, să te cumpere din raft şi să te citească câteva zeci de persoane, numai peste 2-3 ani.

Mediul online va detrona definitiv cartea tipărită, o va elimina în mod radical, dacă la nivel online vor veni profesionişti ca Dr. Iulian Băicuş, care să scrie un articol electronic, cu aceeaşi vervă şi conştiinţă, ca şi pentru o foaie tipărită.

Da, lucrurile se vor schimba în mod radical…Însă trebuie să le ajutăm ca să se schimbe în mod radical. Şi această schimbare se produce, dacă valorile culturale vor demonstra pe fiecare zi, la nivel online, cine sunt şi ce pot. Ca să scrii o carte pentru tipar ai nevoie de timp, o  mai poţi plagia, tragi cu ochiul în toate părţile, o poţi remania continuu, te mai ajută şi editura, te mai ajută şi prietenii, mulţi la număr, pe care îi citezi în neştire, în primele pagini.

Scriitorul de editură, din aceste motive, e un scriitor cu proptele, care are nevoie să îl ţii de mână, pentru că el nu îşi este  sieşi corector, editor, publicitator ca scriitorul online. Scriitorul online  însă este o instituţie completă, vie, care creează în contratimp cu sine însuşi.

De aceea, reacţia noastră de faţă, la plecarea Dr. Băicuş, e o reacţie de principiu, e o reacţie vizavi de abdicarea unui om, care a demonstrat că e un scriitor care scrie acum, constant, care nu se teme să fie el însuşi, care învaţă continuu şi, tocmai de aceea, e credibil şi de admirat.

Cred că Dr. Iulian Băicuş poate reveni asupra deciziei sale şi e nevoie să continue munca online, paralel cu cea universitară şi cu producţia sa literară. Aici, la nivel online, profesioniştii se văd prin aceea că sunt oamenii sintezelor, că pot să spună în puţine cuvinte ceea ce ei au citit în sute de pagini, dar, mai ales, în scriitura continuă a onlineului se vede fibra morală a scriitorului de conştiinţă.

Faptul că eu l-am înţeles, i-am intuit sufletul numai citindu-l la nivel online dovedeşte faptul că a putut / a ştiut să captiveze pe oamenii specializaţi, pe oamenii cu o introducere reală în cunoaştere. Articolul său, pe care l-a dorit a fi punctul ultim al demersului său online, îl vom reda în cele ce urmează iar sublinierile din text reprezintă adevăruri pentru care…trebuie încă să lupte la nivel online.

Nu sunteţi singur, Dr. Iulian Băicuş!

România are nevoie de scrisul dv. pe mai departe…pentru că altfel plânge!

*

Don’t cry for me, Argentina!

from Poiana lui Mayuma by PoianaluiMayuma

Am încercat de multe ori să-mi explic de unde am împrumutat curajul necesar ca să ţin acest blog, mai ales că, începînd din adolescenţă, am fost mai degrabă un tip introvertit şi cam ruşinos, prima dată am ieşit cu o fată în oraş pe la 20 de ani, dar asta e deja o altă poveste.

Cred că a fost un pariu cu mine însumi, voiam să experimentez o cale de a comunica cu oamenii  necunoscuţi, de care mărturisesc, vezi cazul eroului lui A.P. Cehov, din piesa Pescăruşul, un alter ego al dramaturgului, Prigorin, mi-era puţin frică, o cale de a schimba impresii despre literatură.

Iniţial, voiam să fac un blog doar pentru studenţii mei, un soi de extensie a seminarului, în care să vorbesc doar despre autorii mei preferaţi, indiferent că sunt români sau autori din literatura universală.

Recunosc că am avut unele ezitări, mi-a luat vreo trei ani să mă hotărăsc, dar mi-am dat seama că e ceva asimetric, că nu poţi discuta cu tot felul de cagulaţi, cu pseudonime, cu oameni care nu numai că nu-şi declinau identitatea, dar, de la adăpostul acestui anonimat lansau atacuri devastatoare asupra unor nevinovaţi sau chiar asupra mea.

Blogurile sunt un mediu ideal pentru oameni ascunşi, care trăiesc doar pentru a aduce atingere imaginii altor persoane. E preţul scump al libertăţii de expresie, la umbra blogurilor au crescut tot felul de ciuperci, de mutanţi, exact ca omidele acelea lungi de un metru care au apărut în zona radioactivă de lîngă Cernobîl.

Fără o identitate asumată oricine are tendinţa să spună orice se nasc adevăraţii Zorro ai internetului, justiţiari de carton, cu care nu are niciun sens să te lupţi. Am învăţat multe lucruri conversînd cu voi, mi-aţi atras atenţia prin comentariile voastre asupra unor cărţi peste care trecusem prea repede, am desprins multe idei interesante, şi am tras multe învăţăminte din acest tip de comunicare absolut nou pentru mine. Tuturor celor care aţi comentat, vă mulţumesc din suflet!

Un psiholog, cu care am corespondat puţin, m-a rugat să renunţ la această renunţare, de altfel cochetam mai demult cu ideea, am mai făcut o tentativă iarna trecută, pentru ea eram doar un soi de cobai, dar liniştea mea sufletească a contat mai mult cînd am luat această decizie.

Nu uitaţi că sunt întîi de toate jurnalist, am fost antrenat să adulmec adevărul şi mă voi lupta, ca un tată de samurai, pentru aflarea lui. Dacă nu deveneam profesor, m-aş fi făcut probabil jurnalist de investigaţie.

Îmi plac detectivii şi filmele cu ei, ei şi jocurile de strategie m-au învăţat să nu mă lansez orbeşte la drum, să aştept şi să-mi construiesc nişte scenarii de comunicare, în fond blogurile se bazează pe asta, construiesc nişte piste ca să poată ajunge la inima cititorilor, cum o fac şi cărţile, dar au priză directă la public şi contact nemijlocit.

Un blogger adevărat trebuie să fie un bun comunicator, poţi face asta manipulîndu-ţi publicul şi construind un blog telenovelistic, cum au mai apărut şi pe la noi, sau unul care se adresează părţii raţionale a cititorului. Îmi plac blogerii cu spirit critic, îi admir pe cei curajoşi, pe cei care nu-şi flatează publicul şi nu se tem să-i spună lucruri incomode, pe care acesta nu prea vrea să le audă.

Am încercat să fac lucrurile ca un profesionist, şi imediat după ce mi-am lansat blogul  a apărut un altul care îmi prelua ideile şi făcea din ele o caricatură, evident scopul acelor oameni era de a mă compromite.

Multă vreme m-am gîndit cine ar putea fi, după ce trecusem prin cenaclul Litere, unde Mircea Cărtărescu şi garda lui pretoriană încercaseră exact acelaşi lucru, evident, manevraţi din umbră de marele poet, mi s-a părut că lucrurile sunt trase la indigo.

Nu aveam însă nicio idee cine era Luciat şi ce avea în minte, pînă la urmă toate îngrijorările mele s-au dovedit a avea temei. Era un meci vechi de aproape 16 ani, toţi jucătorii lui sunt colegii mei, ştiu cu cine am avut şi voi avea de-a face în perioada următoare.

Blogul m-a ajutat să le înţeleg comportamentul, legăturile şi interesele, să înţeleg literatura română vie, din interior. Am continuat însă să citesc literatura contemporană, iar asta nu poate fi decît un lucru bun.

Eu o să mă rog la Dumnezeu să le lumineze mintea şi să-i ierte pentru că nu au ştiut ce fac, au fost doar manipulaţi. Nici eu nu sunt un sfînt, nu cred că merit o aureolă pe cap, şi eu le-am zis destule de-a lungul timpului, de altfel, sunt născut între Iordan şi sf. Ioan, aşa că mă apucă nişte furii, din cînd în cînd, ca pe Ioan Botezătorul.

E complet falsă ideea vehiculată de cineva că marile edituri germane folosesc bloggeri sub acoperire ca să le laude cărţile, ei nu au nevoie de asta, poate în fosta R.D.G., nemţii sunt printre cei mai mari cititori şi traducători din Europa, consumul de carte depăşeşte media europeană, copii primesc o educaţie a raportului cu cartea de mici, încă de la grădiniţă, pentru că trebuie spus că la noi totul se face după ureche, inclusiv promovarea.

Noi stăm foarte prost, nu avem decît foarte puţini profesionişti în acest moment, de la critici literari, la profesori de literatură cred că şi bloggerii buni sunt rara avis, iar de cei care să producă evenimente culturale ducem, în continuare, mare lipsă. În afara de acele lansări absolut convenţionale din cadrul tîrgurilor de carte nu există evenimente culturale propriu zise şi nici nu prea mai avem jurnalişti culturali profesionişti, eu încercam să suplinesc această lipsă, m-am antrenat pe vremuri cu dl. profesor Sorin Preda, aşa că de-acum înainte o să cam ducem dorul subiectelor culturale.

Blogurile marilor edituri occidentale sunt asumate, semnate, dar în Occident nicio editură nu va încerca să-şi subordoneze vreun blog independent, cum se întîmplă pe la noi, unde am simţit constant presiunea marilor edituri, care şi-au dorit de la bun început să-mi închidă blogul.

Acum le fac chiar acest cadou, sper să se descurce mai bine fără mine. Blogul acesta nu era un cîmp de bătălie pentru marile edituri nicio vitrină în care acestea să-şi facă reclamă ci un soi de oglindă în care cărţile pe care eu le consideram necesare formaţiei mele sau a studenţilor mei îşi căpătau un loc binemeritat. Ştiu că pentru cei care vînd cărţi blogurile sunt doar instrumente dar nu am vrut şi nu am putut să intru în solda cuiva, deşi abordările şi propunerile şi încercările de manipulare a mea nu au lipsit.

Un blog cultural sau o revistă culturală trebuie să impună cîteva subiecte tari sau un stil, ceea ce, să recunoaştem, se întîmplă arareori.

Revista Dilema pornise bine în anii 90 dar în ultimul timp a cam luat-o pe arătură, de cînd e Dilema veche nu prea o mai citesc iar celelalte gazete literare au doar cîteva rubrici interesante, semn că publicistica literară trece printr-o criză de sistem.

Sistemul acesta interbelic, în care toată cultura română se făcea prin cîteva reviste literare, va trebui abandonat în favoarea celui american, în care accentul cade pe cercetarea universitară, din acest motiv cred că în viitor multe gazete literare se vor închide sau vor da faliment. Ele aparţin galaxiei Gutenberg, nu cred că se mai pot salva dacă nu se adaptează erei internetului.

Profesorul universitar trebuie revină în agora lui şi să scrie doar cărţi pentru elitle universitare, chiar cu riscul de a ieşi de pe scena publică şi de a fi considerat elitist, dar aceasta este, de fapt, misiunea lui în societate. Pseudo-profii vor fi scoşi din sistem, asta-i viaţa, se pot dedica trup şi suflet activităţilor lor lucrative, operelor lor beletristice, şi nici nu-i mai încurcă pe studenţi.

Nu am cum să abandonez lupta asta pentru adevăr, în curînd vom avea legi europene care vor reglementa absolut totul, vom avea coduri deontologice, care vor reglementa activitatea tuturor instituţiilor statului, vom avea o lege unică a salarizării, exact cum se întîmplă peste tot în Europa civilizată.

Pînă acum au domnit anarhia, individualismul dus la extremă, exploatarea statului pentru interese de grup, nepotismul universitar, corupţia, şantajul celor mai slabi sau nealiniaţi, privatizarea culturii, etc.  Fiecare a făcut ce-a vrut, şi-au împărţit literatură, tînără sau bătrînă, în parcele şi fiecare şi-a tăiat o halcă cît mai mare, şi-au dat unii altora burse în străinătate de creaţie în castele în care erau singuri cuc, ca-n piesa lui Ken Kessey, Zbor deasupra unui cuib de cuci, în care juca Florin Piersic în rolul Indianului, tata a dormit tot spectacolul pentru că venea la teatru direct de pe şantier, eu îi dădeam coate să se trezească pentru că actorii se uitau la el şi zîmbeau, dar s-a trezit la sfîrşit şi a plîns, iar marele actor dispărut Costel Constantin i-a făcut semn discret cînd a ieşit la bis să-şi şteargă lacrimile.

Probabil că mulţi vor dispărea din sistem o bună parte a celor care credeau că, de fapt, cultura română este tarlaua lor, m-am convins că sistemul are o puternică forţă de a secreta anticorpi şi  de a se regenera.

Decizia de a închide blogul nu am luat-o pentru că mi-a fost frică de cineva, cum insinuau cagulaţii, de altfel, în perioada imediat următoare foarte mulţi dintre cei cu mentalităţi vechi vor ieşi din scenă, iar schimbul de generaţii de care le-a fost pur şi simplu groază se va produce în sfîrşit, de altfel mie nu îmi este frică de nimeni decît de Dumnezeu. E uşor de înţeles oamenii ăştia mai în vîrstă îi urăsc pe tineri, sunt geloşi pe ei, e firesc să fie aşa, se agaţă de scaunele lor dar timpul lor a cam trecut, fugit irreprabile tempus.

Nu mi-a fost nicio clipă frică pentru că nu am spus decît adevărul, toate afirmaţiile putînd fi verificate, iar cei care susţineau contrariul minţeau. Eu nu am nevoie de pile, îl am pe George, băiatul meu, care este japonez şi nu prea înţelege ce înseamnă să cazi la pace cu tot felul de indivizi, îi întreabă pe colegii lui de grădiniţă, în limba română, „de ce plîngi” şi educatoarele lui japoneze sunt foarte mirate.

Pentru el şi pentru cei de vîrsta lui m-am luptat şi mă voi lupta, pentru că pentru George eu sunt „ichiban taisetsu”, tezaurul numărul unu. M-am luptat pentru colegii mei împuşcaţi la Revoluţie, pentru bustul eroului necunoscut din curtea liceului, pentru cei răniţi sau mutilaţi în 1989 sau în timpul Mineriadelor.

Am scris această scrisoare ca să vă spun să staţi liniştiţi, vă susţin în activitatea voastră de a readuce demnitatea scriitoriilor de la noi şi de a impune valorile româneşti în străinătate.

99 la sută dintre cei care mă umilesc azi ieri mă lăudau exagerat, spuneau că sunt o speranţă a criticii literare tinere, dar între timp şi-au mai moderat entuziasmele şi azi mă văd drept monstrul din Loch Mess. Nu sunt nici înger, nici monstru, sunt probabil ceva intermediar, ca orice om care spune doar adevărul. Adevărul meu, recunosc.

Eu sunt asistent universitar şi legea de organizare a universităţii îmi dă dreptul să apăr adevărul, nu pot fi urmărit în instanţă sau hărţuit, pentru că cei care mă acuză de fals trebuie să dovedească aducînd probe.

Profesorii universitari sunt protejaţi de un sistem de legi, au un ombudsman, în faţa căruia mi-am apărat şi eu drepturile, iar domnul rector mă primeşte oricînd ca să-i semnalez orice abuz. Dacă este nevoie pot merge la CEDO, sau pot zbura cu un avion la Parlamentul European şi acolo fiecare deputat european mă poate primi, dacă îmi stabilesc din timp o întîlnire.

Cauza reală a campaniei de denigrare împotriva mea declanşată pe bloguri şi în presă a fost faptul că am cerut audienţă la rector şi i-am spus că de ani de zile duc împotriva mea cea mai murdară cruciadă. cred că oricine ar fi făcut la fel, şi orice alt om din România, scriitor, critic, student, e protejat, măcar la modul teoretic, de Justiţie, de Poliţie, de unii profesori, de alte instituţii ale statului român, dar de frica de a nu fi etichetaţi drept turnători, se tem să se adreseze lor.

O altă cauză pentru care sunt batjocorit ar putea fi faptul că sunt creatorul moral al singurei enciclopedii drepte, Wikipedia, domnul profesor Nicolae Manolescu m-a certat pentru asta, dar eu i-am răspuns că am dus cultura română în lume, şi am dat adevărata faţă a valorilor româneşti.

Wikipedia românească nu minte, nu manipulează, nu îşi înşală cititorii. Ea poartă cultura noastră într-o societate globală în care şi cei mici şi cei mari stau la aceeaşi masă şi pot schimba valori, din acest motiv traducerea dirijată a unor scriitori sau a altora este o tîmpenie.

Fiecare traducător străin trebuie să-şi aleagă singur autorii pe care îi va traduce. Wikipedia este o fereastră spre cultura română, ea nu face rabat de la calitate şi acolo nu poţi intra cu farduri, ci cu opera ta, aşa cum arată aceasta, pentru că pe ea nu trecem prefeţe, cronici prin gazete sau articole în volume colective ci cărţi de autor.

În revistele literare, pe de altă parte, am fost tot timpul cenzurat, cu cîteva excepţii, mi s-au tăiat pasaje întregi, fraze, cuvinte cheie din articole, ăsta este adevărul, gol, goluţ, şi asta luni la rînd, pentru că nu poţi asigura libertatea de expresie, un nou tip de cenzură a apărut după 1989.

Redactorul şef sau directorul revistei stăteau toată ziua în redacţie şi citeau tot ce trimiteau colaboratorii revistei şi hotărau ce trebuie să apară şi ce nu. Evident, erau invocate motive editoriale, iar adevărurile incomode erau etichetate drept pasaje rău scrise, deşi esteticul nu avea niciun amestec, fiind vorba despre o cenzură strict ideologică. Visez o revistă literară în care toţi să publice indiferent din ce tabără sau generaţie fac parte, fără să fie cenzuraţi, aşa cum se întîmplă peste tot în ţările civilizate, din Polonia pînă în Germania.

Sechelele lăsate de comunism în inimile literaţilor fac ca această revistă să fie doar o dulce utopie. Singurul spaţiu al libertăţii mele a fost blogul acesta, dar nu mi-am arogat un statut de Dumnezeu, nu am avut puteri absolute asupra oamenilor, pentru că aici funcţionează şi autocenzura, de mult am pus surdină afirmaţiilor mele, ca să nu rănesc pe cineva inutil, şi cred că pe mulţi i-am rănit, şi faţă de aceia îmi cer scuze. Îi rog să mă ierte, îmi dau seama că le-am făcut un rău, poate chiar involuntar, dar eu sunt un om de reacţie, am scris ce mi-a venit în minte în acel moment şi uneori recunosc că m-am pripit.

Cînd faci o omletă trebuie să spargi ouălele, mai ales acum cînd ciocnim ouălele roşii de Paşti. Pe mulţi doar i-am înţepat puţin, şi au sărit ca arşi, nu le-a convenit deloc pentru că scriitorii sau criticii literari sunt foarte egocentrici, dar asta-i regula. Criticul literar nu se prea înţelege bine cu cei criticaţi, dar fără spirit critic ne-am întoarce într-o literatură de cumetrii, de bar şi de discotecă.

Nu m-am considerat niciodată un învins, sunt un tip foarte fericit, îmi iubesc profesia, am o familie minunată, am publicat 6 cărţi şi am scris 20, pe care urmează să le finalizez, nu-mi puneam mari speranţe în acest blog, pentru mine a fost doar un joc, care, ca orice joc trebuia să se termine.

Ştiu din Estetica lui Tudor Vianu că orice carte sau operă de artă trebuie să aibă un final, m-am distrat cu blogul pînă acum, dar dacă rămîneam prins în el, ca o muscă într-o plasă de păianjen nu aş fi avut timp să-mi duc la bun sfîrşit celelalte proiecte. Dacă ar continuat, for ever and ever, tot ce am scris în el ar fi fost banal şi insignifiant.

În plus, nu mi se pare O.K. să ofer consultanţă gratuită unor edituri care mă jignesc, fie şi indirect, şi pe care le voi lasă să facă faţă mîinii invizibile a pieţii, acum, într-o epocă de criză.

Cum spuneam cînd eram mici urma scapă turma, sunt convins că literatura şi cultura română se va descurca bine mersi şi fără blogul meu, am observat că mă plagiau tot felul de tipi fără talent, de la jurnaliştii culturali la realizatori de talk-show, care se vor nutri de azi înainte doar din ideile lor.

Blogul meu a fost o ţintă predilectă a plagiatorilor din mass media, nu mai am chef să fiu o victimă a acestui tip de comportament, prefer să-mi ţin ideile bursuce pentru mine şi pentru studenţii mei. Drept urmare am luat această decizie de a închide blogul în mod voluntar, şi nu am motive, cel puţin în viitorul mai apropiat să revin asupra ei. Cu excepţia unei singure situaţii, cea în care atacurile murdare vor continua şi mă voi vedea silit să reacţionez pe măsură. Sper că nu se va întîmpla aşa.

Am însă convingerea că România, indiferent cine va fi ales preşedinte la toamnă, va evolua în sensul cerut de Uniunea Europeană, că reformele socio-politice vor continua, şi că pe mine mă aşteaptă un viitor luminos, exact ca acesta din Săptămîna luminată în care am intrat.

Aşa cum văd şi viitorul dumneavoastră, a tuturor cititorilor sau scriitorilor cinstiţi, oneşti şi competenţi, pentru că rezervorul nostru naţional de talente nu seacă şi mă întîlnesc mereu cu asemenea oameni, chiar dacă în ultima vreme au cam fost izolaţi de ceilalţi, de arivişti, de escroci şi de mincinoşi. Trebuie să despărţim net talentul de tupeu, voi lua întotdeauna parte primilor iar pe cei din urmă îi voi trimite acolo unde le este locul, pe şoseaua de centură a literaturii române.

Vreau să-i asigur pe oamenii de bună credinţă, pe cei care nu dau şpagă pentru un post oarecare, pe cei care nu-şi laudă cărţile proprii sau ale amicilor sub pseudonime, pe cei care vor să vadă dreptatea şi adevărul triumfînd că acele timpuri nu sunt prea departe şi că mă voi bate pentru ele, respectînd codul Bushido, cel al samuraiului, pînă la capăt.

Sunt sigur că bloggerii de azi vor şti să distingă binele de rău, adevărul de minciună, şi voi veghea ca ei să nu se lase duşi de nas de forţele întunericului şi să creadă în nişte pseudo-valori.

Cred că a sosit vremea să mă întorc la scris, şi să mă ocup de cariera mea universitară.

O studentă m-a întrebat, cred că voia să fie ironică şi spirituală, dar nu prea i-a reuşit decît să fie jalnică, dacă profesorii universitari au un cod deontologic şi eu i-am răspuns că da. Eu cred, am mai spus-o, în rigorismul moral kantian, cred în legea morală din mine şi în cerul înstelat deasupra mea. Şi nu o să abandonez acest crez, orice s-ar întîmpla, chiar dacă lupta cu Răul va fi preluată acum de tot felul de alte instituţii şi va fi condusă de la Bruxelles.

Oricum un singur om, fie el şi Eugen Ionescu, nu putea duce la bun sfîrşit un „război cu toată lumea”, iar eu sunt prea mic pentru un război atît de mare. Iar restul e tăcere…