Notes 1998 [2]

aud-si-tresar

Prima parte…aici.

***

Zumzet de ape
aud… şi tresar,
mirosuri de candide morţi,
aştept lângă ceasornice, clar,
tu nu mai vii lângă porţi.

Ore de stres şi
de umbre hazlii
îmi cad
şi mă menajez,
doar tu lucrezi lângă bolţi
iar eu croşetez.

Mirosind a tainică umbră,
mă las omorât, fără bani,
tu mă priveşti dintr-o roată
şi eu: dintr-o mie de ani.

*

Cele mai tulburătoare idei ale mele sunt cele care visează sălbăticiunea. Te atrag tocmai pentru că nu sunt închipuite.

*

Plouă…
Mă loveşte o noapte nouă,
frica morţii terestre
pe ziduri rupestre.

Vine spre mine
goală şi crudă,
catolică, spurcată şi rudă
şi eu îmi aprind felinarul
cu ochii ca varul.

Plouă…
Tună şi se ia lumina,
mor toate în mine
şi în stele…ruina.

*

Viaţa mea fără tine
e ca o încăpere fără rime,
ca o salvare demontată,
ca o viaţă blestemată.

Eu, gol şi singur pe lume,
tu, veselă şi cu evantai,
eu, la marginea cerului
şi tu în mijloc de rai.

Dar eu voi clădi universul
şi tu mă poţi atunci abandona,
când tu vei fi fericită,
eu voi cânta în lacrima ta.

Amândoi vom fi trişti
de-atâta fericire.
*
Când nu îmi mai simt nemurirea
te văd frumoasă şi rece,
eu mor, eu mor, eu mor…
şi zăpada vrea să mă-nece.

Stele de apă şi moarte
se ascund, triste, în ochii mei,
când nu te mai văd pe tine
toate nopţile sunt pline de lei.

Şi, într-o zi,
am adormit liniştit…
şi m-am trezit în lumea cealaltă.

*

Baudelaire : „Cine se plictiseşte în mijlocul mulţimii e un prost, un prost şi îl dispreţuiesc”.

*

Renoir: „Există în pictură ceva în plus, care nu poate fi explicit[at] şi care este esenţialul”.

*

Idem: „Ar trebui să fii nebun [ca] să opreşti timpul în loc”.

*

notes-1998-3-oct

*

Dorin Streinu

15. 10. 1998

1.  Amărăciunea clipei e cel mai acut inefabil.

2. Filosofia e sentimentul dependenţei de viaţa pe care o ai.

3. A iubi pe Dumnezeu: a uita că El există, dar a ştii asta tot timpul; a uita că raiul şi iadul sunt cele două destinaţii alese liber de către om, dar a alege mereu binele; a uita că oamenii te urăsc şi te iubesc fără prea multă responsabilitate dat tu să îi iubeşti pentru totdeauna.

4. Nu avem şi nu vom avea timp să fim serioşi, absolut serioşi, cu noi înşine. Vom găsi întotdeauna mirajul şi ne vom îmbăta, până la lacrimi, de el.

5. Dacă m-ar impresiona fericirea aş fi un simplu om. Pe mine mă impresionează tăria de caracter şi răbdarea nervilor fericirii şi asta te face, fără doar şi poate, special.

6. Pe artist nu dai doi bani când nu creează. Cei care vor să rămână eterni trebuie să lupte, mereu să lupte şi să aştepte, să lupte şi să aştepte, să lupte şi să aştepte în acelaşi timp.

7. Curiozitatea clipei e legământul meu. Alerg după fiecare clipă, pentru că alerg după eternul din om. Şi el există!

8. Oamenii nu mă pot minţii, mai înainte ca să se mintă pe ei înşişi.

9. Nu pot să mor oricum pentru că nu m-am născut oricum. Ori de câte ori îmi spun acest lucru devin invincibil.

10. Dacă vreau să devin Sfânt, nu e oare această dorinţă întreagă, plină, deplină a omului însăşi destinul fiecărui om în parte?

11. Artiştii nu pot fi ucişi, pentru că a ucide un artist înseamnă a-l mai ucide încă odată.

12. Eu pot să neg tot ce am scris la un moment dat. Dar, privindu-mi chipul din orice vers şi din orice filă scrisă veţi regăsi tot adevărul meu şi toată inima mea, pentru că m-am dăruit deplin în tot ceea ce am scris.

13. Înjosirea pe care o primeşti de la veacul tău, de la contemporanii tăi e fericirea celor care ne vor urma. Se vor bucura ceilalţi, care vor veni, în locul celor de acum, care nu au timp de tine, cel care îi reprezinţi. Ei, ceilalţi, se vor bucura, cu speranţa de a nu mai repeta micimea de suflet a contemporanilor mei.

14. Uneori mă grăbesc să mor. Vreau să mă întorc la Dumnezeul meu şi de aceea am o grabă eternă.

15. Oricât de răi am fi nu suntem răi decât în măsura în care ne-o permitem.

16. Marele ateu diletant: cel care se laudă cu ceea ce nu va putea să facă niciodată.

17. Să nu doreşti nimic din ceea ce nu ai putea să pierzi. Numai lucrurile pe care poţi să le pierzi sunt lucruri umane şi demne. Celelalte trebuie adorate.

16. 10. 1998

18. Poezia adevărată e cea care strică în public şi vindecă în singurătate.

19. Suntem nevoiţi să preţuim libertatea, pentru că ea ne dă totul. Însă, dacă îi cădem robi devenim nişte caricaturi ipocrite, care neagă totul, inclusiv minciunea şi sinceritatea neminciunii.

( final)

Notes 1998

albastriul-ochilor-tai

Un carnet cu însemnări şi crochiuri, început pe 19. 09. 1998 şi terminat pe 16. 10. 1998 şi nu mai ştiu dacă conţinutul lui l-am inclus undeva. L-am găsit alături de o carte a lui Cehov şi de pictura lui Chagall, când am căutat nişte cărţi. Îl uitasem cu totul…

*

19. 09. 1998.

Genialul Florin Piersic: are să vă amintească de o piersică coaptă, care stă atât de sus…şi aşteaptă să cadă. Păr galben, costum negru, fular alb, batistă roşie, lănţişor de aur la gât, roşu în obraz…un bărbat impunător şi cu un suflet de neuitat.

*

Mă enervează femeile cu gură mare. La fel îmi sunt enervante cele care se mişcă, care se foiesc mult.

*

Prostia e bogata noastră stare de letargie.

*

Când eu voi muri nimeni nu va plânge. O ştiu…[Cuvinte scrise sub un crochiu: bărbat trist].

*

[De aici începe un meci în doi…un meci aforistic, între Balzac şi Dorin Streinu. Adică, pe foaia supra sunt trei aforisme ale lui Balzac iar pe foaia infra a Notesului sunt 3 aforisme ale lui Dorin Streinu. Vom reda, parţial, acest joc  frumos al minţii.]

Honoré de Balzac

1. Nicio femeie nu rezistă ideii că e iubită numai ea pe lume.

Dorin Streinu

1. Superficialitatea e maniera cea mai elegantă prin care criticii literari cunosc valorile şi le apreciază.

Balzac

2. Când vor să se adore prea mult, îndrăgostiţii se ceartă.

Streinu

2. Dacă  nu cinsteşti truda creatorilor de artă nu poţi să le înţelegi dăruirea şi, mai ales, nebunia de a crea.

Balzac

3. Femeia nu e frumoasă decât atunci când seamănă a bărbat.

Streinu

3. Bucuria actului sfânt al creaţiei e mai divin şi mai înălţător decât orice înţelegere a acestuia.

***

Balzac

4. Geniul e singura forţă pe care puterea absolută n-o poate atinge.

Streinu

4. Liniştea câmpului în prag de seară îmi aduce întotdeauna în minte măreţia şi desăvârşirea universului.

Balzac

5. Femeile din lumea mare au sute de feluri de a rosti aceeaşi frază.

Streinu

5. Religiozitatea operei mele constă în fiorul viu şi inocent al vieţii care o străbate.

Balzac

6. Îndrăzneala adevărului se înalţă până la nişte combinaţii pe care arta nu şi le poate permite.

Streinu

6. Cititorul adevărat e cel care nu are nevoie de explicaţii ci de dans.

***

[De aici se modifică ritmul]

Balzac

7. Singurătatea nu este suportabilă decât de omul de geniu…sau de contemplatorul lucrurilor dumnezeieşti.

8. Crima şi nebunia au anumite asemănări: şi unii şi alţii se preumblă ferindu-se să se întâlnească.

Streinu

7. Lucrul care ne face unici e dăruirea continuă şi conştiinţa că nu poţi fi învins de nimic şi de nimeni.

8. Pentru o societate decadentă ceea ce inspiră teamă şi veneraţie sunt extremele.

9. Proştii nu înţeleg perfecţiunea pentru că e un lucru banal.

10. Pentru mine, normalitatea e o exagerare cu bun simţ şi cu principii unice.

Balzac

9. E înspăimântător: viaţa şi moartea sunt cuprinse într-o clipită.

10. Câte ciudăţenii nu întâlnim când ne încordăm mintea.

11. O femeie care iubeşte un bărbat îi cunoaşte faţa, după cum cunoaşte un marinar largul mării.

Streinu

11. Cei care cred că îşi pot ascunde duplicitatea se îmbolnăvesc de boala festivismului. Cad deci din lac în puţ.

12. Inteligenţa ne debarasează de viaţă, pentru ca să ne demonstreze că poţi să trăieşti fără să vrei sau fără să fii lăsat în pace.

13. Cei care cer moralitate geniului nu-şi dau seama că ei sunt creatorii moralei. Nu putem cere unui geniu ca să ne împărtăşească fricile false şi obtuzităţile gândirii. El e tocmai opusul acestora, dar nu şi al normalităţii profunde. El pare extremist, tocmai pentru că trăieşte într-o lume în care impostorii decretează principiile vieţii…iar el le caricaturizează pentru ca morala vieţii să se însănătoşească.

14. Cel mai sănătos om este bolnav de bolile celorlalţi.

***

Balzac

12. Frumuseţea desăvârşită e, aproape întotdeauna, însoţită de răceală sau prostie.

13. Cei care cunosc iubirea în nemărginirea ei ştiu că nu-i poţi resimţi plăcerea fără a-i accepta virtuţile.

14. Nu există bărbat de care să fie mai legată o femeie decât de acela căruia i-a tras chiulul.

Streinu

15. Ipocrizia poate duce până acolo, încât orice valoare e prea mică pentru tine, dar tu să nu ai decât puţine valori sau niciuna.

*

[Locul lui Balzac…i-l ia Guillaume Apollinaire]

Apollinaire (versuri)

1. „Văzând cu ochii se făceau mai frumoşi”

2. „Femeia prea era frumoasă
şi de-o priveai
simţeai o teamă”.

3. „Şi de-aş muri eu aş surâde”.

*

Apoi Nichita Stănescu ( versuri şi aforisme)

1. „Orice cuvânt este un sfârşit”

2. „Orice fiinţă întrerupe lumina”.

3. ” Moartea este o idee ratată”.

4. „Timpul nu are copii”.

5. „Simbolul e o sărăcie a artei”.

6. „Ideile estetice trebuie trăite”.

*

Dorin Streinu:

16. Foamea unui geniu naşte cei mai răzbunători monştri.

17. Sângele unui geniu e o durere într-o continuă expansiune. Dacă ar putea, ar ieşi din trup şi ar murdări, divin şi terifiant, pământul.

18. Eu scriu pentru oameni. Pentru oameni care nu se jenează de nimic şi, cel mai sfânt lucru al lor e aceea că vor adevărul, întregul adevăr.

19. Îmi vine să plâng dureros, tânguitor, când văd pe oameni murind ca nişte greieri şi ca nişte muşte. Nu merităm o astfel de micşorare! Noi, oamenii, trebuie să sfidăm propria noastră cunoaştere despre noi înşine.

20. Îmi plac femeile care aşteaptă. Posomorârea lor îmi încălzeşte singurătatea.

21. Cer imposibilul imediat numai aceia care nu ştiu că viaţa e ceva organic.

22. Doi îndrăgostiţi sunt întotdeauna frumoşi. Naivitatea îi transfigurează.

23. Discuţiile în care nu eşti lăsat să fii liber sunt întotdeauna edificii ale ipocriziei. Atunci se tem să afle cine eşti.

24. Sfinţenia nu e o sperietoare imposibilă. Ea e a omului şi a lui va rămâne. Fără a vrea să fii sfânt nu eşti nimic.

25. Cred în orice speranţă. Sunt copilul minunii.

26. Artistul adevărat pare cameleon, pentru că vorbeşte unor oameni care nu mai înţeleg starea pură a vieţii, adică diversitatea unitară.

27. Riscul concentrării e bucuria de a nu mai ştii ce să spui.

28. Pedanţii nu cunosc raţiunea înţelepciunii pentru că înţelepciunea e o exaltare fără tipic.

*

15. 10. 1998.

Dorin Streinu

29. Marile gânduri sunt arderi de ani şi explozii de-o clipă.

30. Pentru amatori adevărul e o presupunere. Pentru cei blestemaţi el e o chingă.

31. A te simţi iubit înseamnă a suferi pentru că eşti prea fericit.

***

24. 09. 1998. După masă.

32. O frumuseţe feminină fără un glas şi un zâmbet plăcut e o eleganţă căreia îi lipseşte cel mai scump lucru: rafinamentul.

33. Simplitatea e o recunoaştere a eternului din noi.

*

15. 10. 1998

Dorin Streinu

34. Orice zâmbet de îndrăgostită e un sadism pentru singuratici.

35. Nu mă poţi judeca decât în secunde. Viaţa mea e o veşnică schimbare.

36. Voi muri cu conştiinţa că am sperat prea mult şi am înfăptuit prea puţin. E un paradox pe care nu mi-l explic în întregime.

37. Nu pot pierde timpul, pentru că, într-o clipă, pot trăi o mie de ani. Acest lucru numesc eu absolut.

38. Artiştii sunt efigiile secolelor, dezordinea şi măreţia pe care secolele nu au ştiut că le au.

39. Erorile noastre sunt simpluţe ca şi noi. În istorie sunt puţine erori geniale. Eroarea aceasta…trebuie să zguduie lumea din temelii.

40. E oribil că mai vorbim despre ipocrizie şi că o mai şi practicăm, după ce s-a scris literatură de câteva milenii.

41. Febra minţii mele de a crea, de a iubi e o isterie plină de dragoste. Iubesc pentru ca să caut mereu. Caut pentru ca să jubilez mereu. Jubilez pentru ca să uit…şi să încep de la capăt să iubesc, să jubilez, să caut.

42. N-ar trebui ca să-mi citească cărţile, cuvintele, iubirile, oameni care n-au ştiut să piardă cele mai iubite lucruri ale vieţii lor.

43. Fericirea e ceva şocant. O urăşti pentru că nu şi-a cerut voie  ca să intre în inima ta şi fugi după ea, ca un disperat, pentru ca să vrei să o dai, din nou, afară. De ce? Suntem prea mici pentru fericiri de lungă durată.

44. Noul e o aparenţă a realităţii. E o aparenţă care te intrigă întotdeauna şi pe care o uiţi întotdeauna, pentru că te plictiseşte.

45. Cuvântările, care nu transfigurează auditoriul şi nu-l fac să se simtă ca o singură fiinţă sunt nişte ratări, fie ele şi geniale.

46. Impostorii vorbesc tot timpul…şi tac, emblematic,  atunci când e vorba de demnitate şi de conştiinţă.

47. Nu am curajul ca să mă bucur în faţa oamenilor suferinzi. Pentru mine e sfântă umilinţa, şi, mai ales, răbdarea.

48. Nu îmi plac Bisericile pentru ele însele, pentru că asta mi-ar transforma credinţa în iubire de artă. Dar nu pot trăi fără fiorul sfânt, liniştea atotcuprinzătoare şi lumina lor fără de margini.

49. Arhitecturile înalte sunt vanitatea noastră. Cele mici sunt umilinţa noastră. Şi tocmai calea de mijloc e cea mai însufleţită alegere.

50. Dacă am înnebuni cu adevărat am fi foarte logici. Nebunia e plină de scrupulozitate vehementă.

51. Prostul gust e o trăire a vieţii numai pentru  sine. Bunul gust se uită şi dincolo de clipa de acum.

52. Oamenii care se tem de cuvinte sunt adevăraţii paranoici.

Dorin Streinu, Ascensiune în infinit (vol. 1; 1997) [4]

iedul-fantanii

Pentru primele 3 părţi…aici.

*

Prietenului meu de la prietenul care a scris-o

dedicată lui T. I.

De la un om mai rămâne
în sfârşit
urma ce o lăsase,
mai rămâne linia
dusă cu mâna
până la ochi,
spre a se putea vedea.

Din tot omul mai rămâne
un sunet
şi acela, inevitabil,
rostindu-se de la sine.

Dacă mă întrebi
de nume,
desigur, că nu am
să-ţi răspund.

De altfel nici nu e
atât de interesant,
cum până la urmă nu e interesant
nici 1, nici 2, nici 3,
nici 100…

Mai rămâne un sunet
care le adună
în rândul numelui,
al zilelor, al anilor,
al anotimpurilor,
al sufletului.

Mai rămâne o virgulă,
un semn ortografic
abia schiţat.

Pentru că asta înseamnă
să te loveşti de timp
şi să nu-l simţi trecând prin tine.

Din om mai rămâne un rând
de frunze,
de iarbă.

Şi cel care îţi spune,
într-un anume fel: prietene,
nu te îndeamnă
să uiţi acest lucru inevitabil.

*

Poemă martoră la durerea poetului

Adeseori trec prin mine
păsări care se duc în alt tărâm.

Sunt păsări pline de zbucium,
pline de patimă.

Sunt păsări din răceală şi din foc,
din întuneric şi lumină.

Le aud fâlfâitul aripilor
lor lungi.

Le aud croncănitul
dureros prin mine
cum răsună.

Ah, cum răsună în mine
un sunet
al altui tărâm!

Cum se zbat mările
şi oceanele
şi păsările
şi peştii
şi animalele
şi oamenii!

Cum, ca un cataclism,
se înfioră
tot trupul de sunet de îngeri,
de lumini izvorâte
din tenebre!

Mă cutremur ca un epileptic,
când cu ghearele lor se agaţă
de venele mele de sânge,
de artera care duce la inimă.

Ah, simt că mor,
simt că se prăbuşeşte
universul peste sufletul meu!

Simt cum se zguduie toate
adevărurile,
toate răspunsurile
pe care le duc în spate.

Păsările acestea care se duc
spre alt tărâm
îmi sfâşie trupul.

Ah, îmi sfâşie inima în
două!

*

Poem îmbolnăvit până la neocortex

Locurile mele de fum şi de pâine
se macină între două stele.
E noapte. Nu pot să văd
cum moare lupul ucis
de o idee prinsă cu colţii.

Stau istovit şi privesc
câinii deşiraţi,
care umblă prin pietre.

Au un urlet ce sună
a strigăt de nuntă.

Poate că ei aşa se strigă
în ţara cu linii de iarbă!

Iau din întâmplare
ziarul de zahăr
şi citesc o cifră optanică.

Aflu că zeama din rezervor
a scăzut la 10 grade C.

Se pare că noaptea asta e prelungită
de căderea OZN-urilor care nu există
sau de existenţa triburilor de oameni sărmani,
care nu au unde să moară în nelinişte.

Iau un stilou
şi scriu o inimă de peşte.

O miros şi îmi vine să vărs de atâtea lucruri.

Este albă de gelozia apei.

Nu ştiu ce mă face să cred
că e vie
şi speră să fie eliberată,
pentru că nu ştie de ea.

Văd o stea
căzând şi
am crezut că eu zbor.

Nu, eu scriu acum!…
Scriu şi nu înţeleg de ce mi s-a terminat
foaia.

Poate că masa mea de scris
e plină de linii.

*

Prezentare a iubitei făcută de poet cititorilor

Iubita mea are trup de lumină.
Ea este numai un sentiment
profund şi plenar.

Ea este nedezlipită
de sufletul meu şi mă urmează oriunde
aş fi.

Iubita mea mi-a împrumutat trupul şi sufletul meu
şi trăim amândoi într-o realitate nedespărţibilă.

Ne iubim în fiecare clipă,
facem dragoste în orice eternitate,
adică în cea a inimii şi în cea a frunzelor,
în cea a sâmburilor de măr sau
în culorile câmpului.

Ea este total diferită de femeia după stradă,
pe care o întâlnesc adesea.

Ea nu mai este nici sângele meu şi nici carnea mea
şi nici ideile mele.

Ea le-a transcens pe toate acestea, pentru că e o fiinţă transcendentală în sufletul meu.

Nu este o plasmă amorfă, fără niciun contur.
Ea este o fiinţă cât se poate de vie,
cât se poate de vie…

Trăim amândoi fericiţi,
într-o lume în care, din păcate,
suntem numai noi doi
şi nu ştim dacă are să mai se nască
vreo altă fiinţă până la sfârşitul acestui mileniu.

Dacă vreţi pot să o şi descriu.
Este o lume plină de roşu,
plină de esenţă a vieţii,
plină de vitalitate.

Trăim sub un profund soare, care stă să apună
şi într-o casă, simplă, ca o picătură
de apă mereu tandră,
mereu răcoroasă,
mereu…

Dar iubita mea, dacă am să vă spun cum arată
cu adevărat,
aveţi să o urâţi, să o geloziţi,
tocmai pentru că e nespus de frumoasă,
răpitor
de frumoasă.

Iubita mea este ca zborul unui porumbel în nori,
ca o floare pură,
ca un sărut al dimineţii….

Ea e ca un pat nupţial abia atins cu mâna,
cu mâna tremurândă,
ca un plâns de lotus roz
plutind pe ape…

Iubita mea e un nestins sentiment,
un neînţeles poem de dragoste,
un cuvânt asemenea românescului dor.

Iubita mea are un trup
de lumină. Ea este numai un sentiment
profund şi plenar.
Ea este nespus de frumoasă!

*

Lecţia dimensiunii

dedicată lui Nichita [Stănescu]

Vorbeam cu ea
despre ad-miraţie,
cu râsul lucrurilor
şi ea îmi răspundea
din numele literei.

Ea îmi înţelegea
ochiul,
precum eu îi înţelegeam
trupul ei.

Ne iubeam între semne,
noi, amândoi, pe când
timpul se oprea,
se înceta în ne-moarte.

Eu deschideam uşa
spre vis
şi-i luam un pat
în sărut.

Ea îmi deschisese
un cuvânt şi se
uita prin el cu ochi
de copil.

Ea cunoştea numele
din mine şi de aceea
a văzut prin el un tărâm nou
de unde însosisem. Printre

timp ocoleam veşnicia,
când trăiam lipiţi, în îmbrăţişare,
unul de altul.

Muream şi ne mântuiam
în săruturi adânci,
în căutări curate, în
sentimente pline.

Noi treceam cu totul prin
timp şi ne obsedam într-un
punct deja trăit, deja aflat.

Nu ne miram de nimic
decât de noi înşine,
că ne întreceam prin noi
cu in illo tempore.

Vorbeam cu ea şi se stingeau luminile în rai.

Muream pe lacrimi
cu plânsul.

*

Umblând după moartea mea

dedicat poetei Nika Dora

Merg în dimineţi nedezvelite,
cu mâinile căutându-mi moartea
prin timp.

Am pierdut-o într-o toamnă,
în care merele cădeau din copaci, aiurite, şi se
transformau în fluturi.

Era plânsă de poemele mele,
moartea mea, pe care am pierdut-o
în toamnă.

O plânsesem cu clipe de amară
durere, de amară voluptate.

Era o noapte sferică,
mult prea melancolică,
într-un deşert, în care
umbra mi se proiecta pe
o piatră
şi unde singurătatea

îşi plângea soarta, ca în faţa
zidului plângerii slujitorii
lui Iahve.

Era o moarte mută, mult
prea singură, ancestrală
de-a binelea, cu ochi sinceri,
enormi, clari, cu o gură plină
de puritate, de lumină.

Era o noapte demnă, ca o pace
cerească, unde poetul murea
într-o lacrimă a unei neveste de conte.

*
Poem pentru posteritatea mea

Poetul visează, prin lacrima sa,
la timpul de după el.

Atunci se va ştii că el
va rămâne.

Când după un timp
urmează un alt timp
este tot una.

Când după un timp
este o jumătate de timp
este tot una.

Poetul rămâne visând
peste eternitate.

El stă cu visul său sus,
deasupra norilor,
ca un înger al singurătăţii.

El nu stă prin deşarte
înţelegeri, nici prin laude,
ci prin sine însuşi.

Poetul nu spune despre sine,
în forme perfecte, versul, deşi
ar putea să o facă.

El nu spune despre
sine cuvântul, care s-ar putea
ca să nu-l reprezinte.

El spune sentimentul dus până
la capăt,
versul dus până la sânge,
până la gustul sângelui…

Şi versul acesta
nu va muri.

Este lăsat să rămână
pe coarda sufletului
pe care a cântat-o poetul.

Coarda aceea este atât de lungă
încât duce în inima
Absolutului.

Pe ea, pe această coardă,
urcă la cer Îngerii, ca pe scara
lui Iacov.

Pe ea, pe această coardă, urcă
la cer singurătatea mea
şi lacrimile mele.

Pe ea, pe această
coardă supremă
am să mă urc şi eu,
ca metafora iubirii
de înger albastru.
*

[Poemul de final…e finalul primului volum, pe care nu l-am redat aici decât parţial.]