iedul-fantanii

Pentru primele 3 părţi…aici.

*

Prietenului meu de la prietenul care a scris-o

dedicată lui T. I.

De la un om mai rămâne
în sfârşit
urma ce o lăsase,
mai rămâne linia
dusă cu mâna
până la ochi,
spre a se putea vedea.

Din tot omul mai rămâne
un sunet
şi acela, inevitabil,
rostindu-se de la sine.

Dacă mă întrebi
de nume,
desigur, că nu am
să-ţi răspund.

De altfel nici nu e
atât de interesant,
cum până la urmă nu e interesant
nici 1, nici 2, nici 3,
nici 100…

Mai rămâne un sunet
care le adună
în rândul numelui,
al zilelor, al anilor,
al anotimpurilor,
al sufletului.

Mai rămâne o virgulă,
un semn ortografic
abia schiţat.

Pentru că asta înseamnă
să te loveşti de timp
şi să nu-l simţi trecând prin tine.

Din om mai rămâne un rând
de frunze,
de iarbă.

Şi cel care îţi spune,
într-un anume fel: prietene,
nu te îndeamnă
să uiţi acest lucru inevitabil.

*

Poemă martoră la durerea poetului

Adeseori trec prin mine
păsări care se duc în alt tărâm.

Sunt păsări pline de zbucium,
pline de patimă.

Sunt păsări din răceală şi din foc,
din întuneric şi lumină.

Le aud fâlfâitul aripilor
lor lungi.

Le aud croncănitul
dureros prin mine
cum răsună.

Ah, cum răsună în mine
un sunet
al altui tărâm!

Cum se zbat mările
şi oceanele
şi păsările
şi peştii
şi animalele
şi oamenii!

Cum, ca un cataclism,
se înfioră
tot trupul de sunet de îngeri,
de lumini izvorâte
din tenebre!

Mă cutremur ca un epileptic,
când cu ghearele lor se agaţă
de venele mele de sânge,
de artera care duce la inimă.

Ah, simt că mor,
simt că se prăbuşeşte
universul peste sufletul meu!

Simt cum se zguduie toate
adevărurile,
toate răspunsurile
pe care le duc în spate.

Păsările acestea care se duc
spre alt tărâm
îmi sfâşie trupul.

Ah, îmi sfâşie inima în
două!

*

Poem îmbolnăvit până la neocortex

Locurile mele de fum şi de pâine
se macină între două stele.
E noapte. Nu pot să văd
cum moare lupul ucis
de o idee prinsă cu colţii.

Stau istovit şi privesc
câinii deşiraţi,
care umblă prin pietre.

Au un urlet ce sună
a strigăt de nuntă.

Poate că ei aşa se strigă
în ţara cu linii de iarbă!

Iau din întâmplare
ziarul de zahăr
şi citesc o cifră optanică.

Aflu că zeama din rezervor
a scăzut la 10 grade C.

Se pare că noaptea asta e prelungită
de căderea OZN-urilor care nu există
sau de existenţa triburilor de oameni sărmani,
care nu au unde să moară în nelinişte.

Iau un stilou
şi scriu o inimă de peşte.

O miros şi îmi vine să vărs de atâtea lucruri.

Este albă de gelozia apei.

Nu ştiu ce mă face să cred
că e vie
şi speră să fie eliberată,
pentru că nu ştie de ea.

Văd o stea
căzând şi
am crezut că eu zbor.

Nu, eu scriu acum!…
Scriu şi nu înţeleg de ce mi s-a terminat
foaia.

Poate că masa mea de scris
e plină de linii.

*

Prezentare a iubitei făcută de poet cititorilor

Iubita mea are trup de lumină.
Ea este numai un sentiment
profund şi plenar.

Ea este nedezlipită
de sufletul meu şi mă urmează oriunde
aş fi.

Iubita mea mi-a împrumutat trupul şi sufletul meu
şi trăim amândoi într-o realitate nedespărţibilă.

Ne iubim în fiecare clipă,
facem dragoste în orice eternitate,
adică în cea a inimii şi în cea a frunzelor,
în cea a sâmburilor de măr sau
în culorile câmpului.

Ea este total diferită de femeia după stradă,
pe care o întâlnesc adesea.

Ea nu mai este nici sângele meu şi nici carnea mea
şi nici ideile mele.

Ea le-a transcens pe toate acestea, pentru că e o fiinţă transcendentală în sufletul meu.

Nu este o plasmă amorfă, fără niciun contur.
Ea este o fiinţă cât se poate de vie,
cât se poate de vie…

Trăim amândoi fericiţi,
într-o lume în care, din păcate,
suntem numai noi doi
şi nu ştim dacă are să mai se nască
vreo altă fiinţă până la sfârşitul acestui mileniu.

Dacă vreţi pot să o şi descriu.
Este o lume plină de roşu,
plină de esenţă a vieţii,
plină de vitalitate.

Trăim sub un profund soare, care stă să apună
şi într-o casă, simplă, ca o picătură
de apă mereu tandră,
mereu răcoroasă,
mereu…

Dar iubita mea, dacă am să vă spun cum arată
cu adevărat,
aveţi să o urâţi, să o geloziţi,
tocmai pentru că e nespus de frumoasă,
răpitor
de frumoasă.

Iubita mea este ca zborul unui porumbel în nori,
ca o floare pură,
ca un sărut al dimineţii….

Ea e ca un pat nupţial abia atins cu mâna,
cu mâna tremurândă,
ca un plâns de lotus roz
plutind pe ape…

Iubita mea e un nestins sentiment,
un neînţeles poem de dragoste,
un cuvânt asemenea românescului dor.

Iubita mea are un trup
de lumină. Ea este numai un sentiment
profund şi plenar.
Ea este nespus de frumoasă!

*

Lecţia dimensiunii

dedicată lui Nichita [Stănescu]

Vorbeam cu ea
despre ad-miraţie,
cu râsul lucrurilor
şi ea îmi răspundea
din numele literei.

Ea îmi înţelegea
ochiul,
precum eu îi înţelegeam
trupul ei.

Ne iubeam între semne,
noi, amândoi, pe când
timpul se oprea,
se înceta în ne-moarte.

Eu deschideam uşa
spre vis
şi-i luam un pat
în sărut.

Ea îmi deschisese
un cuvânt şi se
uita prin el cu ochi
de copil.

Ea cunoştea numele
din mine şi de aceea
a văzut prin el un tărâm nou
de unde însosisem. Printre

timp ocoleam veşnicia,
când trăiam lipiţi, în îmbrăţişare,
unul de altul.

Muream şi ne mântuiam
în săruturi adânci,
în căutări curate, în
sentimente pline.

Noi treceam cu totul prin
timp şi ne obsedam într-un
punct deja trăit, deja aflat.

Nu ne miram de nimic
decât de noi înşine,
că ne întreceam prin noi
cu in illo tempore.

Vorbeam cu ea şi se stingeau luminile în rai.

Muream pe lacrimi
cu plânsul.

*

Umblând după moartea mea

dedicat poetei Nika Dora

Merg în dimineţi nedezvelite,
cu mâinile căutându-mi moartea
prin timp.

Am pierdut-o într-o toamnă,
în care merele cădeau din copaci, aiurite, şi se
transformau în fluturi.

Era plânsă de poemele mele,
moartea mea, pe care am pierdut-o
în toamnă.

O plânsesem cu clipe de amară
durere, de amară voluptate.

Era o noapte sferică,
mult prea melancolică,
într-un deşert, în care
umbra mi se proiecta pe
o piatră
şi unde singurătatea

îşi plângea soarta, ca în faţa
zidului plângerii slujitorii
lui Iahve.

Era o moarte mută, mult
prea singură, ancestrală
de-a binelea, cu ochi sinceri,
enormi, clari, cu o gură plină
de puritate, de lumină.

Era o noapte demnă, ca o pace
cerească, unde poetul murea
într-o lacrimă a unei neveste de conte.

*
Poem pentru posteritatea mea

Poetul visează, prin lacrima sa,
la timpul de după el.

Atunci se va ştii că el
va rămâne.

Când după un timp
urmează un alt timp
este tot una.

Când după un timp
este o jumătate de timp
este tot una.

Poetul rămâne visând
peste eternitate.

El stă cu visul său sus,
deasupra norilor,
ca un înger al singurătăţii.

El nu stă prin deşarte
înţelegeri, nici prin laude,
ci prin sine însuşi.

Poetul nu spune despre sine,
în forme perfecte, versul, deşi
ar putea să o facă.

El nu spune despre
sine cuvântul, care s-ar putea
ca să nu-l reprezinte.

El spune sentimentul dus până
la capăt,
versul dus până la sânge,
până la gustul sângelui…

Şi versul acesta
nu va muri.

Este lăsat să rămână
pe coarda sufletului
pe care a cântat-o poetul.

Coarda aceea este atât de lungă
încât duce în inima
Absolutului.

Pe ea, pe această coardă,
urcă la cer Îngerii, ca pe scara
lui Iacov.

Pe ea, pe această coardă, urcă
la cer singurătatea mea
şi lacrimile mele.

Pe ea, pe această
coardă supremă
am să mă urc şi eu,
ca metafora iubirii
de înger albastru.
*

[Poemul de final…e finalul primului volum, pe care nu l-am redat aici decât parţial.]

Did you like this? Share it: