Dorin Streinu, Dimensiunea cuvântului (vol. 2, 1997) [1]

*

Poema gândurilor

dedicată Marinelei Buturugă,
pentru sinceritatea
cu care m-a îmbrăţişat.

Stau la marginea lumii
într-un gol imens.
Mâna mea atinge acest gol enorm şi se întoarce
la sine, pentru că nu are
unde să cadă.

Aş dori să cadă undeva
şi mâna
şi piciorul
şi gândul.

Dar gândul nu le lasă
să cadă.
El le ajută să fie
aproape de mine.
Privesc şi nu văd nimic.

Totul este întuneric.
Totul este un gol
de întuneric.

Alerg din loc
dar nici nu mă mişc.

Am impresia că sunt
dar nu sunt.
Încerc să ţip
crezând că mă poate auzi
cineva.

Dar nu mă aude nimeni.
Cred că nici nu există
cineva care să mă audă.

Decât mâna mea,
ochiul meu plâns,
ritmul inimii mele
mă pot auzi.

Numai ele mă pot auzi
şi mă pot face fericit.

Înţelegerea lor îmi
dă încredere în înţelegerea mea.

Visez un vis şi, când mă trezesc,
ele îmi dau încrederea că l-am visat,
că l-am putut visa.

Mâna mea se alungeşte
prin gol şi mă prinde de suflet.
Sufletul meu se alungeşte
pe umărul meu şi mă face
să înţeleg.

Privesc golul din mine,
din faţa mea şi din spatele meu:
un imens gol neutru.

El nu face parte din nicio existenţă,
cu toate că eu îl ating
şi cu palma,
şi cu piciorul
şi cu ochiul.

Dacă l-am atins
înseamnă că el există
şi nu ar putea să nu existe,
dacă el este.

Calc cu piciorul în gol, dar golul îmi
sprijină piciorul, chiar mi-l apără.

Ochiul meu se pierde
în gol, dar pierzându-se,
el se regăseşte pe sine.

E ca o întoarcere acasă.
Simţi că vrei să te întorci,
însă eşti deja.

Simţi că vrei ceva,
dar deja ai acel ceva.

Nu te mai doare că
nu eşti acasă,
pentru că tu eşti acasă
şi nu te mai supără
că nu ai ajuns,
pentru că tu ai ajuns deja.

Gândul meu explorează
golul şi îl simte
prezent.

Nu e o închipuire golul!

E cât se poate de real,
pentru că îl gândesc ca existând.

Există deja un gol
iar eu îl gândesc de două ori.

Există deja un gol
iar eu îl gândesc
doar odată,
pentru că odată
există un gol şi
nu de două ori.

Matematica, de exemplu,
aici, se exclude.

Nu este normal ca să se măsoare un gol,
când există unitatea zero.

Golul îl contrazice pe zero
arătându-l ca neexistând.

Zero arată un plin,
o linie care conţine
un conţinut,
pe când golul arată un inexistent
cu o existenţă fără margini.

Zero devine astfel ca ceva care creşte,
pe când golul
este ceva static.

Zero creşte la infinit
în sine însuşi,
pe când golul
este dintotdeauna acelaşi.

De exemplu, ce matematică m-ar ajuta acum?

Matematica aerului
n-ar putea face faţă imponderabilităţii.

Matematica mărului ar fi prea compactă
pentru o astfel de logică.

Matematica omului
ar fi prea utilitară
pentru o astfel de
matematică.

Dar nu te poţi gândi
la matematică când trăieşti.

Când eşti în mijlocul
focului nu mai e timp
să te gândeşti
la păsări,
la insecte
sau la cai albi.

Când eşti în foc nu te mai gândeşti la nimic
concret.

Concretul focului exclude
logica gândului.

Gândul se mişcă între
un posibil şi un probabil.

El ia o formă de cifră
sau o formă de literă
sau o formă de şarpe.

Pentru el e tot una să exişti
sau să nu exişti.

Gândul trăieşte şi fără gând
dar nu şi fără om.

Omul naşte gândul dar gândul
face să existe omul.

Gândul dă curs vieţii omului.

Gândul ştie că el este.
Câteodată el ştie că nu este.
Probabil că nu se ştie
în întregime.

Întregul are nevoie de parte
ca să-şi dea seama despre sine.

Dacă iau întregul şi îl tai în părţi,
inevitabil, partea poartă întregul.

Întregul este un înţeles plin.
Partea este un înţeles.

Din această cauză nicio parte
nu este fără nicio
parte.

Precum un gând nu este
fără niciun gând sau

după cum sfârşitul unui cuvânt nu este
fără începutul unui cuvânt.

Fiecare început
îşi are un sfârşit
dar fiecare sfârşit
are mai multe începuturi.

Dacă începutul golului
a existat dintotdeauna
atunci golul este dintotdeauna.

Dacă el a început să existe,
atunci el nu poate exista.

Atunci el nu există.
Golul nu există!

Afirmaţia teoretică
nu mă ajută, atunci când
e vorba de practică.

Când, practic, fac un lucru, atunci nu mai există,
practic, nimic teoretic.

Este ca şi cum ar fi un altul
în locul meu, care să umble prin gol.

Ca şi cum un altul, care aş fi eu,
mi-ar urma în gol
şi ar vorbi cu mine din gol.

Mâna mea s-ar linişti lângă mâna lui.
Sufletul meu s-ar împreuna
cu sufletul lui.

Din această cauză
pornesc cu mersul
ca să văd
întinderea golului.

Dar golul se face mai infinit
cu cât eu încerc să mi-l înţeleg.

Fac un pas şi nu mă mişc de pe loc
şi golul se amplifică cu încă un infinit.

Dacă fac alt pas
se amplifică cu încă un infinit.

Infinitul golului se măreşte
până la infinitul infinitului.

Este ca şi cum ai merge
ştiind că nu poţi să ştii
niciodată unde mergi.

Fac paşi, care să-mi demonstreze
că pot să înţeleg.

Nu mă mai gândesc,
dacă mă mai pot întoarce.

Acest lucru este
deja o frică prestabilită.

Este cert că nu mă pot
întoarce singur şi cu de la mine
mers.

Fac paşi, ca să înţeleg şi
nu dau de nicio certitudine
a raţiunii.

De fapt nu ştiu, dacă
totul este atât de raţional pe
cât pare.

Gândesc câteva zeci
de ore şi apoi îmi dau seama că nu am
gândit deloc.

Ştiu foarte bine însă, că
în acest timp am gândit.

Îmi revăd însemnările,
paginile citite,
rândurile subliniate.

Dar… nu mai ştiu, dacă
am gândit sau nu.

Stau şi mă gândesc
despre ce am gândit
şi nu pot să certific acest lucru.

Este ca şi cum nu aş fi eu.

Este ca şi cum altcineva
venind ar fi citit,
apoi ar fi plecat
lăsându-mi mie
greutatea de-a-mi
aduce aminte.

Am uitat de tot.

Uneori uit şi
de mine însumi
crezând că nu exist.

Fac paşi crezând că
nu-i fac.

Miros flori de câmp
crezând că nu sunt flori
şi că, de altfel,
nu există nimic.

Vreau să-mi dau seama,
dacă realitatea este reală
sau nu este reală,
dacă eu exist
sau nu exist.

Când mă gândesc uit că
mai există şi întrebarea
şi gândirea
şi răspunsul.

Gândesc totul
aşa cum ar fi să fii fost numai gândire,
precum timpul nu ar mai fi fost decât timp.

Din această cauză
simt cel mai acut golul
ca existând.

Alerg prin gol zile întregi.
Uneori cred că mă lovesc
de sfârşitul golului
şi că mă rănesc
încercând să ies la lumină.

Şi atunci, parcă
prind mai multă putere
şi cred şi eu însumi
că există lumină.

Stau adesea şi mă întreb
cum este lumina
şi nu pot să-mi explic.

O asemăn cu mine,
cu o floare de mac roşie,
cu un greiere
mic care cântă în iarbă.

Ba o asemăn şi cu muza mea cea frumoasă,
cu zâmbetul ei,
cu glezna ei,
cu mirosul sânului ei.

Stau şi mă gândesc, dacă
nu este ca una dintre ele.

Stau şi mă gândesc,
dacă nu ar fi ca una din mine.

Dar nu am certitudinea
că are vreo formă
sau vreo culoare.

Îmi închipui sentimentul meu
subţiindu-se ca o coardă şi,
deodată, vibrând aşa de puternic,
încât simt că explodează.

Îmi închipui sufletul meu
atât de fin, că poate trece printr-un ascuţiş
de sabie, fără să se poată
tăia la mână.

Îmi închipui gândul meu
atât de temut, că sperie un alt gând
printr-o singură privire.

Dar nu pot să gândesc cum este o lumină,
cum este lumina,
lumina…

De curând am simţit lumina
ca şi cum ar fi numai un fluid sau
un cristal strălucitor
sau un efluviu
de lavă.

Dar nu ştiu dacă este aşa
precum este.

Nu ştiu dacă este aşa
precum vrea ochiul meu
şi sufletul meu
şi gândul meu…

Golul poate fi lumină?
Lumina poate fi dincolo
de întunericul cu care mă
acopăr?

Există întuneric?
Există lumină?

Mă întreb de unul singur
şi tot singur nu-mi
pot da răspunsuri.

Nu am unde să cer,
la nimeni pe care să-l ştiu,
să-mi dea ceea ce nu pot să înţeleg.

Din gol nu pot ieşi ca din întuneric.
Şi, când intru în întuneric
nici nu mai ştiu că sunt.

Mai am doar amintirea că aveam un ochi,
o mână, un sâmbure de piersică
şi o lămâie pe masa unde scriu,
o ceaşcă de cafea din care beau
şi o coală de hârtie pe care scriu
la întâmplare…

[Poemul fluviu continuă…Aici am redat 10 foi din cele 16 ale sale. În acest poem am vrut să-mi imaginez cum gândeşte un om, în afara Revelaţiei divine, existenţa ca totalitate şi existenţa de sine. Mi-am dat seama că poate spune numai lucruri banale despre sine sau că nu prea are ce să spună despre sine.]

*

Femeia în contur negru

dedicată lui Picasso

Ea avea trupul în
contur negru.

Pe sân avea o pată
de deznădejde.

Privirea ei
plină de spaimă
mă încolţise.

Înlemnisem trăind
lângă umărul ei.

Era rece ca un viscol.

Lângă creştetul ei,
prin noi, trecea singurătatea.

Nu mă puteam
vorbi cu ea,
nici ea cu mine.

Aşteptam o moarte
ca să ne scape.

Ochiul ei era
deznădăjduit.

Al meu nu mai spera,
nu mai spera nimic.

[Descriu interiorul unui tablou picassonian. E vernisajul poetic al tabloului.]

*

Preludiu clasic

Este o zi de iulie cu Beethoven
cântând la pian.

Eu sunt pierdut
în orbirea părului ei.

Nu mai există decât mâinile
noastre pe sunete.

Se pierd
toate răsucirile mele
în lumină.

…şi tu, atât de
îndurătoare!

*

Regretabil pentru noi

Ne dăm seama
că suntem efemeri
pe măsură ce ne dăm
seama.

Ne dăm seama că stelele apun
pe măsură ce vedem
stele apunând.

Ne dăm seama că frunzele,
oarecum frunzele au toamna lor,
când nu mai avem timp să ne gândim
la nimic,
decât la liniştea supremă.

Şi tot ce facem,
facem prea târziu.

Din regretele noastre
mai rămân doar oase stinghere
şi vise neîncepute.

Acesta este preţul pe care
îl pot da muritorii:
să viseze că
nu va fi astfel.

*

Îndrăgostire de fiecare zi

Eşti mai înaltă ca
privirea mea.

De când te văd
pari mai subţire
la trup.

Motanul alb,
de uimire, a tăcut.

Au scârţâit pietrele
puţin,
la început.

Apoi, ca un matisse,
cumplit m-a durut
linia ta de pe trup.

*

Peregrinare

Nu mi-am scris
încă legenda…
De aceea am
naştere fără
preţ.

Sunetul cocorilor
este flămând
de dispreţ.

Dintr-o parte
spre alta
mă-ndrept.

Am doar cuvinte
prea pline
în sufletul de dor
ca s-aştept.

Am săbii, adânc înfipte,
în tălpi şi în umeri.

Am iubite de mult părăsite
şi morţi încă neplânşi.

Un cântec pribeag
îmi este consoartă
şi mamă.

De multe ori
am vrut să-mi schimb
drumul precis.

Am vrut să-l vând pentru
o cină ca Esav.

Mai aproape-mi
se face eternitatea
de trup.

Nu mi-am scris legenda:
abia am început…

*