Zgomotul paşilor lui Balthazar Claes [tablou vizual]

barbat-in-picioare

Desenul e preluat de aici.

„În acel moment, îndurerata doamnă aţinti urechea şi păru a se reculege; scoase batista, îşi şterse lacrimile, încercă să zâmbească şi-şi birui atât de stăpână zbuciumul săpat în trăsături[le feţei n.n.], încât oricine ar fi crezut-o cuprinsă de acea indiferenţă în care ne afundă o viaţă scutită de griji.

Fie pentru că obişnuinţa de a vieţui între acei pereţi, unde o alungau infirmităţile, îi îngăduise să recunoască acele tainice semne de nepătruns pentru alţii şi, pe care fiinţele în prada marilor pasiuni le caută cu înfrigurare, fie pentru că natura răscumpărase atâtea neajunsuri trupeşti dându-i simţuri mai ascuţite, decât făpturilor în aparenţă mai armonios croite,

femeia aceasta desluşise pasul unui bărbat în coridorul de deasupra bucătăriilor şi încăperilor pentru servitori, prin care aripa din faţă comunica cu cartierul din dos.

Sunetul paşilor creştea din ce în ce mai lămurit.

Şi, deîndată, chiar fără a fi avut puterea cu care o făptură pasionată, cum era dânsa, ştia să desfiinţeze spaţiul pentru a se contopi cu celălalt eu al său, chiar un străin ar fi auzit totuşi lesne pasul bărbatului coborând scara din coridor în salon.

La sunetul acelui pas, fiinţa cea mai neatentă ar fi tresăltat răscolită de gânduri, căci era peste putinţă ca cineva să rămână rece, ascultându-l.

Un mers grăbit ori sacadat sperie.

Când un om sare şi strigă „foc!”, picioarele-i glăsuiesc tot atât de tare ca şi vocea.

Dacă aşa este, apoi niciun mers potolit nu pricinuieşte emoţii mai puţin puternice.

Grava încetineală, pasul târât al acelui bărbat, ar fi scos, fără îndoială, din fire, pe oamenii lipsiţi de judecată; dar un observator sau firile nervoase ar fi încercat aproape un simţământ de groază ascultând mersul cadenţat al picioarelor, din care viaţa parcă era absentă şi care făceau să trosnească podelele, ca şi cum două greutăţi de fier se izbeau sacadat.

Oricine ar fi recunoscut pasul nehotărât şi greoi al unui moşneag sau maiestuosul mers al unui gânditor ce târăşte lumi după el.

După ce coborî ultima treaptă, proptindu-şi picioarele pe lespezi cu o mişcare şovăielnică, bărbatul zăbovi o clipă în spaţiul mare, unde sfârşea gangul ce ducea la odăile slugilor şi, de unde se putea intra şi în salon, printr-o uşă ascunsă în tabliile de lemn, la fel cu cea paralelă, care dădea în sufragerie.

În acea clipă, un fior uşor, asemeni celui pricinuit de o scânteie electrică, scutură femeia întinsă în jilţ;

dar, totodată, cel mai îmbietor surâs îi înflori pe buze,

şi faţa-i, înviorată de aşteptarea unei plăceri, străluci ca a unei prea frumoase madone italiene;

într-o clipă găsi tăria să-şi înăbuşe teroarea în străfundul sufletului;

apoi întoarse capul spre tăbliile din ungherul sălii, unde avea să se deschidă uşa, care fu, într-adevăr, împinsă cu atâta violenţă, încât sărmana creatură păru că a primit ea direct comoţia”.

Cf. Honoré de Balzac, Căutarea absolutului, în Opere, vol. III, trad. de Cezar Petrescu şi com. de Theodosia Ioachimescu, Ed. SPLSA, Bucureşti, 1957, p. 19-21.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *