Dorin Streinu, Dimensiunea cuvântului (vol. 2, 1997) [2]

sarut-de-suflet1

*

Poem optimist

Se aprinde o lumină
în ochii singurătăţii.

Clopotele parcă au
încetat să bată.

La fel şi ploaia…

Doar sufletul meu
mai este încă bolnav
de febră.

El visează perfecţiunea.

Sufletul meu
visează ce înseamnă
a fi durere.

Cu ochi de bărbat,
mai sunt încă tânăr
ca să pot privi.

Trupul meu nu a
îmbătrânit de cuvinte.

Simt că sângele
meu mă mai vrea.

Visez cu mâna mea
o linişte.

Liniştea însă se
lasă aşteptată.

Ochii întunericului
îmi şoptesc cele trei cuvinte
secrete ale vieţii.

*

Pledând pentru ce mai există

Când nu se mai ştie
ar fi trebuit
spus.

Ţine minte! ar fi trebuit spus.

Cuvintele nu se
vor termina.

Infinite sunt
cuvintele, ca şi cuvintele
care nu sunt cuvinte.

Întotdeauna mai rămâne
de spus despre
cele din urmă.

Poetul nu mai
are timp să
le spună.

Dacă el nu le spune
nespuse vor fi.

Poetul e o pasăre rară.

El este cel care transcende
timpul
pentru a rămâne.

În urma lui se aştern
foi, versuri,
puncte puse.

Ţine minte!, ar fi trebuit
să se spună.

Cuvintele abia se nasc.

Ele nu mor aşa de curând,
ca timpul acordat
unei vieţi.

Rămâne umbra
vieţii pe foile scrise,
pe versuri,
pe punctele puse.

Ai putea să-mi
revezi chipul
şi poţi să faci acest lucru,
dacă-mi simţi cuvintele.

Eu mă simt în
fiecare cuvânt.

Nu mai pot fi
despărţit
de cuvinte.

Cuvintele,
odată rostite,
se rostesc apoi pe ele însele
şi pe mine însumi.

Precum aerul expirat rămâne
cu ceva din mine,
aşa sunt şi cuvintele.

Cuvintele îmi sunt
din mine.

Ar trebui spus:
Ţine minte!

*

Povestea capacului dintr-un parc

În parcul toamnei
stă copacul cu o
vârstă bătrână.

Aşteaptă, desigur,
aşteaptă o noapte
plină de stele.

Ochiul lui a văzut
multe ce pot fi spuse.

Mintea lui a gândit
multe ce nu pot fi spuse.

Stă şi aşteaptă copacul,
semnul nu ştiu cărui
prieten vecin
ca să-l salute.

Dar salutul întârzie,
cum poate întârzia
şi femeia pe care
ai iubit-o.

Salutul întârzie,
undeva, între mine şi
tine.

Călătorii grăbiţi,
duşi de valul
existenţei,
îl ignoră.

Bătrânul copac îşi
ridică,voios, pălăria.

Îi salută pe toţi.

Pe el…niciunul.

Nu contează!

El a învăţat acest
lucru de la părinţii lui.

Aceştia, la rândul lor,
de la părinţii părinţilor lui şi
tot aşa, până când…

Era o zi frumoasă,
potrivită pentru
o zi de rămas bun.

Îşi mai ridică odată pălăria,
cu aceeaşi voioşie.

Îi salută pe toţi încă odată.

Mai privi, undeva,
în galaxia beta,
o stea care cădea
şi o privea mirat.

– Steaua?!…
– Da!…

Steau căzuse
în sufletul lui şi-i
provocase închiderea ochiului
şi a buzei
şi a principiilor lui pline
de bun simţ.

Şi aşa, astfel, bătrânul copac,
începu ca să mă privească,
de aici încolo,
cu ochii lui plini de pământ,
spre o stea,
care de mult
era apusă.

*

Gustul disperării de a spune

scrisă pe vocea lui
şi dedicată maestrului
Florin Piersic

Oglindă!

Rama ruptă şi
ochiul însingurat
nu se mai pot
cunoaşte.

Ei nu se mai
strigă pe nume.

Cine va spune
adevărul nostru?

Cine va spune adevărul meu
şi al tău, oglindă?

Nu crezi că viaţa noastră
nu poate fi
spusă?

Nu crezi, că lumina noastră,
despre lumina noastră,
nu se poate
spune nimic?

Eu mă privesc în tine,
tu te priveşti prin mine.

Şi nimeni nu ne
poate înţelege.

Nimeni, absolut
nimeni.

Nici tu, cerule,
nu ne ştii cum ne cheamă?

Dacă ai ştii
ne-ai zâmbi…

Nu este, nu, nu este fachirism
şi nici magie, oglindă!

Tu ascunzi ceva,
care, în ochii mei,
se poate citi.

Sau… nu ştiaţi că
adevărul,
adevărul sufletului se spune…
prin ochi?

Oglinda poate fi spartă
dar ea rămâne.

Imaginea ei rămâne
în mintea mea
şi, prin ea,
mă privesc.

Cine poate spune
contrariul?

Disperarea din mine şi din tine,
lipsa aceea de cuvânt,
înfrigurarea aceea de viaţă,
noaptea aceea prelungă,
care seamănă
a întuneric…

Cine va spune
aceste cuvinte,
cum le spunem noi?

Cuvinte simple
dar disperate,
cuvintele noastre.

Ele nu mai fac parte
din vocabularul vreunei limbi.

Ele fac parte din limbajul durerii,
al morţii,
al disperării.

Spuneţi-mi cuvântul,
care să mă facă
fericit!

Vă dau iubirea mea…spuneţi-mi-l!

Dar voi…l-aţi găsit?

V-aţi mânjit
de sângele lui?

V-aţi spălat pe dinţi
cu balele lui roşii,
de moarte vânătă,
prăpădită?

Atunci vreţi să-mi vindeţi rufe
murdare?

Ce hoţi aţi devenit cu toţii!

Ştiţi să vă prefaceţi că înţelegeţi,
că ştiţi,
că simţiţi!…

Dar nimeni nu ştie!

Nimeni nu ştie adevărul!

Adevărul e privitul meu,
al meu, în oglindă,
pe care nu-l înţelegeţi…
înţelegeţi?

Este privitul care
trece pe lângă
sufletul meu
mort de aşteptare.

*

Cântecul poetului

Parafrază interioară după
„noi nu suntem geniali…” al lui Nichita

Nu sunt frumos,
sunt sublim.

Sub mâna mea
un vânt se aşterne
din plin.

Am ochiul plin
şi umplut
cu prea plin.

Astăzi este un înger,
mâine este
un chin.

Nu sunt frumos,
sunt sublim.

În redingotă, un soare,
făcut din cuvinte
învie din scrin.

Iar noaptea,
păsările devin acvilini;
nu sunt frumos,
sunt sublim.

Încerc să provoc
viaţa la joc,
să rup necunoscutului
o viaţă,
un loc.

Mă distrez de moarte
când privesc,
acea înfundătură
ce nu are preţ.

Nu sunt frumos,
sunt sublim.

Pământul îşi aşteaptă
mâncarea,
îşi aşteaptă ospăţul
iar eu întorc
brazda cu aripi
spre lună.

Cânt ca un trubadur
şi am vis de nesuportat,
tocmai de aceea sunt
neîmpăcat.

Vreau să dau înapoi
demnitate la timp.

O ordine din praf
să smulg
şi perfecţiune să fac.

De mijloc,
încet,
mă ridic,
când lovindu-mă de stea,
cad spre naşterea mea.

Mă ridic şi pun mâna
pe cuvânt.

Nu sunt frumos,
sunt sublim.

În culori de alb
şi de negru mă îmbrac.

Sunt jumătate vânt cules
din arbori.

Nu sunt frumos,
sunt sublim.

Am pe inimă
ropot de cai,
ropot
venit din Rai,
chiar din Rai.

Nu sunt frumos,
sunt sublim,
chiar şi atunci
când apuc
disperarea de mâini;
chiar şi atunci când mă cert,
prin stihii,
când îmi uit nemurirea,
când geniul meu
este ars de magii.

Când filosoful mă ceartă
şi estetul mă-nfruntă
şi atunci sunt sublim.

Port în mine
cămaşa ruptă
şi aripile zdrenţuite.

O disperare,
o înserare o duc
peste păduri de înserări.

Nu sunt frumos,
sunt sublim.

Nu mă ascund
de gheara panterei
şi nici de şacal.

Pe linia lui a fi
eu nu sunt frumos,
sunt sublim,
port în mine un
dans beduin.

Eu nu sunt frumos,
nici nu vreau.

Sunt sublim.

*

Oraţie de nuntă

Am doi ochi de iarbă
ca o mână-n creştet,
sufletu-mi pe arbori,
stă ca un descântec,

Tăvălugi de vise
peste fruntea-mi aspră,
trec încet, ca norul,
de pe-ntinsul prund.

Mă-ntâlnesc cu fiul
celui ce murise,
mă-ntâlnesc cu lacrima
din foi,

Lângă înserarea,
cu acorduri triste,
plâng lângă descântec
pentru amândoi.

Fiul trist se plânge
de murirea nouă.

Eu mă plâng de steaua
care mi-a răpit,

Lacrima din foi,
viaţa mea de-o viaţă

Şi refrenul trist:
poetul stă plângând.

*

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *