Lună: mai 2009

Înaltpreasfinţiile Voastre,
Preasfinţiile Voastre,
Preacucernici şi preacuvioşi preoţi și diaconi
Distinse autorităţi,
Bincuvântaţi fii ai Bisericii,

Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care S-a înălţat întru slavă la ceruri, ne-a învrednicit, încă o dată, să facem pelerinajul anual pe pământul sacru al Capadociei, unde s-au născut atâţia sfinţi.

Anul acesta trăim marea bucurie de a avea împreună pelerin pe Preafericitul Daniel, Patriarhul României şi pe însoţitorii Preafericirii Sale. Preafericitul este una dintre cele mai distinse personalităţi teologice ale epocii noastre, cu pregătire strălucită şi rezultate la fel de strălucite în domeniul dogmaticii, adică în acea disciplină care, pentru teologie este Sfânta Sfintelor.

Deoarece, în slujirea de mitropolit al Moldovei, a avut realizări remarcabile, Preafericirea Sa s-a învredinicit să fie ales Patriarh al României, după adormirea în Domnul a Preafericitului Teoctist, vrednicului de pomenire înaintaş al Preafericirii Sale şi fratele nostru pe care mult l-am plâns.

Astfel, aflat pe această treaptă înaltă, Preafericitul Daniel a primit vrednicia de a pune harismele şi virtuţile sale, în slujba Bisericii și a poporului său. Făclia luminoasă a fost pusă în sfeşnic şi luminează tuturor celor din casa Bisericii!

Avem onoarea de a-l fi cunoscut în urmă cu mulţi ani. De aceea putem să dăm mărturie, cu cuvântul celui care întru adevăr cunoaşte, despre virtuţile, întelepciunea şi talanţii săi. Este o minte nepreţuită pentru Ortodoxia întreagă, pentru Biserică, şi un patriarh demn de împrejurările şi timpurile noastre.

După cum se ştie, Patriarhia Ecumenică a binevoit să cinstească pe patriarhul României cu titlul de „Locţiitor al Cezareei Capadociei”. Dorinţa Patriarhiei Ecumenice a fost aceea de a aminti, astfel, legăturile sfinte, trainice, pe care Biserica fiică, Biserica Română, le-a avut întotdeauna cu Maica ei venerabilă. Desigur este vorba numai despre un simplu titlu, dar aceasta nu înseamnă că este un titlu fără valoare, care îl face pe purtătorul său vrednic de mai puţină cinstire.

De altfel, mulţi sfinţi din Capadocia şi Galatia au sfinţit prin viaţa lor ţinuturi întregi din România de astăzi. De asemenea tradiţia vrea să ne vorbească despre sfinţi, rude ale Sfântului Vasile cel Mare, care au binevestit pe Hristos în Ţările dunărere. Deci, acest titlu nu s-a dat patriarhilor României fără rost şi la întâmplare! Şi, noi ştim bine că Preafericitul frate Daniel, aflat în mijlocul nostru apreciează foarte mult această cinste şi se mândreşte cu ea.

Preafericirea Sa a proclamat anul acesta curent „An al Sfântului Vasile cel Mare şi al Părinţilor Capadocieni” şi a rânduit ca, în tot cursul acestuia, icoana Marelui Arhiepiscop al Cezareei Capadociei să fie aşezată în „scaunul cel înalt”, din Sfântul Altar al Catedralei patriarhale, lipsindu-se de dreptul canonic de a se aşeza în el, Preafericitul Daniel, din evlavie a acordat această cinste Sfântului capadocian!

Dând noi proporţii realităţii, am putea spune că în anul acesta, Capadocia martirică şi lipsită de fii duhovniceşti se află, onorific, în fruntea Bucureştiului foarte populat, sau că Bucureştiul stă în faţa crucii pe care este răstignită Capadocia, şi mărturisește că, întradevăr, ea a fost fiică a Hanului.

Aşa stând lucurile acestea, se înţelege de la sine că noi toţi suntem stăpâniţi astăzi de mare bucurie. Bucuria noastră devine tot mai profundă deoarece, pelerinajul şi coliturghisirea de acum, aici la biserica „Sfinţilor Teodori”, în biserică al cărui trup este plin de răni, coincide în sfânta pomenire a celor 318 Sfinţi Părinţi de-Dumnezeu-purtători de la Sinodul I Ecumenic, de la Niceea.

Aceştia au depus mari eforturi ca să asigure unitatea Bisericii în adevărul  şi acrivia dogmei, l-au ruşinat pe Arie pierzătorul, au făcut de râs pe diavolul, tatăl minciunii, şi ne-au dăruit primele şapte articole ale Crezului.

Dar, în continuare, cuvântul revine Preafericitului Patriarh al României. Încă o dată, din adâncul sufletului şi al inimii, îi adresăm urarea „Bine aţi venit!” și cu neîncetată dragoste şi profund respect îl rugăm să preia ştafeta şi să ne împărtăşească din înţelepciunea, experienţele, lumina şi trăirile sale sfinte. Aveţi cuvântul, Preafericirea Voastră!

† BARTOLOMEU

Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului

***

Sfinţii Părinţi – apărători ai dreptei credinţe şi ai unităţii Bisericii

În prima duminică după sărbătoarea Înălţării Domnului, Biserica Ortodoxă a rânduit să se facă pomenirea Sfinţilor Părinţi de la cel dintâi Sinod Ecumenic din anul 325.

Sensul teologic-duhovnicesc al cinstirii celor 318 Sfinţi Părinţi, care s-au adunat în cetatea Niceea la chemarea Sfântului Împărat Constantin, este acela că învăţătura de credinţă despre Hristos-Domnul şi despre Preasfânta Treime este stabilită, pe temeiul Sfintei Scripturi şi al Tradiţiei Apostolice, numai de către Biserică în plenitudinea ei, reprezentată prin vocea şi prin conglăsuirea episcopilor ei din toată lumea.

Iar această lucrare de dogmatizare şi de tâlcuire a dreptei credinţe o săvârşeşte Biserica prin insuflarea tainică a Preasfântului Duh, Duhul Adevărului, adică Duhul lui Hristos-Domnul, Cel ce din ziua Cincizecimii nu părăseşte nicio clipă Biserica pe care a constituit-o prin trimiterea Sa în lume de către Tatăl, la cererea Fiului (cf. Ioan 14, 16).

Un alt sens sau motiv al pomenirii Sfinţilor Părinţi de la Niceea îndată după Înălţarea Domnului îl constituie afirmarea prezenţei continue, neîntrerupte a Mântuitorului în Trupul Său tainic, adică în Biserică, conform făgăduinţei făcute Apostolilor Săi: “Iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20), nu în sensul că ucenici vor fi nemuritori, ci pentru că şi urmaşii acestora, episcopii, vor fi întăriţi şi înnoiţi în întreita lor lucrare, de însuşi Mântuitorul Hristos prin Duhul Sfânt.

Cu această conştiinţă puternică şi vie s-au adunat Părinţii din toate zările lumii creştine pentru a salva unitatea Bisericii, aflată în pericol de dezbinare din pricina ereziei lui Arie din Alexandria. Dar tot din Alexandria Egiptului va străluci şi primul mare apărător al Ortodoxiei ecumenice, şi anume Sfântul Atanasie cel Mare, prin al cărui cuvânt inspirat a fost mărturisită dumnezeirea sau deofiinţimea Fiului cu cea a Tatălui ceresc.

Dar nu un singur Părinte, oricât de înţelept şi plin de har ar fi fost el, trebuia să mărturisească naşterea din veci a Fiului şi deofiinţimea Ipostaselor divine, ci vocea păstorilor celor mulţi, a celor rămaşi în comuniunea Bisericii, episcopi care nu pregetau să-şi pună viaţa pentru oile lor duhovniceşti, după chipul şi cu ajutorul Păstorului cel Bun şi veşnic (cf. Ioan 10, 11).

Printre aceştia s-a arătat atunci şi Sfântul Nicolae al Mirelor Lichiei, cel blând cu inima dar nestrămutat în apărarea dreptei credinţe, şi Sfântul Spiridon al Trimitundei, cel smerit în cuget dar purtător al darului facerii de minuni, care prin rugăciune a făcut să se arate, prin materia cea neînsufleţită, taina Preasfintei Treimi.

Deşi diferiţi ca origine etnică şi geografică, episcopii ortodocşi s-au arătat uniţi în cuget ca adevărate turnuri de pază ale Ortodoxiei, faruri prealuminoase ale creştinătăţii universale, aprinse din lumina cea neînserată a Sfintei Treimi.

Având în ei de-a pururi lucrătoare mintea sau gândirea lui Hristos şi călăuziţi fiind de lumina Duhului Sfânt, Părinţii Arhipăstori ai Bisericii dreptmăritoare ne învaţă şi pe noi, cei de astăzi, cum se păstrează unitatea Bisericii, cea după chipul Treimii Celei veşnice.

Sfinţii Părinţi de la Sinodul I Ecumenic au arătat că în ei lucrează cuvântul evanghelic al rugăciunii lui Iisus din noaptea sfintelor şi mântuitoarelor Sale pătimiri: „Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi” (Ioan, 17, 11).

Dar unitatea Bisericii pentru care S-a rugat Hristos nu se păstrează oricum, ci prin împărtăşirea continuă de sfinţenia Lui, a Capului nevăzut al Bisericii, prin lucrarea şi cu venirea tainică a Duhului Sfânt. Tocmai pentru acest motiv, în cuprinsul aceleaşi rugăciuni arhiereşti, Mântuitorul a cerut Tatălui Său ceresc şi veşnic ca să-i sfinţească pe ucenici întru adevărul Său, adică prin cuvântul Său (cf. Ioan 17, 17).

La această rugăciune de sfinţire a ucenicilor, Hristos-Domnul va adăuga, câteva ceasuri mai târziu, Jertfa Sa de pe cruce, prin care “S-a sfinţit pe Sine însuşi, ca om, pentru ca şi ei să fie sfinţiţi în adevăr” (Ioan 17, 19).

Fără participarea continuă la sfinţenia dumnezeiască, împărtăşită oamenilor de către Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh, nici Apostolii, nici urmaşii acestora şi nici cei ce cred în Dumnezeu prin cuvântul lor (cf. Ioan 17, 20), n-ar fi putut păstra unitatea Bisericii. De ce? Pentru că păcatul orgoliului nemăsurat, al mândriei, care întunecă minţile ereticilor, se află la baza rătăcirilor şi dezbinărilor, care, aidoma unor valuri dezlănţuite lovesc necurmat corabia Bisericii.

Aşa trebuie să înţelegem alăturarea în Simbolul de credinţă a primelor două atribute ale Bisericii, “una” şi “sfântă”, care stau sau cad împreună; ele izvorăsc din Persoana cea Una şi Sfântă a Mântuitorului Hristos şi se comunică Bisericii prin lucrarea Duhului Sfânt, „Duhul Adevărului” şi al unităţii „în legătura păcii” (cf. Ioan 16, 13; Efeseni 4, 3), pentru a arăta că Biserica este icoana iubirii Presfintei Treimi.

Întorcându-ne în timp, la “veacul de aur” al Bisericii creştine, vom observa că, îndată după Sinodul de la Niceea, erezia ariană va reînvia sub alte forme. Duşmanii dreptei credinţe se luptă acum nu cu Fiul veşnic al Tatălui, ci cu Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl.

Din nou se învolburează marea istoriei, pe care navighează ca o corabie Biserica lui Hristos. Iarăşi orgoliile nemăsurate ale unor clerici sau teologi raţionalişti şi fără evlavie dezlănţuie patimi omeneşti, iscând certuri şi dezbinări. Să-l ascultăm însă pe Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, luptător neobosit pentru dreapta credinţă şi unitatea Bisericii, vorbindu-ne despre pericolul cel mare al ereziilor din vremea sa:

„Tulburarea Bisericilor este mai violentă decât o furtună pe mare. Din pricina ei toate graniţele fixate de Părinţi sunt mutate din loc, toate temeliile, tot ceea ce constituie zid de apărare a învăţăturilor este zdruncinat!…Biserici întregi au căzut în capcanele eretice, lovindu-se ca de nişte stânci…O noapte întunecoasă, adâncă şi tristă s-a lăsat peste Biserică, pentru că “luminile lumii”, puse de Dumnezeu să lumineze sufletele popoarelor, au fost izgonite…” (Traité du Saint Esprit, cap. XXX, col. 212, 213).

În focul disputelor teologice, ereticii răstălmăceau Scriptura, falsificau Tradiţia şi tulburau viaţa şi unitatea Bisericii. Dacă Sfinţii Apostoli au fost numiţi de Hristos-Domnul “luminile lumii” (cf. Matei 5, 14), urmaşii lor, episcopii, sunt chemaţi să fie purtători de lumină, adică ai luminii dreptei învăţături de credinţă şi a dreptei vieţuiri. Ei trebuie să vegheze asupra teologiei Bisericii şi a comuniunii din Biserică.

Erezia pnevmatomahă care nega dumnezeirea Sfântului Duh a izvorât din arianism şi indirect din gnosticism. Ereticii pnevmatomahi negau, de fapt, şi lucrarea sfinţitoare şi îndumnezeitoare a Duhului Sfânt în Biserică.

De aceea, atât Sfântul Vasile cel Mare, cât şi fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa, s-au ridicat în mod viguros împotriva ereticului Eunomiu şi au apărat dumnezeirea, identitatea şi egalitatea Persoanelor Sfintei Treimi. Atunci, salvarea Bisericii a venit de aici, din Capadocia. Glasurile ierarhilor ortodocşi Capadocieni au fost mai puternice decât învăţăturile viclene ale ereticilor, iar credincioşii sinceri au văzut pe adevăraţii păstori ai Bisericii şi s-au ferit de înşelători (cf. Ioan 10, 5).

În acele timpuri grele pentru Biserică, Sfântul Vasile, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, a cerut tuturor creştinilor unitate de credinţă, iubire reciprocă, înţelegere şi ajutor reciproc, “prin care toţi se unesc şi mărturisesc credinţa Părinţilor noştri de la Niceea” (Epistola CXIV, P.G. XXXI, 529).

Fidelitatea faţă de Părinţii anteriori, al căror lanţ neîntrerupt urcă până la Sfinţii Apostoli, reprezintă în fond fidelitatea faţă de Însuşi Hristos-Domnul, deoarece credinţa “ţinută acum nu este deosebită de cea primară, ci este una şi aceeaşi de-a pururi. Cum am primit-o de la Domnul, aşa botezăm şi cum botezăm, aşa credem”, după afirmă hotărât Sfântul Vasile cel Mare (Epistola CCLI,4, P.G. XXXI, 937).

Astăzi, când Biserica Ortodoxă Universală este ameninţată de neoarianism, de gnosticism şi agnosticism, de neoiconoclasm şi de secularism, grija Păstorilor ei trebuie să fie aceea de a păstra şi adânci unitatea de credinţă, liturgică şi canonică, pentru ca rugăciunea Mântuitorului Hristos pentru unitate să se realizeze deplin, pentru ca “toţi cei care se împărtăşesc dintr-o pâine şi dintr-un potir să fie uniţi unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh”, cum se spune în Anaforaua din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.

Unitatea Bisericii este, deodată, un dar al lui Dumnezeu şi o fructificare de către noi a darului comuniunii Sfântului Duh, prin frăţietate, jertfelnicie şi iertare reciprocă. Tocmai din cauza păcatelor, primejdia dezbinării este permanent prezentă în lume.

De aceea, Biserica se roagă folosind cuvintele Sfântului Vasile cel Mare: Doamne, „fă să înceteze dezbinarea Bisericilor; potoleşte întărâtările păgânilor; răzvrătirile eresurilor strică-le degrab, cu puterea Sfântului Tău Duh…Pacea Ta şi dragostea Ta dăruieşte-ni-le, Doamne, Dumnezeul nostru, că Tu toate ne-ai dat nouă” (Anaforaua Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare).

Comemorând şi omagiind anul acesta pe Sfântul Vasile cel Mare şi pe ceilalţi Sfinţi Capadocieni, suntem datori să apărăm în mod statornic credinţa ortodoxă pentru care ei au luptat cu ereziile şi au înfruntat pe prigonitorii Bisericii.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române va fi solicitat de către Noi să declare următorii doi ani, 2010 şi 2011, ca ani ai Crezului Ortodox Niceo-Constantinopolitan, formulat la Sinoadele I (325) şi II (381) Ecumenice, tocmai pentru a cinsti pe Sfinţii Părinţi Capadocieni şi din alte ţări care au contribuit la apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe.

Astfel, cinstirea arătată Sfinţilor Părinţi ai Bisericii ne ajută să ne întărim în credinţă şi în viaţă de sfinţenie, să creştem duhovniceşte şi să ne bucurăm de prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh în Biserică spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea noastră. Amin.

† DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române