Zi: 1 mai 2009

Pentru primele 5 articole…aici.

Al doilea interviu al cărţii –  carte, care nu e un produs organic ci eteroclit – e luat tot de către Silviu Man, dar d-lui Hurduzeu [ p. 51-59] şi,  din punctul de vedere al intervievatorului, scrisul autorului este unul diagnostic dar necanonic [p. 51], adică neracordat la o ideologie sau morală comune [ Ibid.]. Eu sunt de altă părere…dar mai e timp.

D-l Hurduzeu dă o definiţie, la schimb,  ideologiei: „un set de idei acceptate necondiţionat de un anumit grup social” [Ibid.]. Observă faptul, că mass media e un canal neutru de comunicare [Ibid.], dar asta doar în aparenţă, şi că nu mai există ideologii pure [Ibidem]. Însă consideră că doar mass media îţi oferă legitimitate [Idem, p. 52], ceea ce nu-i adevărat, pentru că legimitarea de tip mediatic trece ca un fum, dacă nu ai conţinut, dacă nu eşti un crez, glasul unui crez şi al unei vocaţii profunde.

Pe la televizor se perindă mulţi intelectuali, multe vedete, mulţi politicieni care nu te înnebunesc mai niciunul cu adevăruri şi de aceea îi uiţi. Ar însemna că dacă media îi afişează…ar trebui să îi şi reţinem. Însă, pentru că afişajul e nonvaloric la modul corect…tocmai de aceea rămân ca nişte hârtii decolorate de soare sau se şterg cu totul de pe retina memoriei tale.

Ideologiile postmoderne, crede autorul, au drept scop ca să „distrugă puterea de judecată individuală” [Ibidem], însă nu prin reprimarea individului, ci prin exacerbarea dorinţelor sale [Ibid]. Se reclamă ideologic, în societatea noastră, autonomia individului, gratificarea alegerilor proprii [Ibid], însă observă faptul că libertatea e înţeleasă ca un status conformist [Idem, p. 53].

Însă ideologiile postmoderne nu distrug judecata individuală…pentru că nu cred în faptul că omul are raţionalitate. Puterea de judecată era un crez modern. Postmodernul crede în instinctualitate profitabilă, în câştigul individualist şi în nihlismul conformist, fără prea multă genialitate. El se conformează  unui fel de a fi,  tocmai pentru că se neagă în continuu, pentru că se renegă pe sine. De aceea, nici nu-şi mai pune problema că ar fi bun la ceva…şi  stă şi mănâncă din mâna celui pe lângă care se aciuează.

Cred că văd lucrurile mult mai dramatic şi mai realist în acelaşi timp, decât cei doi autori ai cărţii şi, poate, o să precizăm, punctul, din ce motiv se petrece acest lucru.

Se schimbă registrul şi autorul răspunde, pe drept cuvânt, că „dacă vrei cu adevărat să citeşti, nu-ţi trebuie condiţii speciale” [p. 53]. Lectura trebuie să fie o nevoie interioară curentă [Ibid.], dar trebuie să fie, în acelaşi timp, selectivă [Ibid.]. Despre cărţile creatoare de personalitate, autorul vorbeşte în p. 54 şi, mai ales, despre cărţile-dinamită.

Spre finalul paginii 55: „publicitatea este unul dintre subsistemele propagandei”. Corect! Publicitatea e legitimarea, sub aspect aseptic, a nebulosului propagandei. Iar despre cartea valoroasă, în p. 56, spune că e cea care are coerenţă între semnificat şi semnificant,  adică între înţelesul cuvintelor şi crezul propriu, crezul autorului.

Numai că, acest raport legitim îl depistezi, după ce aprofundezi viaţa autorului cărţii, adică post-factum citirii ei. Despre domnii Hurduzeu şi Platon ştim numai ceea ce spun ei despre ei înşişi dar nu ştim fapte despre ei. Adică cartea îi prezintă, la modul publicitar, ca şi pe alţii, însă vor trebui să probeze pe viitor dacă sunt una cu cartea, una cu ideile expuse aici.

Pentru că legătura dintre înţeles şi vorbă poate exista într-o carte şi, cu toate acestea, scriitorul să fie un impostor. Există cărţi ştiinţifice de teologie sau cărţi părut duhovniceşti, create de oameni dubioşi şi, cu toate acestea, există în ele legătura organică dintre înţelesul originar al Tradiţiei şi explicitarea teologică. Numai că autorii nu au faţă de Sfinţi.

Tocmai de aceea nu e de ajuns coerenţa între semnificant şi semnificat când e vorba de teologie. În filosofie, în literatură, în ştiinţă…lucrurile stau cam aşa.  În teologie însă trebuie experienţă teologică şi mistică reală, care poate proba oricând orice lucru.

Această coerenţă poate fi mimată la nivel intelectual…însă nimeni nu poate mima, dincolo de această coerenţă, experienţa duhovnicească, care ştie să spună ceva mai mult despre o carte, dincolo de îmbucarea perfectă între cuvânt şi înţeles.

D-l Hurduzeu spune, în p. 57, că îşi asumă, ca şi d-l Puric „gândirea şi practica socială a românilor”. O frază mare…dar goală, în mare parte, de conţinut. Care gândire, care practică socială, care români? Ca şi d-l Puric, şi d-l Hurduzeu trăieşte impresia falsă că „personalismul evenimenţial” [p. 57] înseamnă un fel de sentimentalism penticostal îmbrăcat în veşminte ortodoxe.

Eu înţeleg ce ar vrea să creadă despre ei înşişi domnii Hurduzeu şi Puric, numai că ambii sunt posesori de experienţe citite şi ornamentate sentimental, mai degrabă decât de o experienţă care se poate argumenta, în domeniul teologic. Iar, dacă la d-l Hurduzeu avântul interior devine o invectivă tăioasă ştrangulată, la d-l Puric el se transformă într-o predică sentimentală atotştiutoare şi a nimic concret, foarte bine regizată, oamenii iubind mai mult spectacolul decât valoarea adevărurilor care pot fi spuse.

Că tot a fost iutubizat V. Puştan la părintele Cristian Pomohaci…D-l Puric încearcă să facă acelaşi lucru ca penticostalul Vladimir Puştan, în conferinţele sale: să deliroidizeze sentimental un public audiant, cu teme împumutate, verificate şi cu o bună regie teatrală.

Pentru că, dincolo de efuziunile sentimentale, dincolo de expesiile percutante învăţate pe de rost (mă refer la citatele celebre, de care face adesea uz), dincolo de temele preluate  şi care par numai ale sale (Martirii închisorilor, depesonalizarea românilor, Europa care strică România şi raportarea la Tradiţie), d-l Puric, ca şi autorii cărţii de care ne ocupăm, nu spun ceva  personal, dintr-o experienţă teologică şi mistică copleşitoare, ci recenzează teme deja cu impact, dar care nu le aparţin.

Tocmai de aceea, astfel de discursuri demitizante sau revendicative prind la un public sincretist şi depersonalizat şi nu la nişte audianţi cu o experienţă teologică şi mistică profundă. Şi, ca să închid paranteza cu d-l Puric, e decepţionant să văd (e o decepţie majoră, alături de decepţiile  S. Baştovoi şi  D. Vasile), că includerea sa fermă între ceilalţi promotori ai extremismului eclesial…nu e doar la nivel de discurs, ci şi de existenţă cotidiană.

Populismul politicianist, paradoxal, s-a infiltat profund în manifestările extremismului ortodox românesc, care nu are baze teologice, iarăşi paradoxal (încep să înţeleg şi mai bine), ci interese revanşarde de clan. Frustările, neştiinţa, animozităţile de tot felul se îmbracă în discurs religios şi, în rest, nimic concret, nimic sublim.

Falşii tradiţionalişti de la noi se luptă cu falşii intelectuali de la noi, pentru bani şi pentru evidenţă publică şi nu pentru principii care sunt una cu ei. Tocmai de aceea nici unii şi nici alţii nu au proiecte personale de anvergură, pentru credinţa şi ţara lor, ci au iniţiative polemice minore.

În p. 58, se vorbeşte despre tânărul recent, ca despre tânărul maleabil iar în paragraful final, al p. 59, autorul nu ne vrea un deşert spiritual.

*

Calupul de articole al d-l Hurduzeu, începe cu un motto fals mesanic, pentru că se simte obligat să-şi întrerupă tăcerea ( p. 63), pentru un demers pe care, în fapt, îl urăşte. Şi, când am deschis cartea din ţiplă, mi-am dat seama că am de-a face, ca şi la alţi recenţi cu cărţi subţiri: cu articolele lor de ziar şi nu…cu o carte.

Însă acest demers, de a-ţi aduna articolele într-o carte, în ideea că toate articolele tale sunt înrudite tematic e unul profund postmodern, pentru că mintea postmodernului, dacă nu mai poate să judece unitar, profund, sistemic e formată numai din cioburi, din frânturi de text, din lucruri nearticulate, cartea ca întreg sau cartea sistemică fiind un demers modern, medieval sau antic.

Tocmai de aceea, că vine vorba  astăzi de roman, că vine vorba de dicţionar, că vine vorba de curs de ceva…toate au amprenta fragmentului şi a vorbitului despre tot ce vrei…fără să arăţi că ştii ceva în amănunt.

Pe mine mă siderează demersurile scriitoriceşti în care vorbeşti despre politică, religie, cultură, despre tot felul de date, sărind de la una la alta…fără ca să poţi  înţeleg ceva în mod definitiv, capital, până la capăt. Problema e a autorului. Autorul nu vrea să fie competent în ceva, nu vrea să urmărească ceva anume şi sare tot timpul din subiect în subiect.

Cele mai castrofale sunt astăzi interviurile, în care lipsa de iniţiere a ambilor se maschează, pentru ca demersul să continue şi să nu spună nimic concret.