La 4 ani de la adormirea Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu (4 mai)

Odată cu acest articol încep să vorbesc  (lucru de care m-am temut până acum) despre cea mai mare minune a vieţii mele, despre persoana şi opera Părintelui meu întru Domnul, de Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu, pe care îl consider, pe drept şi în cunoştinţă de cauză, cel mai mare teolog isihast al secolului al XX-lea,  care este complet necunoscut marelui public şi a cărui operă comentată aproximez a ajunge la 2000 de pagini.

I-am fost ucenic timp de 11 ani de zile şi opera sa manuscriptică mi-a fost dată ca pe o comoară de mare preţ, de care nu voi fi vrednic niciodată. Sunt încă în faza de transcriere a textelor, pentru ca, mai apoi, să fac comentarii la grelele sale texte, pline de revelaţii şi de prorocii.

Opera sa e un Sfântul Dionisie Areopagitul şi un Sfântul Simeon Noul Teolog la un loc: condensată, care necesită explicaţii la fiecare cuvânt şi a cărei adâncime nici măcar nu o pot intui. De aceea, vă rog să nu trageţi concluzii finale, până când nu veţi citi toată opera sa, şi până nu înţelegeţi cum a fost posibil, ca un tânăr mirean, în puşcăriile comuniste, după 12 ani de rugăciune a inimii să ajungă să stea în lumina dumnezeiască zile în şir şi să aibă vedenii dumnezeieşti ca marii Părinţi ai Bisericii.

La timpul potrivit voi edita noi şi noi detalii. Astăzi, 4 mai 2009, se împlinesc 4 ani de la adormirea sa şi Fericitul Ilie, pe mine, nevrednicul său fiu, m-a povăţuit ca să vă vorbesc, pentru prima dată, despre el. A adormit cu durerea vie, mistuitoare, că scrierile sale nu au putut fi editate şi, prin aceasta, să îi ajute, în mod esenţial, pe oameni. De aceea, ceea ce fac acum e o odihnire a duhului său şi un act de cea mai mare reverenţă faţă de sine.

Totul este o minune! Şi eu, cel care scriu aceste lucruri, mă simt extrem de mic pe lângă măreţia omului de care vreau să vă vorbesc şi de a cărui mărinimie, mai presus de orice nădejde, m-am învrednicit.

Fie ca să nu vă smintiţi întru noi, ci să daţi slavă Prea Sfintei Treimi, pentru că Biserica noastră  românească a rodit o astfel de personalitate incalificabilă!

*

[Pagina de titlu manuscriptică]

Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de

ucenicul  şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

2003-

*

[Fragmentul de mai jos este introducerea făcută primului volum al operelor sale şi reprezintă 5 pagini tehnoredactate din primul volum, în care descriu modul cum m-am întâlnit cu Fericitul Ilie.]

*

Introducere

Înainte de a mă decide pentru acest format al cărţii şi pentru că nu mă gândeam că Prea Curata Stăpână, Pururea Fecioară Maria va vrea să am de scris atât de mult despre el, am scris pe 29 iunie 1999 unsprezece foi, pe care i le-am arătat Învăţătorului.

Era un moment, când tocmai ieşisem din multe alte degringolade ale vieţii mele şi vroiam să-mi exprim iubirea, bucuria, recunoştinţa faţă de el. Cred că era un act de certificare al vieţii mele, dar şi de pocăinţă în acelaşi timp.

Ieşeam, cu ajutorul lui, iarăşi la lumină, dar încă multe din mine erau tulburi. Tocmai de aceea, nu-mi mai doresc să reiterez punct cu punct cele ce i-am dat atunci să citească, însă mă voi referi la câteva lucruri foarte importante, legate de întâlnirea mea cu el.

Nu aveam cum să mă întâlnesc cu Părintele meu, fără ca Dumnezeu să lucreze prin profesoara mea de Biologie – doamna Cosac – singura profesoară de la Seminar, care m-a primit în casa ei şi s-a comportat cu mine foarte matern.

Mi-a dat ocazia să împrumut cărţi din biblioteca sa personală şi pentru mine era o mare bucurie. Mă simţeam singur, neajutorat şi lipsit de multe lucruri; în primul rând de sinceritate şi  de cărţi.

Un tânăr ca mine, care venea de la ţară, avea multe handicapuri şi aveam nevoie de oameni care să îmi fie aproape. Cred că aveam 17 ani pe atunci. Văzând că nu mai îmi doresc cărţile pe care mi le putea oferi dânsa, mi-a spus că îmi va face cunoştinţă cu „Cineva”, care îmi va plăcea foarte mult. A avut mare dreptate! Când Dumnezeu lucrează prin oameni atunci lucrurile îţi întrec toate aşteptările.

Nu mai ştiu cum arătam pe atunci, însă eram un mare dezastru spiritual, cu siguranţă, chiar dacă unii mă lăudau, pentru anumite lucruri.

Am primit adresa. Eram în oraşul Turnu Măgurele (Judeţul Teleorman), unde timp de 5 ani am făcut Seminarul Teologic. Adresa era: Strada Griviţei, nr. 93.

Eram înfometat să cunosc viaţa duhovnicească, deşi nu mi-am dat seama mult timp de acest fapt. Am ajuns cu frică la poartă, cu emoţie. Nu ştiu cum am reuşit să-l strig. L-am strigat totuşi, dar fără prea multă încredere.

Poarta de lemn îmi dădea ocazia ca să-l văd. Când a ieşit din casă şi s-a îndreptat spre poartă, spre mine, atunci s-a întâmplat o mare minune. Dumnezeu mi-a îngăduit să îl cunosc cu adevărat. El mi-a spus cine e acest om. Pentru o clipă – o, ce clipă dumnezeiască! – am văzut în locul lui, a Părintelui meu, a viitorului meu Tată duhovnicesc – şi pe care îl simt mult mai intens, decât pe oricine altcineva – o coloană de lumină dumnezeiască, un stâlp de lumină, ce unea cerul cu pământul, pământul cu cerul. A fost zguduitor şi definitiv acest prim contact cu el.

Mai înainte de a-mi spune vreun cuvânt, de a-mi spune ceva, am înţeles că îi voi fi întotdeauna rob, un rob al dragostei şi că eu, nu ştiu nimic, nu cred să mai ştiu ceva, care să stea în faţa lui.

Nu pot să spun cât de fericit şi uluit eram atunci, dar vă puteţi da seama şi singuri. Preamilostivul Dumnezeu a vrut ca să nu mă împotrivesc acestui om, acestui Sfânt al Său şi de aceea m-a învăţat să-l iubesc şi să-l preţuiesc, mai înainte de a-mi spune ceva şi de a auzi ceva de la el.

Era spre seară, dar era totuşi lumină. Înfăţişarea sa era majestuoasă. M-a cucerit, m-a învăluit prezenţa sa şi m-a înălţat. Numai privindu-l…doar privindu-l. Oamenii duhovniceşti au o frumuseţe pe care nu le-o poate lua timpul, bătrâneţea, boala. Prezenţa Sfântului Duh din ei îi face impunători, energici, plini de bărbăţie duhovnicească şi de multă pace, de multă bucurie, de multă dragoste, de multă simplitate copilărească.

Mi-a deschis poarta şi mi-a strâns mâna iar eu, nici nu mai ştiu ce am bâiguit atunci. Mi-a strâns mâna cu o autoritate, care mi-a intrat în sânge parcă, în adâncul inimii. Şi atunci mi-a dat să citesc un curs de filosofie, un curs tipărit, o carte, pe care am citit-o cu nesaţ. Nu ştiam cum s-o termin mai repede, ca să pot să i-o restitui şi să pot vorbi, să pot vorbi cu el.

Cu această ocazie i-am cunoscut scrisul, acel scris tremurat, de multe ori lizibil dar şi cu multe părţi aproape ilizibile, pe care am încercat mai apoi să-l descifrez, după orice crâmpei de foaie. Ştiam atunci unde voi ajunge? Nu, în niciun caz! Dumnezeu rânduieşte lucrurile sau lucrurile pe care ţi le doreşte Dumnezeu sunt tocmai reversul a ceea ce vrei tu.

A doua întâlnire a noastră a avut loc în apartamentul domnişoarei Green – fiica sa – din blocul T 6.  Stam pe două scaune, la masa lui de lucru. Ne lumina o veioză şi, de jur împrejur, zecile de cărţi ne ascultau în tăcere.

Ne-am dat seama că avem un obicei comun: stăm cu piciorul sub fund uneori, atunci când suntem aşezaţi pe un scaun, dar, esenţialul lucru pe care l-am înţeles amândoi era acela, că parcă ne cunoaştem din totdeauna.

Confesiunile ni le-am făcut fără nicio jenă, deşi eu nu aveam nici 18 ani iar el era trecut de 70 de ani. Nimeni până la el nu mă socotise altceva decât eram: un adolescent cu multe lipsuri. Dar el m-a făcut egalul său, din mărinimia care i-a fost caracteristică toată viaţa.

Am vorbit până aproape de 12 noaptea. Am vorbit în continuu şi vorbeam cu o revărsare de mare bucurie. Era o sărbătoare a inimii, a conştiinţei.

Cred că faptul de a nu ţine cont de diferenţa de vârstă, de diferenţa de experienţă sau de caracter şi totuşi să poţi să comunici, să fii sincer în mod desăvârşit e un semn de supremă nobleţe şi acest lucru a existat între noi doi.

Eu am tăcut iar el mi-a vorbit. Am răspuns când am fost întrebat şi am întrebat, atunci când am crezut că trebuie să o fac. Mi-am mărturisit inima, durerile, neînţelegerile, păcatele, aspiraţiile, am discutat despre ce am făcut şi despre ce trebuie să fac, despre Sfinţii lui Dumnezeu şi despre tot ce se putea discuta cu multă cuviinţă.

Aveam anumite ore de vizită, şi ele, aceste ore, erau orele mele de sărbătoare. Luam cărţi de la el, le împrumutam, le citeam cu nesaţ şi le repuneam pe rafturi la loc. Nu am îndrăznit –  decât aluziv –  să-i spun că îl consider – şi asta pe drept cuvânt –  cel mai mare Sfânt isihast şi mistic al vremii noastre şi că îl iubesc fără termeni de comparaţie, şi de aceea l-am numit „Maestre”, dar şi aşa, cu multă stinghereală.

Pentru mine „Maestre” nu era decât un cuvânt-paravan, care ascundea cuvinte mult mai profunde, cuvinte adânci, în care mă pierdeam cu totul sau în care mă dăruiam lui cu totul.

Mă bucuram că am un Părinte duhovnicesc, că am un Învăţător, că am un Sfânt lângă mine şi că un astfel de Sfânt, inimaginabil de frumos şi nesperat de găsit tocmai atât de aproape, vrea să vorbească cu mine şi eu să-i fiu prieten şi, mai ales, un fiu şi, nu în ultimul rând, singurul său ucenic cu care rezonează la modul profund. Aceasta era o mare minune şi a fost şi este un mare dar al lui Dumnezeu pentru mine.

Într-o zi, el şi-a dat seama că îi lipseşte Coranul şi o altă carte şi m-a acuzat că i le-am luat eu. Dar eu nu le luasem; nu ştiam unde sunt. Am simţit atunci, că pământul parcă se deschide sub mine. Ştiam că nu le luasem eu şi încercam să fiu calm, dar cu toate acestea, dârdâiam de emoţie. Nu mi-a fost frică niciodată în faţa sa, dar dragostea mea pentru el era foarte atentă la orice îl jena sau supăra.

I-am vorbit cu multă sinceritate. I-am spus că habar am de ce s-a întâmplat cu ele, că nu eu sunt de vină că ele îi lipsesc.

S-a uitat în ochii mei şi m-a crezut. De atunci am început să notez cărţile pe care le luam de la el, pe un notes sau pe o foaie, lucru pe care l-am făcut până în ziua, când el mi-a spus : „Tu eşti unul din familie. Nu mai e nevoie!…”.

El a fost sincer. A fost tot ce nu aveam eu şi tot ce nu crezusem să am vreodată şi mă găseam şi mă găsesc foarte nevrednic faţă de fiecare clipă petrecută cu el şi faţă de fiecare lucru primit de la el.

Înălţimea dumnezeiască a viaţii lui mi-a luminat viaţa, deşi nu mi-a impus niciodată nimic. Mă simţeam liber în faţa lui şi cu el dar, în acelaşi timp, îmbrăţişat cu multă dragoste şi, îmbrăţişarea sa, ţinea loc de întreaga lume.