Scrisoarea doamnei Firmiani către tânărul ei soţ

balzacul-lui-rodin

*

„Soţul meu drag, m-ai întrebat de ce sunt tristă; oare tristeţea din suflet mi s-a întipărit pe chip, sau ai ghicit-o doar? Şi, la urma urmei, de ce n-ar fi aşa? Inimile noastre sunt atât de profund legate!

Dealtfel, nu ştiu să mint, şi poate că faptul acesta este o nenorocire? Pentru o femeie iubită e o condiţie esenţială să fie totdeauna calină şi veselă. Poate că ar trebui să te păcălesc. Nu vreau însă să fac una ca asta, nici chiar dacă aş şti că păstrez astfel şi, chiar sporesc, fericirea pe care mi-o dăruieşti din plin şi cu care mă copleşeşti.

Oh! Iubitule, dacă ai şti câtă recunoştinţă cuprinde dragostea mea! De aceea vreau să te iubesc totdeauna, neţărmurit. Da, vreau să fiu mereu mândră de tine. Gloria noastră, a femeilor, sălăşluieşte toată în bărbatul pe care îl iubim. Stima, consideraţia, respectul, totul aparţine celui ce a şi luat totul.

Ei bine, îngerul meu a greşit. Da, iubitule, ultima ta mărturisire a întunecat fericirea mea trecută. Din clipa aceea mă simt umilită prin tine; prin tine, pe care te consideram omul cel mai pur, după cum eşti cel mai iubitor şi mai duios.

Trebuie să am o mare încredere în inima ta, încă atât de tânără, ca să-ţi fac această mărturisire ce mă doare cumplit. Cum aşa, bietul meu înger, tatăl tău şi-a dobândit averea pe căi necinstite, tu ştii acest lucru şi totuşi o păstrezi? Şi mi-ai povestit această faptă urâtă într-o cameră plină de mărturii tăcute ale dragostei noastre, şi eşti un aristocrat, şi te crezi nobil, şi sunt a ta, şi ai douăzeci de ani!

Câte grozavii! Ţi-am căutat justificări, am pus nepăsarea ta pe seama inconştienţei tinereţii tale. Ştiu că eşti încă foarte copil. Poate că nu te-ai gândit serios la tot ce înseamnă averea şi cinstea. Oh! Ce rău mi-a făcut râsul tău!

Gândeşte-te numai că există undeva o familie ruinată, înlăcrimată, nişte tineri care poate că te blestemă în toată zilele, un bătrân care-şi zice în fiecare seară: N-aş fi rămas fără o coajă de pâine dacă tatăl domnului de Camps n-ar fi fost un om necinstit! […]

Nu-ţi voi înşira toate gândurile ce mă asaltează, se pot rezuma într-o frază, şi anume: nu sunt capabilă să stimez un bărbat care se murdăreşte cu bună ştiinţă pentru o sumă de bani, oricare ar fi ea. Cinci fraci şterpeliţi la jocul de cărţi sau de şase ori o sută de mii de franci obţinuţi printr-o înşelătorie legală dezonorează în egală măsură omul.

Nu vreau să-ţi ascund nimic: mă simt pângărită de o dragoste ce încă nu de mult era toată fericirea mea. Din străfundurile sufletului meu se înalţă un glas pe care iubirea mea nu-l poate reduce la tăcere. Ah! Crede-mă că am plâns văzând că am mai multă conştiinţă decât dragoste.

Ai putea să făptuieşti o crimă, te-aş ascunde de justiţia umană strângându-te la piept, dacă ar depinde de mine, dar devotamentul meu s-ar opri aici. Dragostea, îngerul meu, este pentru noi, femeile, încredere fără margini unită cu nu ştiu ce nevoie de a venera, de a adora fiinţa căreia îi aparţinem.

Totdeauna am considerat dragostea ca o flacără ce purifică şi mai mult şi cele mai nobile sentimente, o flacără ce le înteţeşte pe toate. Nu mai am decât un singur lucru să-ţi spun: vino la mine sărac şi dragostea mea va spori, dacă aşa ceva ar mai fi cu putinţă. Dacă nu, renunţă la mine”.

Balzac, Doamna Firmiani, în  Condiţia umană, vol. 2, ed. crit. de  Angela Ion,  Ed. Univers, Bucureşti, 1983, p. 329-330.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *