O satiră paşoptistă, cu tonuri de Ion Barbu şi Urmuz, care se potriveşte şi postmodernilor

animale de noapte

Iarăşi la Meidan coconu Drăgan

Pă semne că nu ştiţi bine
Cine-i Coconu Drăgan?
Întrebaţi-mă pe mine,
Că-l ştiu ca p-un bou bălan.
Drăgan Ploscă,
Sin Stan Cloşcă,
Brat Micilă,
Zet Mircilă,
Vnuc Voicilă-ot Tătărăi,
Biv ceauş za armăşai,
Este din copilărie-i
Un om foarte însemnat,
E din fire, din pruncie-i
Cu mari daruri înzestrat.
Nici se ştie
Să mai fie
Altu-n lume
Cu-aşa nume,
Cu-aşa slavă
Ş-aşa glavă,
Cu ipolis şi de neam,
De agighios şi adam;
Milocestiv, blagorodnic,
Taşaclâu şi galantom,
Milosârdnic, dobrohovnic,
Şi cărturar vai de om:
Că când scrie
Te mângâie,
Când citeşte
Te slăveşte;
Iar când cîntă saltichia,
Îţi sare din cap tichia.
De iuschiuzar, tertipgiu
’Ngrozea lumea de holteiu
Când era şi calemgiu,
C-are praxis şi condeiu,
Angarale
Satarale,
Podvezi grele,
Bitirmele,
Cacirmale
Şi locmale,
Chilipiruri
Şi gheliruri
Rusumeturi şi husmeturi,
Istoviri cu marafeturi,
Cine altu era-n stare
Aşa a le ticlui,
Şi cu-atâta-ndemânare
A le şi başirdisi?
De aceea
’I zicea cheia
Bogăţiei
Vistieriei,
Vrednic s-iconomisească
Toate, şi s-apandisească.
Ş-orice metahiriseşte,
’I iese, că e ugurliu,
Căci e foarte ciracliu.
Ş-aşa mare
A fost, şi tare
În tot veacul
Şi-n tot fleacul.
Lua cinuri,
Da suspinuri,
Scutând lude-n Prooroci,
Argaţi, robi, iproci, iproci
Tar treti vist, ftori post,
Vel iuzbaşa de harem,
Mereu pe urdin a fost,
Ca când era un blestem.
Dii mărituri,
Oierituri,
Cotărituri,
Cornărituri,
Unu nu scăpa din ele,
Chiopoul, fiu de lele!
Un aşa, deci, ipochimen
Cum să nu se plihtisească
Când vede-acum pe un nimen
Din canoane să-i vorbească.
D-alde ale
Haimanale
După drumuri,
Plini de fumuri
Că ştiu toate,
Când el poate
E cu cinci coţi,
Decât toţi,
Mai-nvăţat, şi cu trei caturi
Învechit în maslahaturi.
Rău, dar, se ponoslueşte,
Şi rău a zis cin’ a zis,
Că nimic nu plăteşte
Când odată-i evhnenis.
Nu daţi mare
Ascultare,
La zănatici
Şi lunatici,
Care zic c-ortografia
Poate goni sărăcia,
Şi cer limba să ne-o strice
De la moşi de la strămoşi.
C-aştia sunt oameni de price,
Şi bârfesc nişte gogoşi.
Tu cu-oiota
Eu cu iota;
Tu cu-ciota
Eu cu iota;
Tu varia,
Eu oxia;
Tu cu multă pricopseală,
Eu cu bani de cheltuială;
Spune-mi dacă eşti cuminte,
Cine e mai folosit?
Tu ce scoţi nouă cuvinte
Ş-umbli cu cotu cârpit?
Tot temeiul,
Nu-i condeiul,
Nici cioplirea,
Fericirea;
Ci să ştii să-ntorci dulapuri,
Să rabzi multe, să-nghiţi hapuri,
Să despici şi firu-n două
Şi să scoţi din piatră lapte,
Iar să nu-mi spui basme nouă,
Şi că trei şi trei fac şapte.
– Măi Drăgane!
Măi cocoane!
Ţin-te bine,
Măi creştine,
De dârbovnic,
Şi gromovnic,
De pisanii
Şi cazanii,
Că-s izvorul cunoştinţii
Şi fii cum ţi-au fost părinţii.
Iar ei fie
Ce-or vrea. Scrie
Chinezeşte,
Păsăreşte.
Tu vezi, stare
Să-ţi faci mare.
Cântă pesne
Că-s mai lesne.
Şi rămâi cum te-ai aflat
Lăzărilă de-nvăţat.

Constantin Bălăcescu (1808-1880)

Sunt informator

un pisic mare si un pisic mai mic, chiar foarte mic

Da, mă autodemasc! Am trăit atâta timp…culegând şi dând informaţii lui…Dumnezeu şi nu v-am spus, până în această clipă de mai 2009.  Îmi cer scuze pentru infidelitate! Însă, trebuie să înţelegeţi, că un creştin ortodox trebuie să dea informaţii, darămite un preot…lui Dumnezeu. Dumnezeu vede tot, şi pe şmecher şi pe omul smerit, şi pe văduvă şi pe orfan, şi pe ăla cu douăzeci şi patru de vile, cât şi pe cel cu cruce la gât şi veşminte frumoase…dar aşteaptă de la noi, ca să Îi dăm mereu informaţii despre noi şi despre cei din jurul nostru.

Sunt informator, aşadar. De la prima clipă a dimineţii şi până seara…dau informaţii, tot felul de informaţii. În primul rând despre mine şi apoi, despre alţii. Şi îmi aduc aminte despre tot felul de oameni, unii, cu siguranţă, care nu îşi mai aduc aminte de mine mai deloc sau care nu se gândesc că eu, tocmai eu, pot să Îl informez pe Dumnezeu despre ei.

Mă rog pentru conducătorii ţărilor, pentru Sfintele Sinoade ale Bisericii ecumenice, pentru profesorii mei, colegii mei, elevii mei, cititorii mei, prietenii mei, duşmanii mei, casnicii mei, şi chiar pentru posteriorii noştri, pentru cei care ne vor urma, pentru cei care  sunt în viaţă sau au fost în viaţa aceasta…adică dau informaţii lui Dumnezeu şi El mă plăteşte, în har, pentru asta.

Oamenii nu mă prea plătesc…dar Dumnezeu, da! Dumnezeul nostru e atât de punctual cu plata pentru osteneală, că, mai înainte ca să încep eu să torn, vrute şi nevrute, în faţa Lui, El deja mă umple de pace, de bucurie, de simplitate, de sfială, de curăţie…până ce, mulţimea harului Lui mă face să mi se oprească mintea…în pacea aceea, care covârşeşte toată mintea, nu numai pe-a mea.

Însă, nu par, pentru mulţi, că fac ceva special. Şi e adevărat, nu e nimic special…ci foarte special, rolul acesta… de a fi informatorul lui Dumnezeu.

Da, am semnat, pe responsabilitate personală, un angajament cu Dumnezeu, ca, oricât de draci ar fi dracii cu mine şi oricât de nesimţiţi, de mitocani şi de răi ar fi oamenii cu mine sau de buni şi de amabili, eu tot să mă rog pentru ei ca pentru mine. Şi Dumnezeu a promis, El, chiar El, că de fiecare dată îmi  face la fel: îmi dă din belşug har, bucurie şi cunoaştere, până ce tac…până ce mă doare inima, până ce înnebunesc de dorul Lui şi de dorul lor.

Însă, în această seară, m-am gândit ca să mă deconspir, pentru că, poate, oi mai coopta vreun informator, pentru că Dumnezeu are nevoie de cât mai mulţi informatori. Am să vă spun ce şi cum, numai după ce semnaţi acordul cu Dumnezeu, că vreţi să fiţi informatori pentru toată veşnicia. Trebuie să ştiţi că e treabă ultraserioasă  şi că nu se termină numai cu ce vedem pe-aici. Dincolo, în cer, informarea continuă…

Dacă e cineva disponibil, să îşi dea datele la comentarii, ca să îl pun în legătură cu Dumnezeu, pentru a semna contractul. Oferta aceasta este mai mult decât profitabilă, pentru că, după cum spuneam, eşti informator pentru toată veşnicia şi nu aşa, pentru o zi sau două.

Îmi cer iertare că nu v-am spus că sunt informator până acum. Da, informez continuu pe Dumnezeu despre starea mea şi a naţiunii. Decât să te faci frate cu dracu…până nu mai treci puntea, eu zic că e mai bine să fii…informatorul lui Dumnezeu. El mă plăteşte ultrabine…Oamenii, mai deloc…

După 7 note…mai multe spaţii pline

ea este criminala

Cele 7 note, făcute în fugă, din fuga gândului şi a faptului de a nu trece vremea peste tine degeaba, le găsiţi aici, în Scribd. Vizează Deuteronomul (câteva chestiuni) şi femeia în poematica eminesciană şi … sunt însemnări colaterale / pe lângă cele două cărţi la care am scris în ultimele 3 zile.

Viaţa mea e cartea şi rugăciunea…şi nu e deloc banală. E plină de minuni…deşi minunile nu sunt hollywoodiene. Minunile sunt foarte tăcute, pline de gingăşie. Le vor descoperi, peste ceva timp, oamenii şi se vor bucura. Tocmai de aceea replicile zgomotoase nu au nimic din logica minunii, logică care transcende cuvintele.

*

Mai multe cărţi, discuţii, mai multe filme, rugăciuni, lupte cu demonii, lupte cu mine, neîmpliniri. O cronică a ultimelor zile. Criminala în serie ( în unul dintre filme) este violată în maşină de către mafiot, pentru ca, peste un minut, să scoată pistolul şi, cu sânge rece (deşi era mamă) să îl ucidă tocmai pe cel care o violase şi pe şoferul lui…dar violatorul era…tatăl fetiţei ei.

Unde mai e timp pentru…conştiinţă? Care conştiinţă…dacă nu ai avut niciodată o întâlnire reală cu Dumnezeu?

Povestirile lui Cehov. Un anume funcţionar vorbeşte cu dracul şi dracul îi spune că învaţă multe din răutatea oamenilor. Adică dracii iau lecţii de la noi.

Faţă în faţă cu textul Dumnezeieştii Scripturi…Mă bucur de sensurile profunde, soteriologice ale întâlnirii cu originalul. Sentimentul: nu te mai saturi. Şi când te saturi, îţi dai seama că eşti tot gol…şi mai vrei.

Lapte cu smântână în el, peşte şi suc. Mâncarea, când e simplă, te bucură mai mult. Ce faci când întrebările devin mitraliere? Ce faci când oamenii îţi par incredibili de departe, când te apucă deznădejdea că nu îi poţi atinge, nici măcar în gând, cu cuvintele tale?

Sute de feeduri. Dacă nu primeşti scrisori prin email…citeşti feeduri. Le treci pe rapid…pentru că e mult gunoi. Habar aveam că se poate scrie cu lux de amănunte şi că mai se poate şi citi şi comenta până la disperare…despre o piesă proastă, despre o imagine tâmpită, despre o problemă neinteresantă, despre ce ruj se poartă, despre cine mai e mafiot şi de ce.

Reprize de somn cu vise descumpănitoare. Pe cine interesează dacă un cutremur te poate prinde la etajul 10 şi blocul e ca un ştergător de parbriz dat drumul? Se pare că pe mine…

*

Cântecul e ca am aşa: cine n-are…noroc are. E sigur aşa! Restul e Ca$$a Loco…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=H5mosNWLH8U]

Iar hainele trebuie să fie şi ele de prost gust, să îngroaşe replicile acide, pentru că cine n-are…noroc are. Ce n-are? Întrebare scurtă. N-are de niciunelea, de la creier şi mai la vale.

*

Cultura are morală…pentru că ironizează sau hiperbolizează negativismul uman, social…planetar. O predică ortodoxă autentică întotdeauna măreşte cu lupa atât răul cât şi binele, atât adevărul cât şi minciuna. Într-o formă mai mică, dar deloc de neglijat…arta autentică face să miroase, până la exasperare, urâtul şi ne face să ne extaziem în faţa sublimului.

*

Adună gunoiul la un loc şi aruncă-l la tomberon! Spală farfuriile! Fă curăţenie în casă! Taie-ţi unghiile… Nu numai de la mâini, dar şi de la picioare… Nu ţi se pare că trebuie să facem baie? Nu baie de mulţime…ci baie cu apă, care îţi provoacă foamea, dacă apa e prea fierbinte.

*

Un text bine scris…este un text care te face să fii atent când îl reciteşti. Atenţie la virgule, vă rugăm! Virgulele sunt mama conversaţiei atente! Puneţi virgule pe unde trebuie, atunci când vorbiţi…însă trebuie să ştiţi şi când ele trebuie aruncate în aer de dragul comunicării.

*

Cel mai rapid mod de comunicare este cu ochii. Trebuie numai să ştii să zâmbeşti cu ochii, să fii lucid, să te prezinţi acaparant.

*

Şi de ce, totuşi, o femeie îşi ucide soţul? Cred că mulţi ucid fără să îşi dea seama…Cel mai uşor se ucide cu cuvântul…Păcatele acestea trebuie spovedite. Adică: mi-a plăcut să îmi bat joc de el; să îl fac să sufere; să îl ţin pe jar… Nu sunt deloc nevinovate.

*

Cum mă comport, atunci când văd că mi se împrumută ideile fără…niciun mulţumesc sau ca şi când n-o să-mi dau seama niciodată? Cu un zâmbet plictisit în colţul buzelor.

Creatorii de online fără personalitate se văd de la 7 mile sub nivelul mării. La fel cunoşti un om care predică cu emfază…dar n-are idei din experienţă.  El le ştie pe toate…dar aceste toate n-au nimic cu el.

La fel, un om care nu iubeşte să poarte haine cu ştaif, dar se prezintă ca un păun, în toată voluptatea lui exasperantă.

Nu, nu mă jigneşte preluarea ideilor…ci copierea lor! Când cineva preia o idee…trebuie să o umple de conţinutul său. Însă, când cineva te copie…te pastişează, pentru că nu se ştie. Nu stau bine ideile pe el, după cum nu stă elefantul pe scaun, ca să se fardeze.

Trebuie să înţelegi, aşa cred eu, că trebuie să te retragi, când simţi, prin toţi porii tăi, că eşti penibil!

*

Onlineul, pe linie de bătaie lungă, după cum mai spuneam şi altă dată, detronează falsele vedete, falşii intelectuali, falsele repere…şi bine şi normal lucru face. Dacă nu arăţi că eşti mereu, arăţi că nu poţi, că eşti impotent din punct de vedere creaţional/ creativ.

Bineînţeles că omul mai are nevoie de pauze, de destindere, că mai poţi fi şi  zburdalnic în scris… şi trist, şi taciturn, şi morocănos… Dar, să nu fii deloc sau să scrii un micuţ articol, un articuleţ (nu articolaş) şi să crezi că toţi, toţi proştii cad pe spate…fratele meu, ai probleme cu frânele. Trebuie să te opreşti…la prima intersecţie, pentru ca să nu ajungi, direct, la gunoi!

Tocmai de aceea, intelectualului  de cursă scurtă…îi e frică, ca de dracu, de creaţia online. Daţi-mi nume de gânditori la nivel online? De creatori? De teologi? De artişti? De academicieni? De profesionişti care scriu? Câţi scriu în mod real şi de ce? De ce atâta reticenţă? Cred că acum, la noi,  se împart apele. Dar radical…

De ce ţi-e frică să scrii la nivel online, în mod gratuit? De ce ţi-e frică să fii tu însuţi? De ce ţi-e frică să fii cunoscut cu adevărat, dacă eşti un om al gândului continuu…nu?

Dacă scrii o carte la un an sau la trei…ce carte scrii? Ce fel de carte? Ce e cartea pentru tine: cunoaştere de sine, mijloc de subzistenţă, epataj continuu, orgoliu, un mod soteriologic de a-ţi trăi viaţa?

*

Cum reacţionează cineva care nu se omoară cu gânditul. Îi arăţi ce scrii şi ce faci. Se uită, crede că totul e uşor de înţeles… şi îţi spune un lucru banal. Începi să dai detalii, mai multe detalii şi omul începe să caşte. Cum de îţi pare ceva uşor, prietene drag, un lucru, în faţa căruia începi să caşti de epuizare?

Nu e orgoliu, nu, să ceri cuiva ca să te înţeleagă în mod profund! Mai ales unui om care are faţă de om citit şi, mai ales, de om duhovnicesc. E cel mai normal lucru să îi ceri cuiva să te simtă, să te vadă dintr-o ocheadă, să te pătrundă până în adâncuri cu gândul. Pentru că, la rândul nostru, şi noi trebuie să facem acest lucru faţă de toţi.

Dar de ce nu mai ai timp să vezi? Pentru că te vezi numai pe tine, familia ta, problemele tale inexistente? De ce crezi că eşti mai important decât toată făptura? Cine eşti tu? Cine suntem noi toţi de suntem aşa de importanţi, că se scufundă lumea fără noi? Cine suntem noi?!!!!

*

Ortodocşii postmoderni, sunt cel mai adesea, conformişti până la exasperare. Nu vor să îi deranjezi în egoismul lor, în proasta lor creştere, în cerbicia lor. Ei deţin adevărul. Ei ştiu tot. Ei sunt nişte îngeri de carton, care au botul prin nămol…dar, în gând, se visează cu largi aripi albe, pe spate.

Îţi vine să îi canonizezi pe toţi, bineînţeles, ipotetic. Sunt buni de puşi la zidul plângerii…unde papa Benedict a pus şi dumnealui, recent,  un bileţel (la ce s-o fi rugat? Cred că l-am văzut pe CNN)…şi mai puţin la rană. A fi bun de pus la rană înseamnă să fii chiar bun ca mierea, ca pomul cu roade.

Tocmai de aceea nu ne merge bine. N-ai cu cine face treabă. Când ortodoxul postmodern simte că e mai prost decât tine se dă de smerit. Când ştie ceva, orice, numai să ştie, mai mult decât tine, devine  o pasăre răpitoare, uriaşă , din al 15-lea stăpân al inelelor, care îşi arată superioritatea făţişă, printr-o ridicare a gâtului până în lună.

Numai că bunica ei o tundea…numai de lună plină. E tot dintr-un film. Şi, s-a tuns ca diva X, pentru ca să fie emancipată…

*

O, ortodocşi atotştiutori! E plin iadul de noi. Şi noi, cei atât de bogaţi, stăm ca dracul pe comoară (o expresie…prozaică, dar realistă) şi nu ştim să valorificăm, mai deloc, comoara credinţei noastre. Tcomai de aceea nu ne ştim Scriptura, nu ne ştim Sfinţii, habar avem ce înseamnă Părinţii Bisericii, cum arată cultul nostru, cum arată tradiţiile noastre de tot felul, cum e să te despătimeşti, cum e să te faci frumos, cum e să nu mai fii o brută.

Nu avem nevoie doar de arhivări ale datelor credinţei, ci  şi de experimentarea lor! Şi cei care arhivează credinţa, mai mult sau mai puţin diluată a Bisericii, din contemporaneitate, nu ştiu cum se face, că sunt cei mai afoni în perimetrul ei. Am văzut multe cărţi scanate, multe date la nivel online…dar cei care le-au pus acolo sunt subţiri, necitiţi, neînvăţaţi cu ele. Păcat…

Prea mici pentru înaintaşii noştri…şi prea răi. Măcar dacă ne-am îngădui unii pe alţii. Măcar atât: să ne îngăduim reciproc, dacă de iubit ne e greu!

*

Ce am mai înţeles?! Că nu mulţi creştini ortodocşi sunt şi oameni culturali…Tocmai de aceea nu văd nicio reacţie la cultura pe care o prezentăm, care e una de top. Nici la teologie, care e tot de top. Adică sunt prezentate la un nivel ridicat…

Nu poţi să faci toată ziua abecedarul. Îmi aduc aminte cum devoram cărţile când m-am convertit… Citeam ore întregi, citeam şi îmi luam notiţe. Scriam ore întregi, până mă dureau încheieturile de la degete. Acum scriu toată ziua cu tastele dar nu şi în anii 90, când eram cu stiloul în mână şi cu hârtia în ochi aproape toată ziua.

Şi, mai apoi, m-am îngrozit, când vedeam că ortodocşii sunt atât de proşti, atât de neşiutori la lucruri banale. Cum e posibil?!!!, îmi spuneam. A fost un şoc imens când am ajuns liceean, seminarist, când am văzut că colegii mei nu ştiau lucruri minore, lucruri inadmisibile de neştiut, dar şi cei mai în vârstă, unde domnea lâncezeala.

A fost o sminteală imensă pentru mine…care credeam că toţi ortodocşii vor să fie Sfinţi, ultradeştepţi şi că toată ziua se gândesc numai la lucruri sfinte… Dar unii erau prea materialişti, ca să îi treacă fiorul spiritualităţii.

Literatura pe care v-o prezint acum, literatura mea, e făcută mai înainte ca să fiu student la Teologie. Pentru că am luat lucrurile foarte în serios, foarte-foarte în serios, nu trebuie să fiu invidiat sau nu trebuie să invidiaţi pe Dumnezeu, pentru că m-a umplut cu multe daruri, din belşug.

Experienţa se câştigă clipă de clipă…Dar se câştigă, dacă vrei… dacă asuzi după ea, dacă eşti îndrăgostit să afli mereu ceva nou, mereu ceva profund, absolut.

Îmi este greu, foarte greu… Îmi este foarte greu, pentru că nu am oameni pe măsura mea, care să mă înţeleagă, cu care să fac front comun, cu care să fac lucruri rezistente, prea rezistente.

Dorin Streinu, Roşu transcendental (vol. 3; 1997) [4]

nu, nu este mica

*

Apele ajung
dedesubt.

Pământul –
o lumină.

*

O lacrimă
căzând…
O detunătură…
Şi apoi…
tăcere.

*

zborul lacrimei
privind
în soare

*
cifră asfinţind
(vârsta)

*
strigăt infinit
(cocoşul)

*
arcul timpului
(reîntâlnirea)

*
Întindere de stele.

Numai eu
privind.

*
iubire cristalină
(Dunărea)

*
pământ dulce
(ţara mea, România)

*
ochiul veşniciei
(satul românesc)

*
pâine curată
(limba mea,
iubita mea limbă română,
în care mă înnemuresc)

*
geana luminii
(înserarea)

*

[Poezia definiţie, definiţională, pe care am încercat-o din plin în acest volum de versuri este eminamente metaforică. Ea doreşte să chintesenţieze crezurile tale vizavi de diverse probleme şi, tocmai prin aceasta, o face să fie o poezie esenţială, inimitabilă, adânc personalizatoare.]

*

dansul mieilor
(floarea de vişin)

*
coaja luminii
(bucuria)

*
copacul somnului
(inima)

*
Turmele visului
alb.

Pe sub stele…
zăpada.

*

Caii amurgindu-se.

Sub semnul
cifrelor
somnul.

*
Frunzele ruginite.

Ca un fulg
cifrele
zburând.

*
Apa curgând.

Prin ea
ceasornicul.

*
Cifra,
în ea însăşi,
este
o naştere.

*
În trupul ierbii…
Acolo
se recită
sufletul meu.

*
Pietrele mele au un sânge iubit
în suflet.

*
sufletul:
ca un poem
visând lumina.

*
cuvântul:
ca un suflet
înălţându-se dintre ape.

*

Zboruri prin ferestre…
lumina, întunericul…

*
Căderile stelelor ruginii.
Însuşi
pământul
primindu-le.

*
Vai, a înflorit
peste ochii mei
sărutul!…

*
uşi despletite
în singurătatea ferestrei
(lumina)

*
Sufletul ploilor
târzii.

Ca o nuntă
prin iarbă.

*
Sunt orb în lumină.
În această lumină
difuză.

*
Templul din ulmi…

Când noaptea
se regăseşte
în mine.

*
Umbrele vorbesc
de sub paşi…

Cum să nu Te ascult, Dumnezeul meu?!

*
Privesc
în cifre.

Simt.

*
Aud în copaci
cum toate dimineţile
se întorc înapoi,
la tine, ca să te iubească.

*

noapte în literă
(ochiul meu te citeşte)

*
Revin din înapoi.

În talpă-mi
s-au incizat lacrimile.

Sub ochi
sunt luminile.

*
Durerea cuvintelor.
Focul sacru
arzându-mi
irisul.

*
În.
Chiar întru.
Şi…
nevăzând.

*
Aici, dincolo…
Cuvintele simple,
cele mai simple cuvinte
care îţi spun totul.

*
Beteală de cuvinte.
Ca un botez
căzând
din vrăbii.

*
Sticla cerului albind
în ceasornic…
Cam aşa arată tăcerile
care ne sinucid
bucuriile!

*
De octombrie.
Ploaia
tăind
umbrele.

*
Singuri.
Înnebunind ochiul
de dincolo
înspre mine.

*
Drumul singurătăţii.
Mai sunt şi voi fi
al cerului.
Misterul meu este
focul.

*
Spinarea cifrelor.
În golul enorm
caut pipăitul.

*
Aripile de sticlă
pe umerii
pădurii.

Şi în urma
mistreţului
glonţul
pietrificându-se.

*
Aripile crucii
căzând
în ochii mei.

Aceasta este o linie
transcendentală!

*
Tăind tulpina.
Prin aer,
plânse,
zborurile.

*
Închizând ochiul.
Vederea rămânând
nevedere.

*
Fulgi impuri.
Rădăcinile singure.

*
În două jumătăţi.
Mărul:
acelaşi prieten.

*
Omoară-ţi sânul, iubito, pe pianul
muzicii!

Natura e rotundă.

*
Întâi să mor.
Totul se naşte
primului.

*
Organul vederii
nu are urechi.

Sunetul trece prin
miocard.

*
Nopţile se
contopesc.
Ştiu, o, atât de bine,
că totul nu a început încă!
*
Deschide-mi ferestrele!

Ochii mei
sunt enigme
de gheaţă
vie.

*

Răstigneşte-mă!
Bate-mi cuiele în sânge!
Şi apoi sărută-mă cu rugăciunile
tale pentru mine.

*
Înapoi
cheamă-mă!

Înapoi
cu mine însumi
şi cu tine însăţi.

*
Fructul zemos.
Ochiul mâncând
destrămarea.

*
De zi,
noaptea legându-se
printr-o singură
aripă
atât de explicită.

*
Crede-mă,
pus să cânte durerea,
ochiul cântă
cuvintele.

Şi ele sunt bolnave de
dragoste.

*
[Finalul cărţii, din care am redat numai parţial.]