Cele 7 note, făcute în fugă, din fuga gândului şi a faptului de a nu trece vremea peste tine degeaba, le găsiţi aici, în Scribd. Vizează Deuteronomul (câteva chestiuni) şi femeia în poematica eminesciană şi … sunt însemnări colaterale / pe lângă cele două cărţi la care am scris în ultimele 3 zile.
Viaţa mea e cartea şi rugăciunea…şi nu e deloc banală. E plină de minuni…deşi minunile nu sunt hollywoodiene. Minunile sunt foarte tăcute, pline de gingăşie. Le vor descoperi, peste ceva timp, oamenii şi se vor bucura. Tocmai de aceea replicile zgomotoase nu au nimic din logica minunii, logică care transcende cuvintele.
*
Mai multe cărţi, discuţii, mai multe filme, rugăciuni, lupte cu demonii, lupte cu mine, neîmpliniri. O cronică a ultimelor zile. Criminala în serie ( în unul dintre filme) este violată în maşină de către mafiot, pentru ca, peste un minut, să scoată pistolul şi, cu sânge rece (deşi era mamă) să îl ucidă tocmai pe cel care o violase şi pe şoferul lui…dar violatorul era…tatăl fetiţei ei.
Unde mai e timp pentru…conştiinţă? Care conştiinţă…dacă nu ai avut niciodată o întâlnire reală cu Dumnezeu?
Povestirile lui Cehov. Un anume funcţionar vorbeşte cu dracul şi dracul îi spune că învaţă multe din răutatea oamenilor. Adică dracii iau lecţii de la noi.
Faţă în faţă cu textul Dumnezeieştii Scripturi…Mă bucur de sensurile profunde, soteriologice ale întâlnirii cu originalul. Sentimentul: nu te mai saturi. Şi când te saturi, îţi dai seama că eşti tot gol…şi mai vrei.
Lapte cu smântână în el, peşte şi suc. Mâncarea, când e simplă, te bucură mai mult. Ce faci când întrebările devin mitraliere? Ce faci când oamenii îţi par incredibili de departe, când te apucă deznădejdea că nu îi poţi atinge, nici măcar în gând, cu cuvintele tale?
Sute de feeduri. Dacă nu primeşti scrisori prin email…citeşti feeduri. Le treci pe rapid…pentru că e mult gunoi. Habar aveam că se poate scrie cu lux de amănunte şi că mai se poate şi citi şi comenta până la disperare…despre o piesă proastă, despre o imagine tâmpită, despre o problemă neinteresantă, despre ce ruj se poartă, despre cine mai e mafiot şi de ce.
Reprize de somn cu vise descumpănitoare. Pe cine interesează dacă un cutremur te poate prinde la etajul 10 şi blocul e ca un ştergător de parbriz dat drumul? Se pare că pe mine…
*
Cântecul e ca am aşa: cine n-are…noroc are. E sigur aşa! Restul e Ca$$a Loco…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=H5mosNWLH8U]
Iar hainele trebuie să fie şi ele de prost gust, să îngroaşe replicile acide, pentru că cine n-are…noroc are. Ce n-are? Întrebare scurtă. N-are de niciunelea, de la creier şi mai la vale.
*
Cultura are morală…pentru că ironizează sau hiperbolizează negativismul uman, social…planetar. O predică ortodoxă autentică întotdeauna măreşte cu lupa atât răul cât şi binele, atât adevărul cât şi minciuna. Într-o formă mai mică, dar deloc de neglijat…arta autentică face să miroase, până la exasperare, urâtul şi ne face să ne extaziem în faţa sublimului.
*
Adună gunoiul la un loc şi aruncă-l la tomberon! Spală farfuriile! Fă curăţenie în casă! Taie-ţi unghiile… Nu numai de la mâini, dar şi de la picioare… Nu ţi se pare că trebuie să facem baie? Nu baie de mulţime…ci baie cu apă, care îţi provoacă foamea, dacă apa e prea fierbinte.
*
Un text bine scris…este un text care te face să fii atent când îl reciteşti. Atenţie la virgule, vă rugăm! Virgulele sunt mama conversaţiei atente! Puneţi virgule pe unde trebuie, atunci când vorbiţi…însă trebuie să ştiţi şi când ele trebuie aruncate în aer de dragul comunicării.
*
Cel mai rapid mod de comunicare este cu ochii. Trebuie numai să ştii să zâmbeşti cu ochii, să fii lucid, să te prezinţi acaparant.
*
Şi de ce, totuşi, o femeie îşi ucide soţul? Cred că mulţi ucid fără să îşi dea seama…Cel mai uşor se ucide cu cuvântul…Păcatele acestea trebuie spovedite. Adică: mi-a plăcut să îmi bat joc de el; să îl fac să sufere; să îl ţin pe jar… Nu sunt deloc nevinovate.
*
Cum mă comport, atunci când văd că mi se împrumută ideile fără…niciun mulţumesc sau ca şi când n-o să-mi dau seama niciodată? Cu un zâmbet plictisit în colţul buzelor.
Creatorii de online fără personalitate se văd de la 7 mile sub nivelul mării. La fel cunoşti un om care predică cu emfază…dar n-are idei din experienţă. El le ştie pe toate…dar aceste toate n-au nimic cu el.
La fel, un om care nu iubeşte să poarte haine cu ştaif, dar se prezintă ca un păun, în toată voluptatea lui exasperantă.
Nu, nu mă jigneşte preluarea ideilor…ci copierea lor! Când cineva preia o idee…trebuie să o umple de conţinutul său. Însă, când cineva te copie…te pastişează, pentru că nu se ştie. Nu stau bine ideile pe el, după cum nu stă elefantul pe scaun, ca să se fardeze.
Trebuie să înţelegi, aşa cred eu, că trebuie să te retragi, când simţi, prin toţi porii tăi, că eşti penibil!
*
Onlineul, pe linie de bătaie lungă, după cum mai spuneam şi altă dată, detronează falsele vedete, falşii intelectuali, falsele repere…şi bine şi normal lucru face. Dacă nu arăţi că eşti mereu, arăţi că nu poţi, că eşti impotent din punct de vedere creaţional/ creativ.
Bineînţeles că omul mai are nevoie de pauze, de destindere, că mai poţi fi şi zburdalnic în scris… şi trist, şi taciturn, şi morocănos… Dar, să nu fii deloc sau să scrii un micuţ articol, un articuleţ (nu articolaş) şi să crezi că toţi, toţi proştii cad pe spate…fratele meu, ai probleme cu frânele. Trebuie să te opreşti…la prima intersecţie, pentru ca să nu ajungi, direct, la gunoi!
Tocmai de aceea, intelectualului de cursă scurtă…îi e frică, ca de dracu, de creaţia online. Daţi-mi nume de gânditori la nivel online? De creatori? De teologi? De artişti? De academicieni? De profesionişti care scriu? Câţi scriu în mod real şi de ce? De ce atâta reticenţă? Cred că acum, la noi, se împart apele. Dar radical…
De ce ţi-e frică să scrii la nivel online, în mod gratuit? De ce ţi-e frică să fii tu însuţi? De ce ţi-e frică să fii cunoscut cu adevărat, dacă eşti un om al gândului continuu…nu?
Dacă scrii o carte la un an sau la trei…ce carte scrii? Ce fel de carte? Ce e cartea pentru tine: cunoaştere de sine, mijloc de subzistenţă, epataj continuu, orgoliu, un mod soteriologic de a-ţi trăi viaţa?
*
Cum reacţionează cineva care nu se omoară cu gânditul. Îi arăţi ce scrii şi ce faci. Se uită, crede că totul e uşor de înţeles… şi îţi spune un lucru banal. Începi să dai detalii, mai multe detalii şi omul începe să caşte. Cum de îţi pare ceva uşor, prietene drag, un lucru, în faţa căruia începi să caşti de epuizare?
Nu e orgoliu, nu, să ceri cuiva ca să te înţeleagă în mod profund! Mai ales unui om care are faţă de om citit şi, mai ales, de om duhovnicesc. E cel mai normal lucru să îi ceri cuiva să te simtă, să te vadă dintr-o ocheadă, să te pătrundă până în adâncuri cu gândul. Pentru că, la rândul nostru, şi noi trebuie să facem acest lucru faţă de toţi.
Dar de ce nu mai ai timp să vezi? Pentru că te vezi numai pe tine, familia ta, problemele tale inexistente? De ce crezi că eşti mai important decât toată făptura? Cine eşti tu? Cine suntem noi toţi de suntem aşa de importanţi, că se scufundă lumea fără noi? Cine suntem noi?!!!!
*
Ortodocşii postmoderni, sunt cel mai adesea, conformişti până la exasperare. Nu vor să îi deranjezi în egoismul lor, în proasta lor creştere, în cerbicia lor. Ei deţin adevărul. Ei ştiu tot. Ei sunt nişte îngeri de carton, care au botul prin nămol…dar, în gând, se visează cu largi aripi albe, pe spate.
Îţi vine să îi canonizezi pe toţi, bineînţeles, ipotetic. Sunt buni de puşi la zidul plângerii…unde papa Benedict a pus şi dumnealui, recent, un bileţel (la ce s-o fi rugat? Cred că l-am văzut pe CNN)…şi mai puţin la rană. A fi bun de pus la rană înseamnă să fii chiar bun ca mierea, ca pomul cu roade.
Tocmai de aceea nu ne merge bine. N-ai cu cine face treabă. Când ortodoxul postmodern simte că e mai prost decât tine se dă de smerit. Când ştie ceva, orice, numai să ştie, mai mult decât tine, devine o pasăre răpitoare, uriaşă , din al 15-lea stăpân al inelelor, care îşi arată superioritatea făţişă, printr-o ridicare a gâtului până în lună.
Numai că bunica ei o tundea…numai de lună plină. E tot dintr-un film. Şi, s-a tuns ca diva X, pentru ca să fie emancipată…
*
O, ortodocşi atotştiutori! E plin iadul de noi. Şi noi, cei atât de bogaţi, stăm ca dracul pe comoară (o expresie…prozaică, dar realistă) şi nu ştim să valorificăm, mai deloc, comoara credinţei noastre. Tcomai de aceea nu ne ştim Scriptura, nu ne ştim Sfinţii, habar avem ce înseamnă Părinţii Bisericii, cum arată cultul nostru, cum arată tradiţiile noastre de tot felul, cum e să te despătimeşti, cum e să te faci frumos, cum e să nu mai fii o brută.
Nu avem nevoie doar de arhivări ale datelor credinţei, ci şi de experimentarea lor! Şi cei care arhivează credinţa, mai mult sau mai puţin diluată a Bisericii, din contemporaneitate, nu ştiu cum se face, că sunt cei mai afoni în perimetrul ei. Am văzut multe cărţi scanate, multe date la nivel online…dar cei care le-au pus acolo sunt subţiri, necitiţi, neînvăţaţi cu ele. Păcat…
Prea mici pentru înaintaşii noştri…şi prea răi. Măcar dacă ne-am îngădui unii pe alţii. Măcar atât: să ne îngăduim reciproc, dacă de iubit ne e greu!
*
Ce am mai înţeles?! Că nu mulţi creştini ortodocşi sunt şi oameni culturali…Tocmai de aceea nu văd nicio reacţie la cultura pe care o prezentăm, care e una de top. Nici la teologie, care e tot de top. Adică sunt prezentate la un nivel ridicat…
Nu poţi să faci toată ziua abecedarul. Îmi aduc aminte cum devoram cărţile când m-am convertit… Citeam ore întregi, citeam şi îmi luam notiţe. Scriam ore întregi, până mă dureau încheieturile de la degete. Acum scriu toată ziua cu tastele dar nu şi în anii 90, când eram cu stiloul în mână şi cu hârtia în ochi aproape toată ziua.
Şi, mai apoi, m-am îngrozit, când vedeam că ortodocşii sunt atât de proşti, atât de neşiutori la lucruri banale. Cum e posibil?!!!, îmi spuneam. A fost un şoc imens când am ajuns liceean, seminarist, când am văzut că colegii mei nu ştiau lucruri minore, lucruri inadmisibile de neştiut, dar şi cei mai în vârstă, unde domnea lâncezeala.
A fost o sminteală imensă pentru mine…care credeam că toţi ortodocşii vor să fie Sfinţi, ultradeştepţi şi că toată ziua se gândesc numai la lucruri sfinte… Dar unii erau prea materialişti, ca să îi treacă fiorul spiritualităţii.
Literatura pe care v-o prezint acum, literatura mea, e făcută mai înainte ca să fiu student la Teologie. Pentru că am luat lucrurile foarte în serios, foarte-foarte în serios, nu trebuie să fiu invidiat sau nu trebuie să invidiaţi pe Dumnezeu, pentru că m-a umplut cu multe daruri, din belşug.
Experienţa se câştigă clipă de clipă…Dar se câştigă, dacă vrei… dacă asuzi după ea, dacă eşti îndrăgostit să afli mereu ceva nou, mereu ceva profund, absolut.
Îmi este greu, foarte greu… Îmi este foarte greu, pentru că nu am oameni pe măsura mea, care să mă înţeleagă, cu care să fac front comun, cu care să fac lucruri rezistente, prea rezistente.
