Dorin Streinu, Roşu transcendental (vol. 3; 1997) [4]
*
Apele ajung
dedesubt.
Pământul –
o lumină.
*
O lacrimă
căzând…
O detunătură…
Şi apoi…
tăcere.
*
zborul lacrimei
privind
în soare
*
cifră asfinţind
(vârsta)
*
strigăt infinit
(cocoşul)
*
arcul timpului
(reîntâlnirea)
*
Întindere de stele.
Numai eu
privind.
*
iubire cristalină
(Dunărea)
*
pământ dulce
(ţara mea, România)
*
ochiul veşniciei
(satul românesc)
*
pâine curată
(limba mea,
iubita mea limbă română,
în care mă înnemuresc)
*
geana luminii
(înserarea)
*
[Poezia definiţie, definiţională, pe care am încercat-o din plin în acest volum de versuri este eminamente metaforică. Ea doreşte să chintesenţieze crezurile tale vizavi de diverse probleme şi, tocmai prin aceasta, o face să fie o poezie esenţială, inimitabilă, adânc personalizatoare.]
*
dansul mieilor
(floarea de vişin)
*
coaja luminii
(bucuria)
*
copacul somnului
(inima)
*
Turmele visului
alb.
Pe sub stele…
zăpada.
*
Caii amurgindu-se.
Sub semnul
cifrelor
somnul.
*
Frunzele ruginite.
Ca un fulg
cifrele
zburând.
*
Apa curgând.
Prin ea
ceasornicul.
*
Cifra,
în ea însăşi,
este
o naştere.
*
În trupul ierbii…
Acolo
se recită
sufletul meu.
*
Pietrele mele au un sânge iubit
în suflet.
*
sufletul:
ca un poem
visând lumina.
*
cuvântul:
ca un suflet
înălţându-se dintre ape.
*
Zboruri prin ferestre…
lumina, întunericul…
*
Căderile stelelor ruginii.
Însuşi
pământul
primindu-le.
*
Vai, a înflorit
peste ochii mei
sărutul!…
*
uşi despletite
în singurătatea ferestrei
(lumina)
*
Sufletul ploilor
târzii.
Ca o nuntă
prin iarbă.
*
Sunt orb în lumină.
În această lumină
difuză.
*
Templul din ulmi…
Când noaptea
se regăseşte
în mine.
*
Umbrele vorbesc
de sub paşi…
Cum să nu Te ascult, Dumnezeul meu?!
*
Privesc
în cifre.
Simt.
*
Aud în copaci
cum toate dimineţile
se întorc înapoi,
la tine, ca să te iubească.
*
noapte în literă
(ochiul meu te citeşte)
*
Revin din înapoi.
În talpă-mi
s-au incizat lacrimile.
Sub ochi
sunt luminile.
*
Durerea cuvintelor.
Focul sacru
arzându-mi
irisul.
*
În.
Chiar întru.
Şi…
nevăzând.
*
Aici, dincolo…
Cuvintele simple,
cele mai simple cuvinte
care îţi spun totul.
*
Beteală de cuvinte.
Ca un botez
căzând
din vrăbii.
*
Sticla cerului albind
în ceasornic…
Cam aşa arată tăcerile
care ne sinucid
bucuriile!
*
De octombrie.
Ploaia
tăind
umbrele.
*
Singuri.
Înnebunind ochiul
de dincolo
înspre mine.
*
Drumul singurătăţii.
Mai sunt şi voi fi
al cerului.
Misterul meu este
focul.
*
Spinarea cifrelor.
În golul enorm
caut pipăitul.
*
Aripile de sticlă
pe umerii
pădurii.
Şi în urma
mistreţului
glonţul
pietrificându-se.
*
Aripile crucii
căzând
în ochii mei.
Aceasta este o linie
transcendentală!
*
Tăind tulpina.
Prin aer,
plânse,
zborurile.
*
Închizând ochiul.
Vederea rămânând
nevedere.
*
Fulgi impuri.
Rădăcinile singure.
*
În două jumătăţi.
Mărul:
acelaşi prieten.
*
Omoară-ţi sânul, iubito, pe pianul
muzicii!
Natura e rotundă.
*
Întâi să mor.
Totul se naşte
primului.
*
Organul vederii
nu are urechi.
Sunetul trece prin
miocard.
*
Nopţile se
contopesc.
Ştiu, o, atât de bine,
că totul nu a început încă!
*
Deschide-mi ferestrele!
Ochii mei
sunt enigme
de gheaţă
vie.
*
Răstigneşte-mă!
Bate-mi cuiele în sânge!
Şi apoi sărută-mă cu rugăciunile
tale pentru mine.
*
Înapoi
cheamă-mă!
Înapoi
cu mine însumi
şi cu tine însăţi.
*
Fructul zemos.
Ochiul mâncând
destrămarea.
*
De zi,
noaptea legându-se
printr-o singură
aripă
atât de explicită.
*
Crede-mă,
pus să cânte durerea,
ochiul cântă
cuvintele.
Şi ele sunt bolnave de
dragoste.
*
[Finalul cărţii, din care am redat numai parţial.]


Paradoxul simtamintelor, antinomia viersului ce-apasa cu preciziune de clestar;
Inainte de-a se zamisli imaginea, doare carnea viului ce creste doar zamislind, consoanele lichide ale apei aburca suprafata-n dedesupt si-o niveleaza cumva in intelegere,
lacrima poate fi detunatura sau silentio, chiar auzita de cand „totul e sens sau nu e nimic”.
Vezi saussure pamantul romanesc e „dulce” (vezi: „Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie”).
Cifrele se golesc de cifrul stancii si capata gand de milostivire-n planul Atotiitorului (vezi Annick de Souzenelle ori Kovalevsky).
Cam atat am propasit in intelegere. Avut-am dreptate?/Otilia
………………..
R: Da, e o poezie a paradoxurilor, a preciziei de cleştar cel mai adesea…şi în care se definesc simţăminte, care par efemere la prima impresie…dar care constituie insasi linistea ta, felul tau de a fi.
Poezia este un mod de autodefinire in care taina, misterul ramane viu si invita la si mai multa cunoastere a autorului ei.
Aştept scrisoarea dv, doamnă Otilia!