La 18-19 ani Nichita Stănescu era pentru mine…o stare de spirit şi nu numai un poet genial, pe care îl citeam şi îl înţelegeam din interior. El, ca şi alţi mari scriitori şi artişti ai lumii, pe lângă mulţii Sfinţi ai Bisericii pe care îi citeam şi îi trăiam cu nesaţ se întâlneau la un nivel de mare adâncime în fiinţa mea.
Bineînţeles că nu confundam pe Sfinţi cu geniile şi nici Sfânta Scriptură sau Filocalia cu filosofii de tot felul, cu care mă împrieteneam în mod robust, în acelaşi timp. Mă interesa şi mă interesează să iau de la toţi tot ceea ce mă aprofundează şi să mi-i fac prieteni, fără ca prin aceasta să scap, vreo clipă, din vedere, diferenţele valorice dintre ei.
De aceea…volumul al 4-lea de poezie a fost un moment de asceză literară, de mare concentrare, izvorât din istoria celor 11 Elegii nichitiene. Nichita a scris acest volum de versuri într-o casă părăsită, pe pământ, fără să mănânce. O asceză a creaţiei.
Fiind într-un moment de mare efervescenţă pentru viaţa mea ulterioară, am scris 10 poeme…nu 11 ca el, fiecare dintre poeme încercând să cuprindă definirea stării de spirit enunţată în titlu.
Iar titlurile sunt: Argonautic, Elegiac, Demiurgic, Apolinic, Dionisiac, Angelic, Demonic, Filosofic, Estetic, Iluminat. Stările de spirit însă nu îmi aparţin în totalitate (adică nu sunt o prezentare a mea, numai a sentimentelor mele) ci exprimarea stării de spirit din titlu…prin experienţa tuturor pe care i-am văzut, citit…
Sunt poeme colective…scrise la persoana întâi. Reprezintă o radiografiere a trăirilor multor oameni, la fel ca şi cele 11 Elegii nichitiene, numai că eu am luat asupra mea…simţămintele multora…şi le-am pus într-un singur om, ca să văd cum e.
Poezia esenţialistă, pe care au dezvoltat-o câţiva în jurul meu, tocmai pe acest lucru mergea: pe faptul de a putea să reprezinţi şi să te prezinţi, în termeni diferiţi, în stiluri diferite sau în forme combinate…pe ei şi pe tine. Să spui, pe scurt, ce se petrece cu tine şi cu toţi.
Empatizând cu toţi şi toate, încercând să înţeleg tot ce se poate şi să scriu în diverse tempouri despre aceste experienţe / stări de spirit, de aici încolo aveam să scriu esenţialist. Aşa se explică de ce am scris atâtea cărţi în 2-3 ani de zile: pentru că eram un burete care filtram viaţa tuturor, vii sau adormiţi pe care îi întâlneam, şi o făceam artă, mărturisire, confesiune.
Numai că statutul acesta de colector ultraspaţios de date şi sentimente ( ca în filmul Dumnezeu pentru o zi) m-a istovit cât pentru 20 de ani. După 80 şi ceva de cărţi scrise în 3-4 ani, după pictură şi sculptură intensive, toate la un loc, în acelaşi timp (terminasem seminarul, eram profesor suplinitor şi mă pregăteam să devin student…sărac şi singur), am ajuns student cu o epuizare soră cu disperarea.
Şi, ca student, bineînţeles, că m-am odihnit în vis…că în realitate nu era timp. Mai pe scurt, volumul de versuri pe care vi-l prezint acum, în integralitate, reprezintă momentul când am început să scriu despre toţi şi despre mine…la persoana 1 singular. Era un mod de a-mi asuma binele şi răul lumii noastre, a tuturor, după cum o făceam şi o fac în rugăciune: să îi am pe toţi şi să mă rog pentru toţi în faţa Domnului.
Deci…un moment de asceză, de perihoreză (de îmbrăţişare) a tuturora.
***
1
Argonautic
Am ieşit sărutându-mi umărul
nopţii,
sărutul de dragoste,
fildeşul de raze al cunoaşterii.
Am ieşit pe uşa naşterii
de metale şi de proverbe.
O, nu înţelegi înţelesul
meu de singuratic!
Eu am aşteptat să-mi auzi plânsul,
să-mi auzi osul alb,
din ceară de cuvinte.
Am ieşit înaintea ta
dezvelit de suflet şi inimă.
Credeam că tu
mă vei cuprinde în braţele visului
şi-mi vei sfinţi lacrimile.
Însă ai venit ca un neant,
ce-mi poartă umerii grei
prin noapte.
Ai venit cu degetele mele
tăiate de umbră,
ca să mi le uiţi
în tăcere.
O, nu mi-ai simţit tăcerea!
Am uitat să mai scriu lumina
pe sufletul meu.
În piatră am vărsat durerea
mea.
Am uitat-o
de trup,
de unghia blândă,
de îngeri răzbunători.
Am devenit lucid
ca o apă tăioasă,
ca o enervare extatică.
Lacrimile mi s-au pietrificat,
mi s-au făcut oglinzi de lemn.
Somnul meu visează
în patul rupt al cuvintelor
şi al genelor tale.
Am ieşit cataclismului rupt.
*
2
Elegiac
În braţul drept, neliniştea mea,
mă urmează oriunde.
Prin locurile unde
trecătorii nu digeră sămânţa,
eu descopăr durerea
amintită de cutremurul morţii.
În ea se bălăcesc
sunetele murdare ale străzii.
Sentimentele lor nu sunt
diferite de ale mele.
Uneori trebuie să admiţi
că floarea se naşte din noroi,
că îngerul a mâncat, şi el,
coptura nelegitimă a suferinţei.
Pentru sinucigaşul acesta de suflet
trebuie să spun,
că viaţa este din raze
îngheţate de întuneric.
Şi nu ştiu cum nu-şi dau seama
cei ce văd această răceală
ce emană din ziduri,
acest sacru blestem
fără destinaţie.
Plătim adeseori prea scump
neliniştea de-a trăi.
Culegând flori
din sărăcia libertăţii noastre
mi-am simţit umilinţa
născându-se dintr-o umilinţă
şi mai profundă.
Sufletul mi l-am simţit
prea gol de viaţă,
ca şi cum îngropam un mort
în dezinvolta eternitate.
Alături de mine
m-am simţit, deodată,
mult prea singur,
încât nimic nu a mai avut
nici tăcere
şi nici nume.
*
3
Demiurgic
Când nu am „tu” mă simt însingurat.
În prada păsărilor fără ochi
mă simt adăugat mâncării.
De nu s-ar fi inventat iubirea
mai înainte de timp
nu ar fi existat înstrăinarea.
Înstrăinarea
se naşte din pântecul
exclus fericirii.
Căutând prin paginile albe ale memoriei,
însingurarea nu are
decât locul meu.
Nefericirea mea
este plânsul unui zeu
fără viaţă.
Cu mâinile mele caut
îmbrăţişarea.
Cu ochii mei caut
perfecţiunea.
Cu sufletul meu caut
nemurirea.
Şi nu îmi este exclusă
niciuna dintre ele.
Şi niciuna dintre ele
nu îmi este străină.
Străină îmi este viaţa mea
fără moarte.
Străin îmi sunt eu,
dincolo de mine
şi de această durere
insaţiabilă.
