Aforismele lui Cantemir [4]
De lauda gurilor multe, înţelepţii ca albinele de fum fug.
Sufletul filosof nu numai cum şi ce s-au făcut, ci şi pentru ce aşa s-au făcut cercetează.
Vorba frumoasă la cei cunoscători de n-ar mai sfârşi, încă mai plăcută ar fi, iar cei necunoscători mai tare dulceaţă în basmele băbeşti decât în sentinţele filosofeşti află.
Mai lesne s-ar auzi vorba între ciocanele căldărarilor decât între multe gloate a barbarilor.
Cine adevărul de la rădăcină cearcă ştiinţa în vârful înălţimii află, şi cine adevărul de jos întreabă [cine caută adevărul simplu] cunoştinţa de sus îi răspune.
Unde a socotelii şi a minţii raze nu lucesc, duhurile puterii puţin procopsesc.
Firea ceva în zadar şi în deşert nu face [ci pe toate cu un rost].
Furtuna când vrea să trântească, întâi ridică, şi norodul întâi râde, apoi plânge.
Vremea este oglinda lucrurilor viitoare.
Semnul înţelepciunii este ca, din cele văzute şi auzite, cele nevăzute şi neauzite a adulmeca, şi viitoarele din cele trecute a judeca.
Din fire [firea păcătoasă, alterată de păcat] muritorilor aceasta este dată, ca binele prea lesne, iar răul cu anevoie să se uite, şi laudele cuiva pe hârtie, iar hulele pe table de aramă să se scrie.
Mai fericit este cineva cu strâmt trai la lăcaşul său decât cu toate desfătările în casele străine.
Inima vicleană întâi din minciuna cuvântului, apoi din vicleşugul lucrului se vădeşte.
Adevărat bună este ştiinţa auzirii, dar mai adevărată este ispita vederii.
Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică