Zi: 17 mai 2009

Facem numai act de prezenţă. În rest, spaţiul culorii dizolvă totul, completează şi reclamă  tristeţa sau bucuria. Eu, ca şi tine, cititorule, trăim şi visăm că trăim, ne punem cătuşe şi ne eliberăm de ele.

În puterea noastră stă măreţia blocului, cât şi înjosirea broaştei ţestoase. Dar uităm de multe ori acest lucru. Ne rechemăm, după ani de uitare şi ne şoptim, nouă înşine, numele. Şi nici nu mai credem că numele nostru este al nostru.

Ne aflăm străini şi speriaţi de propriul nostru nume.  Şi nu e numai atât. Ne e frică până şi de visul nostru. Îl visăm, dar apoi ne sperim…şi alergăm să scăpăm de el, ca de un câine mort legat de trupul nostru.

Ne credem idioţi şi, în mare măsură, şi suntem, pentru că lăsăm un asemenea iepure ca să ne scape. Nu e de mirare că par înţeles. Nu e de mirare că mă regăsesc în tine. E foarte uşor să fiu ca tine, pentru că sunt ca mine. Nu te imit, dar te ştiu.

Poţi să te plângi de insuccese, de o soartă rău croită, de orice vrei tu. Dar eu îţi spun că suntem din acelaşi aluat. E bine să asculţi de tine…Dar de unde ştii că tu eşti tu? O întrebare, cititorule! Una mică şi cam deplasată, dar, te rog, să mă înţelegi, că este adevărată.

Te plângi că exişti şi că lumea aceasta nu e cea pe care o doreşti tu. Tu te plângi că nu ai bani, că eşti trist, că nu te înţelege soţia sau prietena. Am înţeles: necazurile sunt necazuri. Dar ce faci tu, ca să nu le mai ai? Cum lupţi tu împotriva lor?

Să zicem că tu nu exişti, dar eu te ştiu, pentru că vei trăi în lumea mea. Te numeşti…şi îţi pun eu un nume, pe care îl vreau, ca să devii un personaj credibil al lumii mele. Tu vrei să ai ceva şi eu fac imediat ca tu să obţii acel ceva. Tu îmi spui ce vrei şi eu fac ceea ce tu vrei. După ce vei obţine ceea ce tu vrei, te vei aşeza pe pat şi vei aştepta. Afară va ploua mocnit şi tu nu vei avea pe tine nicio haină. Vei fi gol, gol de-a dreptul.

Vei fi gol. Şi ploaia va curge. Şi tu vei aştepta. Dacă nu te-ai născut, nu exişti. Dar eu te ştiu, pentru că ţi-am dat să exişti într-o lume valorică, unde eu pun în tine tot felul de crezuri, sentimente, idealuri, instincte. Diferenţa dintre mine şi tine e aceasta: eu trăiesc mai înainte de tine…şi te ştiu, te fac să exişti.

Şi tocmai de aceea ştiu culoarea ochilor tăi. Îi ai negrii. Îţi ştiu culoarea părului tău. Părul tău e castaniu. Îţi ştiu vârsta. Tu ai 27 de ani. Între mine şi tine sunt şapte ani diferenţă…şi o altă diferenţă majoră: eu exist…pe când tu nu exişti. Tu eşti o idealitate, căreia eu îi ştiu totul, toate secretele, toate frământările, toate fobiile.

Când eu mă năşteam tu mureai. Sau eu muream, pe când tu abia nu aveai să te naşti. Erai dulce, graţioasă, cu terminaţii calde şi afectuoase. Erai numai tu şi te puteam deosebi dintre toate lucrurile.

Apoi ne-am întâlnit. Te ştiam dintotdeauna. Mă rugam dintotdeauna de tine ca să te văd, ca să te sărut, ca să te îmbrăţişez. Dar tu, nu erai decât lumină. Erai o aşteptare, care mereu mă făcea să umblu, zdrobit de dor, după tine.

Însă, când te-am găsit…tu erai trup. Trupul tău crescuse înalt, înverzise, apoi te-am privit cum te uscai, cum te usca timpul. Ai început să descreşti iar lumina din tine să înnebunească.  Spun foarte cinstit acest lucru: lumina din tine începuse să înnebunească şi va înnebuni cu timpul şi mai mult.

Nu te mai vedeam de atâta trup. Erai o formă preconcepută, rarefiată şi lascivă. Nu mai erai pură. Gândeşte-te, tu, cititorule, că m-am născut şi am rămas în viaţă numai ca să văd această lumină. Şi când am găsit-o, eu ce fac? Fug de ea şi îmi spun mie însumi că m-am înşelat.

Eu văd prin trup, dar trupul nu ştie acest lucru. Nu am taine cu trupul. Trupul e o zonă între două lumi: aceasta şi cealaltă. Când stăpâneşti o lume nu mai poţi fi uşor de înţeles.

Acum sunt prea de neprins. Alerg cât pot de mult, ca să nu fiu aflat şi să nu pot vorbi. Nu am patima vorbitului mult, dar ador să fac acest lucru. Întorc cuvintele pe toate părţile. Apoi le urăsc, le urăsc pentru că le ucid, le ucid după cum le şi vindec.

Un bolnav psihic are sufletul şi nervi foarte sensibili. Nu-i plac atrocităţile, vorbele grele şi incurabile. Fiecare traumă clădeşte un mormânt. Şi sunt multe morminte, pe care cei bolnavi le ştiu şi se ştiu. Sunt ca toţi ceilalţi, dar nu sunt ca ei. Ei vor să fie sănătoşi, să aibă o familie, dar stresul acesta de zi cu zi nu îi lasă. Se detestă şi se urăsc. Se cred incapabili de-a fi fericiţi şi, la rândul lor, de a face fericiţi pe cineva. Nu se cred vrednici de iubirea vreunui om.

Adevărul e crud, dar e vindecător. Nu par nebun, dar sunt un nebun ca şi tine, cititorule! Un nebun oarecare. Tu te temi să admiţi asta, pentru că nu vrei să fii un oarecare. Dar toţi suntem…oarecare, nişte bieţi nebuni de duzină. Când începi să scrii devii un nebun. Dar un nebun care creează şi nu unul care strică. Eu creez ceea ce alţi distrug şi ignoră, ceea ce alţii închid pe nedrept sau violează. Cuvintele mele vindecă, te vindecă!

Omul nu va deveni mai înţelept sau mai înalt, nu va fi nici mai sfânt şi nici mai abject decât vrea să fie şi decât este. Omul va fi acelaşi, oricând şi pretutindeni. Ceea ce învaţă el  nu este viaţa, nu e cum să fie viu, ci cum să nu fie viu, cum e să mori. Omul învaţă să-şi pilească nervii şi să-şi uite necazurile, să pară fericit şi să se creadă nevinovat, pentru ca să mai poată respira…

Respirarea, ea însăşi, e o traumă. Nebunia înseamnă rezistenţă. Tocmai de aceea, când nu mai rezişti, când crezi că nu mai rezişti, îţi spui, ne spunem, cititorule: că înnebunim. Dar nu înnebunim, ci doar ne prefacem că suntem sănătoşi, că suntem capabili, că suntem stabili…când noi suntem butoaie de pulbere, când noi suntem nişte pachete de violenţă.

(va urma)