Dorin Streinu, Cuvintele adunate cu furca (nuvelă; 26. 05. 1997) [2]

izbucnire de verde

Prima parte.

***

Se trece peste om şi peste ceea ce vrea el cu prea multă uşurinţă. Şi nimeni nu pierde…în afară de noi. Ne batem pentru un pumn de pământ, în loc să ne iubim unii pe alţii şi să învăţăm să ne împrietenim. Ne place să fim hoţi, parşivi, criminali, adulterini, cu tot ce există şi cu tot ce suntem.

De aceea, lumina ei mă subjugă. În loc să mă vindece, mă face să mă cutremur şi să scriu. Adevăratul scris nu ţine cont de nimic. El se scrie şi doar atât. Adevăratul scris şochează dar vindecă.

Eu încerc să mă vindec, când nu sunt vindecat şi când nu sunt băgat în seamă, când mă simt ceva murdar şi de prost gust. Fac pe infernalul ca să salvez pacea şi fac război, pentru ca să nu se uite că avem nevoie şi de el, când trebuie să spălăm adevărul cuvintelor.

Sunt slab cu cel mai slab şi tare cu cel mai tare. Dar eu nu sunt nici tare şi nici slab. Un cerc e totul. Şi această formă geometrică mă închide.

În spatele unui vers trebuie să stea fericirea de a scrie.  De aceea sunt fericit, chiar şi atunci când detest orice şi par a fi nepăsător faţă de oricine. Iubesc şi mi-e teamă să spun pe cine, de ce şi cât de mult. Eu nu ştiu de ce şi nici dacă e normal să fie aşa. Dar iubesc, fără ca să ştiu ce e iubirea sau dacă ţi-o pot explica.

Uneori sunt naiv, naiv la culme, extrem de naiv cu tine, cititorule!  Îţi spun chestiuni personale, sperând că tu le vei ţine minte sau că le înţelegi şi te pătrunzi de ele. Sau îţi spun lucruri pe care nu le ştiu (aşa ţi se pare ţie, uneori) sau mă prefac că nu le ştiu, că nu le ştii, că nu le ştim. Scriu despre lucruri pe care nu le ştim, dar nu le mai suportăm.

Sunt foarte simple, în esenţă, lucrurile pe care ţi le spun eu. Şi, pentru că sunt prea simple sunt prea greu de făcut. Te indispun cu greul. Ştiu asta. Te indispun cu bucuria mea. Şi asta ştiu. Cu verva mea de a scrie. Câteodată, da, şi eu simt un gust amar, pentru nesimţitul sau farsorul care are să mă citească sau acel gust dulce, inconfundabil, pentru prea sensibilul şi afectuosul care or să mă citească.

Un mic exemplu, de lucru, aparent, simplu. Să priveşti o floare e un lucru, pe care, în aparenţă, cred toţi că îl pot face. Dar să priveşti o floare şi când floarea e tânără şi când ea s-a ofilit, cu aceeaşi intensitate, aşteptare, încordare nu poate face oricine.

De aceea îţi spun, că eu sunt banal, adică nu sunt ca tine. Ţie îţi place să fii un savant închipuit, să ţii discursuri adormitoare şi enervante, să fii o nulitate exorbitantă. Mie îmi plac jocurile profunde, prostiile geniale, gândurile de paie, pe care nu le poţi purta în inimă datorită măreţiei lor, tot felul de lucruri  din astea, netrecătoare, nemuritor de bune.

Pe mine mă interesează că o frunză are gust bun, că oamenii sunt calmi dacă sunt ei înşişi sau că pot să omor un gândac, din necesitate, şi apoi să plâng pentru el, să mă detest pentru fapta, pe care, ca un fără de inimă, am comis-o.

Da: plâng ca un copil de ţâţă. Mă vaiet şi mă schimonosesc, de parcă sunt un mic ursuleţ panda, care îşi mănâncă dulcile lui banane în copac…pentru că nu şi le mănâncă. (Cred că tu înţelegi, cititorule, că eşti băiat mare sau fată mare, că toate debitaţiile mele au un rost, nu?!! Doar nu crezi, că toată mascarada asta nuvelistică nu are cifru, ci e o aruncare de cuvinte, o aiureală?!!!!)

Pentru că se face noapte, tocmai de aceea, aştept să o visez. Ştiu că am s-o visez şi ştiu că are să-mi telefoneze. Şi mai ştiu ceva: că sunt dator să îi stimez, să îi iubesc pe oamenii de cuvânt şi cu suflet mare. Pentru că, ceea ce este da să fie da şi ceea ce este nu să fie nu.

Fără tipar…Eu nu cred în porcăriile astea uşoare, că la fotograf, dacă stau fix…eu sunt numai static şi nu şi dinamic. Nu e adevărat! Eu sunt eu când sunt lăsat să spun ceea ce îmi place şi ceea ce vreau, dar, mai ales, când sunt lăsat să spun ce spune şi ce vrea o lume întreagă. Lumea are nevoie de gură şi eu trebuie să fiu gura şi inima şi mâna care scrie ce vrea o lume întreagă.

Am înţeles ceea ce nu am înţeles. El, spre exemplu, mi-a spus că spun lucruri antagonice. Da, el!!!… Dar el habar are ce simt eu. Habar are că adevărul meu e adevăr total şi curat. Dacă priveşti mai atent, vei vedea fâşii de fustă movă, fusta ei, de fapt rochia, ochelarii ei de soare, care s-au spart şi chiuveta, de asemenea, făcută zdrenţe. O vezi tot mai aproape… Mai aproape, până te surprinde realitatea şi îngheţi, şi tremuri.

La casa de nebuni se mănâncă dintr-o singură farfurie. Apa este stătută şi sălbatică. Medicii sunt nişte stafii speciale, cu vată în urechi şi păr în nas, cu inimă rece ca porţelanul. Şobolanii sunt în propria lor casă la casa de nebuni. Casa de nebuni este, ea însăşi, o metaforă, pentru că lumea, cu toate ale ei, e o mare metaforă. Totul te trimite spre altundeva.

Însă şobolanii au mâncat muşamalele de la mese şi hârtia igienică de la veceu şi şi-au lăsat excrementele peste tot, dar pe nimeni nu interesează aspectele insignifiante. Directorul spitalului  dă interviu, ţanţoş nevoie mare şi minte, minte în neştire, despre cât de bine şi de curat şi de cât de sănătoasă e casa de nebuni…Însă la casa de nebuni e altfel, cu totul altfel, de parcă sănătatea se poate extrage din nebunie.

Vezi femei cu părul vâlvoi, care se închină, se închină de mama focului. Poate că le dor păcatele (pe toţi ne dor păcatele) făcute cu copiii lor, cu copiii lor avortaţi, da, în neştire sau părăsiţi. Au sânii zdrobiţi. Parcă sunt arşi şi spoiţi cu untură de peşte sau cu păcură, cu păcură neagră, cleioasă.

Nu mai ştii ce să înţelegi. Vorbesc degeaba, aiurea, se bălăngăne ca măturate de vânt, se răstesc la cineva, cer cuiva anumite drepturi, se schimonosesc, vor să urgenteze o acţiune, apoi se lasă păgubaşe, părăsite de gânduri şi se machează, iarăşi imaginar, şi, iarăşi imaginar, se iubesc cu oameni imaginari, pentru că totul este imaginar.

Pe pereţi, mult jeg. În suflete, mult jeg. Mult jeg. Of, execrabil jeg! Un sfoaig verde, un miros fără nicio logică, o insultare continuă a oricărui bun simţ. Însă nu ei sunt de vină, ci sănătoşii. Dacă nebunul e un om afectat la creier, nu?, ce fel de nebun e nebunul care e …conştient? Şi nebunul conştient, conştient de rău e cel mai jegos.

Ce fel de libertate să ai într-o lume bolnavă şi care nu îţi acordă niciun drept, nicio libertate, nicio şansă? Nu poţi să spui că eşti liber aici, pentru că gratiile te gâtuie. Aceste gratii mari, de om prost, îţi intră, îţi sar în ochi, te sugrumă, te înconvoiae, te disperă. Unii au cătuşe la mâini (care libertate?), pe când alţii le au în suflet. Şi scot bale la gură, şi se hlizesc demenţial, îşi fac nevoile pe ei, îşi taie venele, urlă, vor să se sinucidă (sinuciderea e aici un fel de vacanţă la tropice…), blesteamă orice…

Îşi blesteamă viaţă. Se roagă să moară. Moartea, nu ştiu dacă e considerată o salvare, dar, cel puţin, e un fel de sărire a gardului şi o uşchire în oraş. Au început să iubească chinul, iadul, supliciul. Doamna directoare îi vizitează în fustă scurtă şi cu părul făcut pemanent. Între noi fie vorba, ea crede că este excitantă…Dar cei de acolo vor să o strângă de gât. De ce?! E de la sine înţeles: o iubesc foarte mult.

Oja şi rujul ei ies, în mod ameninţător, în relief. Ea nu îşi dă seama că ochii lor sunt vii, că sunt nişte animale de pradă, că vor mâncare, că vor mâncare cu ochii…Sau poate că ştie. Femeia, lascivă în gânduri ca  hiperbola, întotdeauna ştie ce aţâţă…mai mult… O, cât urăsc eufemismele!…

[va urma]

Una dintre cele mai copleşitoare biblioteci biblico-patristice personale

biblioteca cazara

Intraţi aici…şi nu veţi regreta nicio clipă.