Duhul lui Dumnezeu şi duhul lumii

sa aflii bucuria

Lumea noastră este irespirabilă, atunci când nu simţi în oameni Duhul lui Dumnezeu, când nu simţi harul Prea Sfintei Treimi în oameni şi în munca lor. Pentru astfel de oameni Scriptura foloseşte sintagma: sunt numai trupuri, au gânduri şi intenţii telurice, nu vor decât plăceri…şi uitare. Uitarea, trecerea cu vederea, desconsiderarea, ura neîmpăcată faţă de cel sărac, faţă de cel lipsit, faţă de cel singur şi neputincios sunt semnele satanizării omului.

Luarea în batjocură a celui cu malformaţii sau a celui lipsit fac parte din simptomatologia decadenţei interioare, a vidului moral. Cea mai mare dezamăgire şi înfiorare te loveşte în plin, în adâncurile tale, când cei care te smintesc…sunt tocmai cei care sunt puşi să te vindece, să te apere, să te ajute, să te înveţe. Cea mai satanică lovire a oamenilor e atunci când ierarhia Bisericii sminteşte, când ea e prima care te scârbeşte.

Oamenii credincioşi şi sinceri privesc la ierarhia Bisericii ca la nişte icoane…şi aşa e bine şi normal să fie. Pentru că au harul lui Dumnezeu în ei…şi harul lui Dumnezeu ne face să vedem numai binele, frumosul din oameni. Multora dintre noi Dumnezeu ne închide ochii, ni-i închide duhovniceşte…ca să nu înţelegem stricăciunea din oameni, satanismul, răutatea de care suntem în stare, indiferenţa diabolică, rânjetul vânzător şi asasin…pentru că ne-am pierde cu totul credinţa.

Ce fel de credinţă să mai ai…când vezi că omul  este cinstit mai puţin sau deloc…în comparaţie cu banii lui? Ce fel de smerenie să mai ai, când dictează aroganţa, prostia şi nepotismul? Cum să te mai deschizi faţă de oameni, să te confesezi lor…dacă vezi că oameni părut verticali sunt nişte farsori, şi ei, da, şi ei, lamentabili? Cum să mai rămâi în toate minţile, când vezi că nimic şi nimeni nu te ajută să crezi, să fii bun, să fii binevoitor, să fii smerit, să munceşti cinstit…

Înţeleg şi mă cutremur…la durerile pe care fraţii şi surorile noastre le rabdă, zilnic, pentru ca Biserica noastră să mai aibă ziduri. Nouă ne place să credem că zidurile stau singure, şi, cu cât sunt mai înalte şi mai frumos pictate…sunt şi înţelese sau sunt veşnice. Nu, nu sunt veşnice! Numai oamenii au un destin veşnic…Zidurile se fărâmă fără oameni, pentru că oamenii fac zidurile şi nu invers.

Şi tot oamenii fac copii. Şi tot oamenii fac cărţi. Şi tot oamenii fac, împreună cu Dumnezeu, ca Biserica să mai aibă frumuseţe, pentru că frumuseţea stă în oameni şi numai ei pot să o observe.

Cine înţelege frumuseţea şi adâncimea Bisericii? Cât timp şi câte resurse şi de câte experienţe are nevoie un om…ca să fie duhovnicesc cât de cât? Am înţeles că foarte mult timp… Multă durere, multe lacrimi, multe nefericiri strânse ca peştii în plasă…pentru ca să iasă un om, om. Cine nu creează oameni duhovniceşti, cine nu a creat şi nu vrea să creeze oameni duhovniceşti nu ştie…ce e chinul.

Părinţii trupeşti ne nasc, ne cresc, ne educă cum pot…dar nu ne fac să fim sfinţi. Ca să te umpli de Duhul lui Dumnezeu ca să fii viu, viu pentru veşnicie, ai nevoie de un Părinte duhovnicesc, de un om autentic, în care să vezi şi prin care să vezi pe Dumnezeu. Ai nevoie de un stâlp al sfinţeniei. Fără el…citeşti, te zbaţi, dar nu rezolvi mare lucru… Şi Satana e leu paraleu în jurul acestor oameni, a Părinţi duhovniceşti, a realilor Părinţi duhovniceşti, pentru că ei văd sufletele oamenilor, îi ajută să scape de draci…şi dracii se răzbună pe ei din belşug.

Tot ce aş spune despre ce se întâmplă dincolo de cortina feţei unui astfel de om…ar părea fabulaţie. Nimic din greul lumii nu este comparabil cu…naşterea unui om pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Nouă ni se pare că e de ajuns să îi botezăm, să îi spovedim, să îi împărtăşim pe credincioşi, aşa, mai mult sau mai puţin la întâmplare…Însă lucrurile sunt mai profunde şi mai complexe decât ne-am putea închipui.

Însă, ca exerciţiu de imaginaţie –  nu de duhovnicie – imaginaţi-vă totuşi, că lumea aceasta e ca un seif de bancă, din care trebuie să evadezi trecând…printre mii de lasere invizibile. Nu le vezi cu ochii…dar le simţi pe piele din plin…dacă te apropii de ele. Acea grozavie de laţuri ale Satanei, de care vorbeşte Tradiţia…nu numai că e reală…dar ea se activează şi e simţită…şi apoi, la un grad mai înalt, văzută…şi e atât de tulburătoare…că nu mai trebuie să citeşti nimic…ca să te îngrozeşti. E de ajuns…numai să dai cu ochii.

Şi o simţi, şi o vezi, şi te îngrozeşti…şi te scârbeşti de toţi şi de toate… Şi aşa arată viaţa Sfinţilor: prea multă vedere…şi luciditate! Noi mai credem, iarăşi aiurea, că Sfinţii, cu cât sunt mai Sfinţi…se simt şi mai bine pe pământ sau că sunt mai bucuroşi şi mai lipsiţi de griji. Numai că lucrurile stau invers: cu cât te înduhovniceşti mai mult…cu atât respiri mai greu duhoarea lumii de acum, duhoarea patimilor lumii şi nu mireasma contemplării duhovniceşti a lumii.

Sfinţenia e o continuă traumă, boală, îmbolnăvire a trupului, schingiuire a nervilor…dar şi o bucurie şi o plăcere dumnezeiască, pe care nu ai cui să le împărtăşeşti…pentru că oamenilor le plac doar sarmalele, filmele porno şi banii.

Şi, îţi sporesc chinurile, nervii, epuizarea, pe timp ce trece, pe fiecare zi…pentru că nu suportă frumuseţea din tine, nu suportă să le dai lecţii, nu suportă să te vadă muncind şi pe ei căscând, nu te suportă fericit, nu te vor fericit, nu vor să te ajute, nu vor să te vadă…pentru că te invidiază, pentru că îi faci proşti, da, dea dreptul…deşi nu ai nicio intenţie spre acest fapt.

Nu te vor! De aici vei cunoaşte că ai sporit în viaţa duhovnicească: când oamenii fac coaliţie împotriva ta, când toţi te privesc aiurea şi haotic, neştiind nici ei de ce fac acest lucru…fără ca tu să faci nimic rău şi fără să deranjezi pe cineva. Când nu poţi să îl priveşti pe celălalt în ochi, e sigur: eşti invidios, eşti laş, eşti mic, eşti rău! Cine are Duhul lui Dumnezeu, dimpotrivă, când vine cineva deschis, cu inimă largă, binevoitor, candid, neduplicitar…trăieşte o adevărată minune, pentru că simte că Dumnezeu te-a trimis.

Întâlnesc rar…oameni trimişi de Dumnezeu, cu adevărat, în viaţa mea. Pe mulţi Dumnezeu i-a folosit, cu voia sau împotriva lor, ca să îmi facă bine…Însă cei care mi-au fost trimişi ca să mă ajute…sunt foarte rari, foarte puţini.  Pentru că aceia, la rândul lor, trebuie să fie oameni ai lui Dumnezeu ca să ajute pe alt om al lui Dumnezeu. Ei înşişi trebuie să fie monumente de frumuseţe…pentru ca tu, să stai, năucit, în faţa măreţiei şi a frumuseţii lor…şi să nu mai vrei să pleci, să nu se mai termine, să nu se mai întâmple nimic altceva.

Şi Sfinţii lui Dumnezeu de lângă noi sunt păcătoşi: trebuie să ştiţi acest lucru! Toţi suntem păcătoşi. Numai că diferenţa dintre noi, care stăm înfundaţi în nesimţire şi ei, care îşi impută tot felul de mici păcate pe lângă ale noastre şi, când cad în vreun păcat, e un sfârşit al bucuriei şi al liniştii lor…e mare diferenţă.

Ei sunt păcătoşi de clipă…pe lângă noi, păcătoşi cu tona, cu sacul, cu nesimţirea cât casa pe noi. Tocmai de aceea…ei iubesc mult să se îndrepte…şi li se iartă mult. Nu pot să suporte păcatul în ei şi şi-l curăţesc prin durere multă, prea multă pentru sărmanele lor inimi şi trupuri.

Da, Dumneze ne acoperă ochii…ca să nu vedem!… Există un fel de luciditate, care dăunează grav sănătăţii sfinţeniei, pentru că te face să judeci, să te cutremuri, să te scârbeşti…şi, implicit, să cârteşti. Însă, când Dumnezeu ne face să ne îngrozim de păcatele noastre şi ale altora…atunci ori suntem cercaţi, lăsaţi să ne călim ca diamantul…or suntem în adâncul fărădelegilor, împreună cu dracii…şi vedem lucrurile caracteristice înfrăţirii cu ei.

Dacă există durere exprimată din vedere a răului e numai de aici: oamenii sunt prea dezamăgiţi de oameni şi de ei sau au ajuns adâncul fărădelegii şi tocmai de aceea…răul izvorăşte din ei ca din mocirlă.

Te trezeşti din vraja lumii…numai dacă te adie harul lui Dumnezeu. Nesimţirea inimii sau cerbicia minţii…înseamnă tocmai neacceptarea adierii de frumuseţe a lui Dumnezeu în viaţa noastră. Când ne adie harul, atunci începem să ne vedem petele din suflet şi petele tuturor din suflet. Şi dacă vorbim despre ele, dacă începem să ne dezicem de ele…atunci începem să ne curăţim ca sticla de lampă de funingine.

Duhul lumii dizolvă, urâţeşte, desfigurează…pentru că înseamnă lucrarea răului în noi, înfrăţirea cu demonii. Duhul lui Dumnezeu minunează, încălzeşte inima, ne umple de atenţie, de sfială, de îngăduinţă, de frumuseţe…tocmai de acele haruri care sunt urâte, în noi, de toţi cei care ni se împotrivesc.

Nu vă înşelaţi! Dumnezeu Îşi cunoaşte robii şi îi ştie pe fiecare în parte. Le poartă de grijă mereu, clipă de clipă. Îi hrăneşte, îi luminează, îi educă, îi simplifică, îi umple de o dragoste paradoxală, plină de dor, plină de nemurire. Dacă vezi inima unui Sfânt e plină de nemurire. Dacă vezi inima unui păcătos nesimţit… e plină de nălucirea care îl seduce şi în faţa căreia el se prosternă.

Totul e simplu…Şi toţi înţeleg diferenţa dintre cei duhovniceşti şi cei neduhovniceşti…pentru că tocmai de aceea şi lupta e sălbatică. E simplu…nespus de simplu.

10 comments

  • Va rog sa-mi permiteti sa iau acest articol (cu semnatura dvs desigur)

    As vrea sa-l listez si sa-l daruiesc prietenior mei.

    Cu deosebit respect pentru munca dvs.

    Marieta

    ………….
    Oricine poate să preia, doamnă Marieta, orice articol de pe platforma noastră…cu indicarea sursei. Cu atât mai mult… dv., un om de aproape…

  • Multumesc parinte, sa stiti ca si eu va simt foarte aproape si astept cu nerabdare si cu emotie fiecare „post” desi …uneori ma doare pentru ca va simt trist in ceea ce transmiteti (poate ca asa e gustul adevarului ?)

    Va doresc numai bine in casa dvs.si bucurie in inima !

    Marieta

  • …si totusi:

    „Crestinismul a revelat aptitudinea fiecarui om pentru sfintenie si cea a lumii intregi de a reflecta sfintenia.

    Sfintenia este transparenta lui Dumnezeu si a constiintei Lui in mintea omului si transparenta mintii omului umplute de lumina Sfantului Duh, care se reflecta prin intermediul trupului sau si iradiaza de jur-imprejur”,

    ne spune Parintele Staniloae.

    Hristos a Inviat!

  • Sa te poti ridica singur,sa fii cat mai aproape de Bunul Dumnezeu, nu sta in putinta omului. Pentru ca nu o poate face el insusi.

    Tot ceea ce poate face este sa se coboare cat mai cat mai adanc pentru ca de acolo, Bunul si Iubitorul Hristos sa-l ridice spre El, spre desavarsire.

    Cert este doar un singur lucru:cu cat te cobori mai adanc, cu atat Hristos te ridica mai mult…

  • Cunoaşterea poate fi şi o creştere a responsabilităţii vizavi de ceilalţi oameni?

  • Hristos S-a înălţat!…Ana şi mă bucur să te văd!

    În primul rând, mai multă cunoaştere şi mai multă smerenie responsabilizează.

    Aştept veşti bune din partea ta…

  • „…rugaciunea,postul,privegherea si toate lucrarile crestine,oricat de bune ar fi,nu alcatuiesc telul vietii noastre crestine,ci folosesc ca mijloace pentru izbutirea lui. Adevaratul tel al vietii crestine este dobandirea Duhului Sfant”.
    (***Un Serafim printre oameni – Sfantul Serafim de Sarov,Ed.Egumenita, 2005, pag. 358-359)

    ………………

    Întrebare: De ce credeţi, doamnă Camelia, că Sfântul Serafim a pus pe primul plan dobândirea harului Duhului Sfânt şi nu metaniile sau postul sau rugăciunea sau citirea de cărţi sfinte?

  • „…ai experiat vreodata o mare bucurie? Acesta a fost Duhul Sfant.

    Ai experiat oare – in vreme ce te bucurai de o multumire deplina in treburile lumesti – vreun dor mistuitor pentru cele ceresti?Acesta a fost Duhul Sfant care-ti vorbea,chemandu-te la Sine.

    …nu ti s-a parut adesea ca intreaga lume,cu toate lucrurile ei cele bune,nu face nici cat o lumanare,si ca tu vrei doar sa cazi in genunchi si sa te rogi pentru o mangaiere cereasca?Acesta e Duhul Sfant care-ti atinge sufletul.

    …in clipe de tristete adanca n-ai experiat oare simtaminte de mangaiere binefacatoare si pace,ca o adiere calda neasteptata,vestitoare a apropierii primaverii,in mijlocul gerului iernii?Este Duhul Sfant,Care te-a mangaiat,caci El este Mangaietorul.

    …n-ai experiat un simtamant neasteptat de dragoste arzatoare pentru Dumnezeu,pe Care,desi nu L-ai vazut si nu-L poti vedea si nici nu-L poti cunoaste cu mintea,n-ai simtit apropierea Lui prin omul tau launtric,n-ai strigat din inima cu lacrimi:”Al Tau sunt eu,mantuieste-ma!”(Ps.118,94)?Acesta este Duhul Sfant.Dragostea Insasi te-a luat sub acoperamantul ei.”

    („Cugetarile unei inimi smerite”,Ed.Egumenita, pag. 33-34)

    Parinte,va multumesc pentu tot.

    ………………

    R. Şi noi vă mulţumim, doamnă Camelia şi, probabil, mulţi dintre cei care citesc comentariile dv.!

  • La intrebarea de mai sus as evita sa folosesc prea mult din cuvintele mele deoarece le consider lipsite de acea „putere multa” iar intrebarea in sine este mult prea importanta pentru mine.

    M-as limita,totusi,la a spune doar atat:Domnul Dumnezeul nostru Duh este.

    „Dumnezeule, Duhule Necuprins cu mintea, Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul toate le-ai zidit!”.
    (Condacul al 3-lea,Acatistul Sfantului Duh).

    Dumnezeu l-a zidit pe om din tarana si a suflat asupra lui Duh datator de viata:

    ” Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”.
    (Geneza 2, 7) pentru a-i darui bucuria vesnica.

    L-a binecuvantat pe om si a asternut la picioarele lui intreaga lume creata de El:

    „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!”(Geneza 1, 28).

    A daruit omului totul fara a-i cere in schimb decat atat:

    „A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci,
    Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Geneza 2, 16-17).

    Calcand porunca primita,omul s-a indepartat de Dumnezeu si a pierdut raiul in care-l asezase de la bun inceput Creatorul a toate.

    “Asa te-a facut Dumnezeu,faptura rationala,slobod si plin de cinste,unind intru tine lumea materiala si cea intelegatoare,intruchiparea in miniatura a intregii fapturi a lui Dumnezeu;iar mai apoi te-a pus ca imparat peste toata faptura de sub soare,si ti-a dat fericirea din rai si o viata netulburata si fara griji.

    Aveai comuniune cu Dumnezeu,iar puterile ingeresti cele bune te-au iubit,si toata faptura ti se supunea cu bucurie.

    Mai mult,Dumnezeu a binevoit sa-ti dea darul nemuririi,daca,prin voia ta sloboda,prin ingaduinta ta Il vei iubi pe Dumnezeu si-I vei implini poruncile,ce sunt menite fericirii si neincetatei sporiri in virtute.(…)

    Bunatatea lui Dumnezeu ti-a randuit fericire si nemurire.
    Dar tu stii ce s-a intamplat,cum omul s-a dovedit nevrednic de darurile lui Dumnezeu,cum s-a aratat necredincios fata de Dumnezeu si a trecut de partea vrajmasului.

    Dar el nu si-a pierdut vointa libera;aceasta a ramas cu el,caci era lucru de temelie sa ramana.(…)

    …dragostea lui Dumnezeu a fost o mare descoperire pentru intregul neam omenesc cazut – o dragoste care l-a indemnat pe om sa se intoarca catre El,care i-a rascolit pacatele si care a varsat binecuvantari si binefaceri asupra lui atunci cand omul s-a intors catre el si a incercat cu mare greutate,folosindu-si puterea pana la capat sa duca o viata curata.(…)

    Prin bunavointa Tatalui,in comuniune cu Duhul Sfant,Fiul lui Dumnezeu a luat asupra Sa firea umana:Dumnezeu a luat asupra sa omenitatea,si pentru ca Dumnezeu-Omul a adus in firea umana viata,sfintenie si nemurire,indreptand,innoind si inviind astfel firea umana,cu acest leac in firea omeneasca,El a biruit pacatul si moartea.

    Omului,adica fiecarei persoane,i se cere sa-si insuseasca acest leac si sa foloseasca acea putere dumnezeiasca pe care Hristos i-a dat-o omului pentru ca el sa poata birui inlauntrul sau urmarile caderii.

    Este firesc ca omul sa primeasca Harul;daca nu-l va primi,nu se va mantui.”
    (din ”Cugetarile unei inimi smerite”, Ed. Egumenita, pag. 39-49)

  • „Dumnezeu cere credinta dreapta fata de El si fata de unicul Sau Fiu. Si atunci daruieste din belsug harul Sfantului Duh.

    Domnul cere o inima plina de iubire pentru Dumnezeu si pentru aproapele.Aceasta inima este locul unde El odihneste si apare in plinatatea slavei Sale ceresti.

    „Fiule,inima ta da-mi-o mie” (Proverbe 23,26) ne spune Domnul,si El fagaduieste sa ne dea orice cerem.

    Domnul cere inima noastra,caci inlauntrul ei vrea sa salasluiasca imparatia Sa.

    „Aproape este Domnul de toti cei care-L cheama,de toti cei ce intru Adevar Il cheama” (Psalmi 144,18).

    Apostolul spune:
    „Caci imparatia lui Dumnezeu nu este mancare si bautura,ci dreptate si pace si bucurie intru Duhul Sfant” (Romani 14, 17).
    „Credinta noastra nu sta in cuvantari de-nduplecare ale intelepciunii omenesti,ci in aratarea Duhului si a puterii (I Corinteni 2, 4)”.

    Asadar, Iubitorule de Dumnezeu, oricate vei cere de la Domnul, toate le vei primi, e de ajuns ca ceea ce ceri sa fie spre slava lui Dumnezeu si spre folosul aproapelui,caci si folosul aproapelui este primit de Dumnezeu ca fiind spre slava Lui.

    De aceea si zice:
    „Intrucat ati facut unuia dintre acesti foarte mici frati ai Mei,Mie Mi-ati facut (Matei 25,40)”.

    Nu te indoi deloc ca Domnul iti va implini cererile,e de-ajuns,cum am spus,ca acestea sa se faca spre slava lui Dumnezeu si spre folosul aproapelui.

    Dar chiar daca vei cere ceva pentru nevoia sau folosul tau personal,Domnul ti-o va implini foarte curand si binevoitor,cu conditia sa-ti fie absolut necesar.

    Caci Domnul ii iubeste pe cei ce-L iubesc si este bun cu toti.

    „Voia celor ce se tem de El o va face si rugaciunea lor o va auzi (Psalmi 144,14)””.

    (***Un Serafim printre oameni – Sfantul Serafim de Sarov, Ed.Egumenita, 2005, pag. 371-372.)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *