Zi: 22 mai 2009

Dorin Streinu, Cuvintele adunate cu furca (nuvelă; 26. 05. 1997) [3]

6 comments

pe faleza

*

Prima şi a doua parte.

*

Văd peste tot linguşeală de cea mai proastă calitate, cititorule, împănată cu o indiferenţă crasă. Nu mă mai miră faptul, că în România sunt mai mulţi oameni nebuni, decât sănătoşi.

Bărbaţi cu ochi bulbucaţi se perpelesc la umbră, crezând că sunt pe plaja mării. Aud valurile şi se fac că fumează (dar ei fumează, imaginar, până se afumă ca peştii), băgându-şi în gură câte un pai sau câte un băţ, aşa, ca să pară că au bani de ţigări. Dar n-au bani de ţigări, căci la casa de nebuni nu există bani şi nici termenul ţigări, ci numai termenul: medicamente.

Alţii se balansează ca o pendulă şi cred că fac dragoste, sperând să vină pe la ei mama lor, ca să le dea bomboane sau, de ce nu, câte o îngheţată sau câte un fuior, din ăla mare, de vată pe băţ. Aşteaptă ca să vină mama lor şi să îi mângâie pe creştet şi să le spună: Noapte bună, puiul mamii! Dormi cu bine!…

Dar tu, cititorule, crezi că la casa de nebuni se doarme bine? Nu! Ei sunt incoerenţi doar în aparenţă. Ei sunt, în realitate, foarte coerenţi în durerea şi în disperarea lor…dar nu îi aude nimeni…Cred că de la ei am învăţat să fiu artist şi să scriu, să le scriu suferinţa, dramele, dramele singurătăţii lor şi ale noastre, pentru că şi ei sunt noi, noi toţi. Sunt dintre noi.

De la aceşti oameni am înţeles ce înseamnă să fii turbat şi ce valoare înseamnă faptul de a fi liniştit. Da, liniştit, cititorule, liniştit ca o tăcere plină de dulceaţă dumnezeiască! Ei m-au învăţat cum e să trăieşti murind şi cum e să mori sperând în, la, prin viaţă, în, la, prin bucurie, în, la, prin ajutorul lui Dumnezeu.

Şi Dumnezeu, o, cât de mult!, da, El, îi iubeşte. Le ascultă rugăciunile. Ce s-ar face oamenii de la casa de nebuni…dacă nici Dumnezeu nu ar avea timp pentru ei? Ce ar face, da, ce ar face, în acele momente de tensiune maximă, de teroare, de frică, de singurătate abisală, când delirul e realitate, când realitatea se confundă cu neantul, cu plictisul, cu moartea?

Da, ei sunt prea pedepsiţi, ca şi oamenii de la puşcărie. Durerea lor e inumană, e insuportabilă, e colosală. E o durere fără sens…sau care îşi pierde toate sensurile, pentru că nu se termină, nu se mai termină… Pentru că fiecare zi se termină ca să înceapă altă zi. Pentru că fiecare seară e prea lipsită de bucurii. Pentru că în fiecare oră 2-3 noaptea a fiecărei zile sau nopţi…se aude câte un urlet, câte un urlet din toată fiinţa…şi asta înseamnă că cineva vrea să dea cu capul de perete până …moare.

Îşi rod unghiile şi se cred fericiţi. Poate, ţie, cititorule, ţi se pare o aberaţie să îţi rozi unghiile. Însă rosul unghiilor, datul din picioare, vorbitul singur, masturbarea, încercarea de a-şi tăia venele, neluarea pastilelor sau aruncarea mâncării pe jos…sunt actele lor de libertate, de bucurie, de…încredere în ei înşişi. Dacă nu le înţelegi…eşti inuman, ca şi zidurile care îi înconjoară…şi din cauza cărora le vine să urle.

Privindu-i, nici eu nu mai înţeleg eleganţa, rostul frunzelor, dacă frunzele nu sunt oare cuvinte sau nici nu mai înţeleg cuvintele, gentileţea…pentru că te abrutizezi. Devii altceva…Devii, cu siguranţă, un neadaptat, un om scos, eliminat din statutul de om prost, care nu înţelege profund durerea, viaţa, emoţiile, ce importanţă, o, ce importanţă au clipele, da, clipele vieţii noastre.

Plouă în continuare. Nu am mâncat până la această clipă. Mintea îmi este de o luciditate care mă înfioară. Mă joc dea arta? Scriu? Sufăr? Respir? Trăiesc? Oare ce trăiesc?! Cum pot să conving…numai prin cuvinte…despre ceea ce nu are de-a face cu niciun cuvânt şi cu toate de-o potrivă?

Ceva e sigur: arta e zdrobitoare. Te zdrobeşti, te fărâmi pe tine pentru a hrăni o întreagă lume. Însă în toate astea eu sunt de-o onestitate tulburătoare. Onestitatea mea este aceea că nu ascund răul, nu îl minimalizez, nu mi-e silă de el…deşi nu-l accept. Ştiu că există. Ştiu cum arată răul în oameni. Dar ştiu şi cum arată binele. Ce fac din om alegerile lui.

Tu, cititorule, vei afla multe lucruri false despre mine, multe sentimente date cu barda, dacă nu ştii să decantezi ceea ce citeşti… Vei auzi multe lucruri false despre mine, care vor încerca să te facă să crezi, că tot ce auzi, ce simţi, ce citeşti la mine…nu sunt reale, nu sunt profunde, nu sunt explicabile. Toate minciunile spuse despre mine…vor intra însă în conflict cu entuziasmul pe care îl trăieşti când mă descoperi, cuvânt de cuvânt, carte de carte, zi de zi.

La un moment dat vei înţelege, o, sunt sigur, cititorule, vei înţelege, că te-au manipulat ca să crezi despre mine şi să crezi şi despre tine, că nu ştii ceea ce citeşti, că tot ce simţi tu este fals. Dar ceea ce simţi tu nu este fals. Tu mă înţelegi. Tu mă ştii, şi simţi, că şi eu, te ştiu şi te văd în zeci de nuanţe, că te cunosc, şi pentru acest lucru eşti avid ca să mă reciteşti şi să mă descoperi şi mai mult.

Cred că eu m-am îndrăgostit de tine, de faptul de a fi cu tine…şi tu te îndrăgosteşti de mine, de faptul de a fi cu mine. Aşa se explică de ce vreau să scriu acum, deşi sunt mort de foame şi e trecut de ora 15…iar tu, la fel, simţi că cuvintele mele te vizează, că te cunosc, că eu te cunosc, că ne cunoaştem de când lumea…

Eu scriu pentru tine fără ca tu să-mi dai de mâncare. Eu scriu. Eu scriu pentru tine. Da, da, da…Eu scriu. Eu scriu pentru tine, numai pentru tine. Îţi dau din geniul meu speranţă, te fac să lăcrimezi, să crezi în adevăr, în dreptate, să te înduioşezi, să fii tu însuţi.

Ajunge suspinul! Nu suntem la teatru. Nu îţi pune costum! Nu fii oficial cu mine. Fii tu însuţi! Eu scriu pentru tine. Fii tu însuţi! Eu scriu pentru tine, cititorule! Te rog, fii tu însuţi şi înţelege-mă că îţi sunt prieten, singurul tău prieten real, de conştiinţă.

De ce roşeşti?!… Eşti împreună cu mine…Nu trebuie să roşeşti! Dacă alţii te-au dezamăgit, eu nu te dezamăgesc. Dacă alţii te urăsc sau mă urăsc, te rog, măcar tu, doar tu, înţelege-mă! Îmi eşti de ajuns doar tu. Măcar unul. Măcar un singur cititor autentic. Am nevoie măcar de unul, ca să înţeleagă aceste zeci de pagini de strigăt, disperat, de iubire, de sinceritate, de bun simţ…

Sunt gata să scriu pentru tine, doar pentru tine, toată viaţa. Nu ştiu ce…dar aş vrea să scriu, numai pentru tine, toată viaţa… Nu vreau să călătoresc. Nu vreau să fiu bogat. Nu îmi place celebritatea…Sunt o pierdere de timp… Eu vreau ca tu, cel care mă citeşti, care mă auzi, care mă înţelegi, să fii cu mine mereu şi să te aud şi să te văd şi să te înţeleg, chiar şi când nu avem nimic de spus, chiar şi când ne vine să vorbim tot timpul, chiar şi când…şi când…şi până când…

Vreau să scriu pentru tine şi să nu te mint deloc, în niciun cuvânt…Dacă minţi, nu scapi de obligaţie. Minciuna nu se uită niciodată. Dacă minţi şi furi, dacă minţi şi înşeli vei fi prins cu veveriţa în traistă. Viaţa însă nu e roză. În cărţi situaţia poate fi şi roză, eroul poate ucide sau poate să stea ca prostul, ca mitocanul toată ziua…şi lumea să fie fericită, chiar galopant de fericită.

Poate să mintă arta? Da, minte! Şi minte cu toată gura. Numai că acest fel de minciună este educativ. Nu spunem noi că viaţa e o curvă, că nu ştiu care e o lepră, că celălalt e un c…cu ochi, un nimic ajuns regele dintr-o lume a chiorilor? Da, noi zicem! Dar în artă, acest zis, cititorule, se transformă în ceva cu consecinţe imprevizibil de bune… Asta, bineînţeles, pentru cine mai are timp să citească… Pentru cel care nu citeşte…lumea nu are nuanţe. Lumea e calpă. Dar, pentru cel care citeşte…lumea e un farmec profund, din ce în ce mai profund şi de care nu te mai saturi.

La ziua judecăţii

3 comments

mai am un singur dor

Prezentul mai întotdeauna minte…sau se travesteşte. El minimalizează oamenii valorici, încearcă să îi pună la zid, să îi dispere şi să îi înfometeze… şi ridică în slăvi canaliile, incompetenţii, oligofrenii spiritului, pe oamenii care toată viaţa cară genţi, raţe, dimigeni de vin, care bagă valută în plic şi o pun… acolo, unde trebuie. Prezentul e sinucigaş cu Sfinţii, cu geniile, cu eroii, cu valorile, cu oamenii care tezaurizează experienţe absolut importante pentru sănătatea valorică, pentru igiena lumii noastre.

Prezentul ne e vrăjmaş…dacă în punctele cheie stau vrăjmaşii spiritului, ai valorilor, cei care nu dau nimic pe excelenţă…dar dau multe celor care se milogesc, se ploconesc, se spetesc în a ridica osanale care astupă…bunul simţ al conştiinţei.

Numai că prezentul acesta năucitor şi, de multe ori, foarte nedrept, atunci când e scris, când se scrie despre el fir a păr…el, creează posteritatea, care e o zi a judecăţii…înainte de Înfricoşata Judecată a Domnului. Posteritatea valorică, adevărul gol-goluţ, nefardat, neremaniat, neretuşat e cea mai înspăimântătoare şi laconică formă de dreptate. Şi, fără ea, prezentul mincinos…ne-ar astupa cu totul conştiinţa şi ne-am da cu toţii, cu un mod de-a fi, care merge, la sigur, spre Iad.

Citesc de vreo 3 zile ( şi unele fraze de mai multe ori…numai pentru cruzimea dureroasă a adevărului, care se tot repetă cu oamenii) Lidia Stăniloae, Memoriile unui fugar, col. Memorii. Jurnale, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, 330 p. …şi reobserv cum, doar o frază…sau două…e de ajuns să destructureze, din interior, pentru totdeauna, o falsă personalitate sau să reducă „personalităţile” la locul lor, micuţ, unde au fost întotdeauna.

Vieţile Sfinţilor, Memoriile şi Jurnalele Sfinţilor, ale geniilor, ale eroilor, ale marilor personalităţi ale lumii sunt…judecata lumii, sunt bisturiul care taie excrescenţele, sunt cele mai mari surse de însănătoşire ale lumii, sunt motivele pentru ca să mai speri să fii înger…într-o lume a desfiguraţilor moral.

Şi afli, prin intermediul lor, cum tatăl sau mama şi-au dat fiica să fie ucisă,  cum soţia sau unchiul, bunica sau sora erau turnătorii tăi, cum s-au creat intrigile sau cine au fost pigmeii care s-au luat de un Ioan Gură de Aur, de Fotie cel Mare sau de Grigorie Palama, pentru ca să fie ruşinea întregii istorii. Afli cine a destituit pe cine şi de ce, ce fel de canalii pot îmbrăca veşmintele Bisericii, cine sunt marile „personalităţi fără operă”, cine sunt detractorii, cine sunt insignifianţii de care nu poţi să respiri, cine sunt oamenii cu două feţe, cine şi de ce…trenează lucrurile.

Adevărurile hârtiei şi, acum, ale înregistrărilor audio şi video sunt cauterizante…dar vindecătoare. Ele se creează astăzi…şi restaurează adevărul mâine. Dacă istoria e nedreaptă astăzi, fiţi pe pace, nimeni nu ocupă locul altuia, ci fiecare e pus acolo unde trebuie! Dacă doriţi să aflaţi adevărul istoriei noastre, a lumii noastre, adevărul crud…începeţi, vă rog, cu Scriptura şi cu vieţile Sfinţilor Bisericii, apoi cu jurnalele marilor genii şi valori ale lumii…şi veţi afla ce înseamnă să fii sau să ai adevărul, să fii al adevărului…şi nimeni să nu te ajute.

Nu trebuie să uităm că Sfinţii din calendarul nostru sunt expresii ale ingratitudinii, cel mai ales, a celor din timpul lor. Nu Dumnezeu îi omoară pe Sfinţi, ci cei cărora ei le slujesc! Iar adevărul unui secol nu stă în conducătorii de stat sau ai Bisericii sau în vârfurile sociale „legimitate” non-valoric…ci în persoanele care vor scrie, negru pe alb, singurele adevăruri care merită să fie ştiute despre acel secol. Există adevăruri mărunte…şi adevăruri mari. Însă, să te ferească Dumnezeu, ca să intri în coliziune cu oamenii care scriu istoria care contează, pentru că ei…te vor pune la coşul de gunoi al istoriei în câteva fraze.

Mitropoliţii şi preoţii care îl exilează pe Ioan Gură de Aur, cei care îl anatematizează pe Maxim Mărturisitorul sau pe Ioan Damaschin, cei care îi ard o parte din gigantica sa operă lui Fotie cel Mare sau îl caterisesc pe Antim Ivireanul şi îl îmbracă în straie de mirean, sărmanul mitropolit  invidios, care îi face zile negre lui Simeon Noul Teolog…sunt bietele nulităţi ale istoriei, peste care, deja, a venit ziua judecăţii.

Doamna Lidia Stăniloae, şi în prima carte-jurnal şi în aceasta, a doua, reuşeşte să ne arate faptul, că „Părintele Stăniloae al Ortodoxiei Româneşti,  unul dintre marii credibili pentru reala istorie a secolului său”,  a fost călcat în picioare de câţiva patriarhi, de câţiva colegi, de foarte mulţi oameni, care nu erau de nasul lui şi nici nu sunt şi nici nu vor fi vreodată. Şi că, niciodată nu a fost apreciat de ai lui, nici nu a fost stimat cum se cuvenea, i s-au dat distincţii în România după ce grecii se treziseră cu 30-40 de ani înainte…dar că, e bine că a scris mult…pentru că, după moartea lui, putem să ne îmbogăţim din banii pe care îi putem lua pe cărţile sale.

Şi la fel Eminescu, Stănescu, Sorescu, Iorga, Brâncuşi, toţi Sfinţii şi  geniile României…au fost, mai mult sau mai puţin, nişte „paraziţi” ai lumii lor, nişte „ciumaţi”, nişte „încurcă lume”…dar sunt singurii care contează pentru posteritate şi pentru veşnicie.

Dumnezeu ne iubeşte atât de mult…pentru că este extrem de drept cu toţi. Dacă nu ar fi foarte drept, nu ar fi şi atât de milostiv, de preamilostiv, de arhimilostiv. Şi Dumnezeu îngăduie, pentru că doreşte adevărul, ca posteritatea să spună adevărul, mai înainte de Judecata finală, a marilor oameni ai Săi. Nu mergem cu toţii, fără nicio licărire de adevăr…spre marele adevăr al Judecăţii finale. Adevărurile se spun, şi Dumnezeu îngăduie acest lucru, pentru că aceste adevăruri mari…regenerează umanitatea.

Posteritatea…uită non-valorile şi le fărâmă statuile de carton. Dacă nu ai stat în adevăr, în adevărul sfinţeniei sau în adevărul creaţiei artistice te dizolvi în masa celor mulţi. Te dizolvi şi…pieri.

Am înţeles asta din copilăria mea, atunci când am început să văd oameni murind, acoperiţi cu uitare, şi faţă de care toţi se comportau….cu indiferenţă. Dacă nu eşti o măreţie între oameni, dacă nu eşti omul lui Dumnezeu, dacă nu eşti dorul şi expresia adevărului  multora nu contezi! Contezi numai dacă numele şi faptele tale trec din gură în gură, din inimă în inimă, din generaţie în generaţie. Contezi numai dacă, cu adevărat, exişti pentru adevăr. În rest…uitare! Şi uitarea…desfiinţează falsele personalităţi…măturând adevărul istoriei de impostură.

Dacă vă pot da un sfat, ar fi acesta: nu încercaţi să fiţi bădărani cu cei care scriu istoria reală, de mâine, pentru că vă desfiinţează toată viaţa…în două, maxim, trei fraze! Uneori e de ajuns…numai un cuvânt.