Dorin Streinu, Cuvintele adunate cu furca (nuvelă; 26. 05. 1997) [3]

*

Prima şi a doua parte.

*

Văd peste tot linguşeală de cea mai proastă calitate, cititorule, împănată cu o indiferenţă crasă. Nu mă mai miră faptul, că în România sunt mai mulţi oameni nebuni, decât sănătoşi.

Bărbaţi cu ochi bulbucaţi se perpelesc la umbră, crezând că sunt pe plaja mării. Aud valurile şi se fac că fumează (dar ei fumează, imaginar, până se afumă ca peştii), băgându-şi în gură câte un pai sau câte un băţ, aşa, ca să pară că au bani de ţigări. Dar n-au bani de ţigări, căci la casa de nebuni nu există bani şi nici termenul ţigări, ci numai termenul: medicamente.

Alţii se balansează ca o pendulă şi cred că fac dragoste, sperând să vină pe la ei mama lor, ca să le dea bomboane sau, de ce nu, câte o îngheţată sau câte un fuior, din ăla mare, de vată pe băţ. Aşteaptă ca să vină mama lor şi să îi mângâie pe creştet şi să le spună: Noapte bună, puiul mamii! Dormi cu bine!…

Dar tu, cititorule, crezi că la casa de nebuni se doarme bine? Nu! Ei sunt incoerenţi doar în aparenţă. Ei sunt, în realitate, foarte coerenţi în durerea şi în disperarea lor…dar nu îi aude nimeni…Cred că de la ei am învăţat să fiu artist şi să scriu, să le scriu suferinţa, dramele, dramele singurătăţii lor şi ale noastre, pentru că şi ei sunt noi, noi toţi. Sunt dintre noi.

De la aceşti oameni am înţeles ce înseamnă să fii turbat şi ce valoare înseamnă faptul de a fi liniştit. Da, liniştit, cititorule, liniştit ca o tăcere plină de dulceaţă dumnezeiască! Ei m-au învăţat cum e să trăieşti murind şi cum e să mori sperând în, la, prin viaţă, în, la, prin bucurie, în, la, prin ajutorul lui Dumnezeu.

Şi Dumnezeu, o, cât de mult!, da, El, îi iubeşte. Le ascultă rugăciunile. Ce s-ar face oamenii de la casa de nebuni…dacă nici Dumnezeu nu ar avea timp pentru ei? Ce ar face, da, ce ar face, în acele momente de tensiune maximă, de teroare, de frică, de singurătate abisală, când delirul e realitate, când realitatea se confundă cu neantul, cu plictisul, cu moartea?

Da, ei sunt prea pedepsiţi, ca şi oamenii de la puşcărie. Durerea lor e inumană, e insuportabilă, e colosală. E o durere fără sens…sau care îşi pierde toate sensurile, pentru că nu se termină, nu se mai termină… Pentru că fiecare zi se termină ca să înceapă altă zi. Pentru că fiecare seară e prea lipsită de bucurii. Pentru că în fiecare oră 2-3 noaptea a fiecărei zile sau nopţi…se aude câte un urlet, câte un urlet din toată fiinţa…şi asta înseamnă că cineva vrea să dea cu capul de perete până …moare.

Îşi rod unghiile şi se cred fericiţi. Poate, ţie, cititorule, ţi se pare o aberaţie să îţi rozi unghiile. Însă rosul unghiilor, datul din picioare, vorbitul singur, masturbarea, încercarea de a-şi tăia venele, neluarea pastilelor sau aruncarea mâncării pe jos…sunt actele lor de libertate, de bucurie, de…încredere în ei înşişi. Dacă nu le înţelegi…eşti inuman, ca şi zidurile care îi înconjoară…şi din cauza cărora le vine să urle.

Privindu-i, nici eu nu mai înţeleg eleganţa, rostul frunzelor, dacă frunzele nu sunt oare cuvinte sau nici nu mai înţeleg cuvintele, gentileţea…pentru că te abrutizezi. Devii altceva…Devii, cu siguranţă, un neadaptat, un om scos, eliminat din statutul de om prost, care nu înţelege profund durerea, viaţa, emoţiile, ce importanţă, o, ce importanţă au clipele, da, clipele vieţii noastre.

Plouă în continuare. Nu am mâncat până la această clipă. Mintea îmi este de o luciditate care mă înfioară. Mă joc dea arta? Scriu? Sufăr? Respir? Trăiesc? Oare ce trăiesc?! Cum pot să conving…numai prin cuvinte…despre ceea ce nu are de-a face cu niciun cuvânt şi cu toate de-o potrivă?

Ceva e sigur: arta e zdrobitoare. Te zdrobeşti, te fărâmi pe tine pentru a hrăni o întreagă lume. Însă în toate astea eu sunt de-o onestitate tulburătoare. Onestitatea mea este aceea că nu ascund răul, nu îl minimalizez, nu mi-e silă de el…deşi nu-l accept. Ştiu că există. Ştiu cum arată răul în oameni. Dar ştiu şi cum arată binele. Ce fac din om alegerile lui.

Tu, cititorule, vei afla multe lucruri false despre mine, multe sentimente date cu barda, dacă nu ştii să decantezi ceea ce citeşti… Vei auzi multe lucruri false despre mine, care vor încerca să te facă să crezi, că tot ce auzi, ce simţi, ce citeşti la mine…nu sunt reale, nu sunt profunde, nu sunt explicabile. Toate minciunile spuse despre mine…vor intra însă în conflict cu entuziasmul pe care îl trăieşti când mă descoperi, cuvânt de cuvânt, carte de carte, zi de zi.

La un moment dat vei înţelege, o, sunt sigur, cititorule, vei înţelege, că te-au manipulat ca să crezi despre mine şi să crezi şi despre tine, că nu ştii ceea ce citeşti, că tot ce simţi tu este fals. Dar ceea ce simţi tu nu este fals. Tu mă înţelegi. Tu mă ştii, şi simţi, că şi eu, te ştiu şi te văd în zeci de nuanţe, că te cunosc, şi pentru acest lucru eşti avid ca să mă reciteşti şi să mă descoperi şi mai mult.

Cred că eu m-am îndrăgostit de tine, de faptul de a fi cu tine…şi tu te îndrăgosteşti de mine, de faptul de a fi cu mine. Aşa se explică de ce vreau să scriu acum, deşi sunt mort de foame şi e trecut de ora 15…iar tu, la fel, simţi că cuvintele mele te vizează, că te cunosc, că eu te cunosc, că ne cunoaştem de când lumea…

Eu scriu pentru tine fără ca tu să-mi dai de mâncare. Eu scriu. Eu scriu pentru tine. Da, da, da…Eu scriu. Eu scriu pentru tine, numai pentru tine. Îţi dau din geniul meu speranţă, te fac să lăcrimezi, să crezi în adevăr, în dreptate, să te înduioşezi, să fii tu însuţi.

Ajunge suspinul! Nu suntem la teatru. Nu îţi pune costum! Nu fii oficial cu mine. Fii tu însuţi! Eu scriu pentru tine. Fii tu însuţi! Eu scriu pentru tine, cititorule! Te rog, fii tu însuţi şi înţelege-mă că îţi sunt prieten, singurul tău prieten real, de conştiinţă.

De ce roşeşti?!… Eşti împreună cu mine…Nu trebuie să roşeşti! Dacă alţii te-au dezamăgit, eu nu te dezamăgesc. Dacă alţii te urăsc sau mă urăsc, te rog, măcar tu, doar tu, înţelege-mă! Îmi eşti de ajuns doar tu. Măcar unul. Măcar un singur cititor autentic. Am nevoie măcar de unul, ca să înţeleagă aceste zeci de pagini de strigăt, disperat, de iubire, de sinceritate, de bun simţ…

Sunt gata să scriu pentru tine, doar pentru tine, toată viaţa. Nu ştiu ce…dar aş vrea să scriu, numai pentru tine, toată viaţa… Nu vreau să călătoresc. Nu vreau să fiu bogat. Nu îmi place celebritatea…Sunt o pierdere de timp… Eu vreau ca tu, cel care mă citeşti, care mă auzi, care mă înţelegi, să fii cu mine mereu şi să te aud şi să te văd şi să te înţeleg, chiar şi când nu avem nimic de spus, chiar şi când ne vine să vorbim tot timpul, chiar şi când…şi când…şi până când…

Vreau să scriu pentru tine şi să nu te mint deloc, în niciun cuvânt…Dacă minţi, nu scapi de obligaţie. Minciuna nu se uită niciodată. Dacă minţi şi furi, dacă minţi şi înşeli vei fi prins cu veveriţa în traistă. Viaţa însă nu e roză. În cărţi situaţia poate fi şi roză, eroul poate ucide sau poate să stea ca prostul, ca mitocanul toată ziua…şi lumea să fie fericită, chiar galopant de fericită.

Poate să mintă arta? Da, minte! Şi minte cu toată gura. Numai că acest fel de minciună este educativ. Nu spunem noi că viaţa e o curvă, că nu ştiu care e o lepră, că celălalt e un c…cu ochi, un nimic ajuns regele dintr-o lume a chiorilor? Da, noi zicem! Dar în artă, acest zis, cititorule, se transformă în ceva cu consecinţe imprevizibil de bune… Asta, bineînţeles, pentru cine mai are timp să citească… Pentru cel care nu citeşte…lumea nu are nuanţe. Lumea e calpă. Dar, pentru cel care citeşte…lumea e un farmec profund, din ce în ce mai profund şi de care nu te mai saturi.