Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

La ziua judecăţii

mai am un singur dor

Prezentul mai întotdeauna minte…sau se travesteşte. El minimalizează oamenii valorici, încearcă să îi pună la zid, să îi dispere şi să îi înfometeze… şi ridică în slăvi canaliile, incompetenţii, oligofrenii spiritului, pe oamenii care toată viaţa cară genţi, raţe, dimigeni de vin, care bagă valută în plic şi o pun… acolo, unde trebuie. Prezentul e sinucigaş cu Sfinţii, cu geniile, cu eroii, cu valorile, cu oamenii care tezaurizează experienţe absolut importante pentru sănătatea valorică, pentru igiena lumii noastre.

Prezentul ne e vrăjmaş…dacă în punctele cheie stau vrăjmaşii spiritului, ai valorilor, cei care nu dau nimic pe excelenţă…dar dau multe celor care se milogesc, se ploconesc, se spetesc în a ridica osanale care astupă…bunul simţ al conştiinţei.

Numai că prezentul acesta năucitor şi, de multe ori, foarte nedrept, atunci când e scris, când se scrie despre el fir a păr…el, creează posteritatea, care e o zi a judecăţii…înainte de Înfricoşata Judecată a Domnului. Posteritatea valorică, adevărul gol-goluţ, nefardat, neremaniat, neretuşat e cea mai înspăimântătoare şi laconică formă de dreptate. Şi, fără ea, prezentul mincinos…ne-ar astupa cu totul conştiinţa şi ne-am da cu toţii, cu un mod de-a fi, care merge, la sigur, spre Iad.

Citesc de vreo 3 zile ( şi unele fraze de mai multe ori…numai pentru cruzimea dureroasă a adevărului, care se tot repetă cu oamenii) Lidia Stăniloae, Memoriile unui fugar, col. Memorii. Jurnale, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, 330 p. …şi reobserv cum, doar o frază…sau două…e de ajuns să destructureze, din interior, pentru totdeauna, o falsă personalitate sau să reducă „personalităţile” la locul lor, micuţ, unde au fost întotdeauna.

Vieţile Sfinţilor, Memoriile şi Jurnalele Sfinţilor, ale geniilor, ale eroilor, ale marilor personalităţi ale lumii sunt…judecata lumii, sunt bisturiul care taie excrescenţele, sunt cele mai mari surse de însănătoşire ale lumii, sunt motivele pentru ca să mai speri să fii înger…într-o lume a desfiguraţilor moral.

Şi afli, prin intermediul lor, cum tatăl sau mama şi-au dat fiica să fie ucisă,  cum soţia sau unchiul, bunica sau sora erau turnătorii tăi, cum s-au creat intrigile sau cine au fost pigmeii care s-au luat de un Ioan Gură de Aur, de Fotie cel Mare sau de Grigorie Palama, pentru ca să fie ruşinea întregii istorii. Afli cine a destituit pe cine şi de ce, ce fel de canalii pot îmbrăca veşmintele Bisericii, cine sunt marile „personalităţi fără operă”, cine sunt detractorii, cine sunt insignifianţii de care nu poţi să respiri, cine sunt oamenii cu două feţe, cine şi de ce…trenează lucrurile.

Adevărurile hârtiei şi, acum, ale înregistrărilor audio şi video sunt cauterizante…dar vindecătoare. Ele se creează astăzi…şi restaurează adevărul mâine. Dacă istoria e nedreaptă astăzi, fiţi pe pace, nimeni nu ocupă locul altuia, ci fiecare e pus acolo unde trebuie! Dacă doriţi să aflaţi adevărul istoriei noastre, a lumii noastre, adevărul crud…începeţi, vă rog, cu Scriptura şi cu vieţile Sfinţilor Bisericii, apoi cu jurnalele marilor genii şi valori ale lumii…şi veţi afla ce înseamnă să fii sau să ai adevărul, să fii al adevărului…şi nimeni să nu te ajute.

Nu trebuie să uităm că Sfinţii din calendarul nostru sunt expresii ale ingratitudinii, cel mai ales, a celor din timpul lor. Nu Dumnezeu îi omoară pe Sfinţi, ci cei cărora ei le slujesc! Iar adevărul unui secol nu stă în conducătorii de stat sau ai Bisericii sau în vârfurile sociale „legimitate” non-valoric…ci în persoanele care vor scrie, negru pe alb, singurele adevăruri care merită să fie ştiute despre acel secol. Există adevăruri mărunte…şi adevăruri mari. Însă, să te ferească Dumnezeu, ca să intri în coliziune cu oamenii care scriu istoria care contează, pentru că ei…te vor pune la coşul de gunoi al istoriei în câteva fraze.

Mitropoliţii şi preoţii care îl exilează pe Ioan Gură de Aur, cei care îl anatematizează pe Maxim Mărturisitorul sau pe Ioan Damaschin, cei care îi ard o parte din gigantica sa operă lui Fotie cel Mare sau îl caterisesc pe Antim Ivireanul şi îl îmbracă în straie de mirean, sărmanul mitropolit  invidios, care îi face zile negre lui Simeon Noul Teolog…sunt bietele nulităţi ale istoriei, peste care, deja, a venit ziua judecăţii.

Doamna Lidia Stăniloae, şi în prima carte-jurnal şi în aceasta, a doua, reuşeşte să ne arate faptul, că „Părintele Stăniloae al Ortodoxiei Româneşti,  unul dintre marii credibili pentru reala istorie a secolului său”,  a fost călcat în picioare de câţiva patriarhi, de câţiva colegi, de foarte mulţi oameni, care nu erau de nasul lui şi nici nu sunt şi nici nu vor fi vreodată. Şi că, niciodată nu a fost apreciat de ai lui, nici nu a fost stimat cum se cuvenea, i s-au dat distincţii în România după ce grecii se treziseră cu 30-40 de ani înainte…dar că, e bine că a scris mult…pentru că, după moartea lui, putem să ne îmbogăţim din banii pe care îi putem lua pe cărţile sale.

Şi la fel Eminescu, Stănescu, Sorescu, Iorga, Brâncuşi, toţi Sfinţii şi  geniile României…au fost, mai mult sau mai puţin, nişte „paraziţi” ai lumii lor, nişte „ciumaţi”, nişte „încurcă lume”…dar sunt singurii care contează pentru posteritate şi pentru veşnicie.

Dumnezeu ne iubeşte atât de mult…pentru că este extrem de drept cu toţi. Dacă nu ar fi foarte drept, nu ar fi şi atât de milostiv, de preamilostiv, de arhimilostiv. Şi Dumnezeu îngăduie, pentru că doreşte adevărul, ca posteritatea să spună adevărul, mai înainte de Judecata finală, a marilor oameni ai Săi. Nu mergem cu toţii, fără nicio licărire de adevăr…spre marele adevăr al Judecăţii finale. Adevărurile se spun, şi Dumnezeu îngăduie acest lucru, pentru că aceste adevăruri mari…regenerează umanitatea.

Posteritatea…uită non-valorile şi le fărâmă statuile de carton. Dacă nu ai stat în adevăr, în adevărul sfinţeniei sau în adevărul creaţiei artistice te dizolvi în masa celor mulţi. Te dizolvi şi…pieri.

Am înţeles asta din copilăria mea, atunci când am început să văd oameni murind, acoperiţi cu uitare, şi faţă de care toţi se comportau….cu indiferenţă. Dacă nu eşti o măreţie între oameni, dacă nu eşti omul lui Dumnezeu, dacă nu eşti dorul şi expresia adevărului  multora nu contezi! Contezi numai dacă numele şi faptele tale trec din gură în gură, din inimă în inimă, din generaţie în generaţie. Contezi numai dacă, cu adevărat, exişti pentru adevăr. În rest…uitare! Şi uitarea…desfiinţează falsele personalităţi…măturând adevărul istoriei de impostură.

Dacă vă pot da un sfat, ar fi acesta: nu încercaţi să fiţi bădărani cu cei care scriu istoria reală, de mâine, pentru că vă desfiinţează toată viaţa…în două, maxim, trei fraze! Uneori e de ajuns…numai un cuvânt.

Did you like this? Share it:

Previous

Duhul lui Dumnezeu şi duhul lumii

Next

Dorin Streinu, Cuvintele adunate cu furca (nuvelă; 26. 05. 1997) [3]

3 Comments

  1. Claudiu

    Va multumesc parinte pentru cele 3 articole de astazi, m-au invatat cateva lucruri, dar foarte importante. Imi cer iertare ca v-am suparat si m-am aratat altfel decat trebuia sa fiu.

    De cand v-am cunoscut va citesc blog-ul zilnic, uneori chiar si de 2-3 ori pe zi, si mi-ati schimbat felul de a intelege si de a vedea lumea. Va consider unul dintre profesorii mei de teologie.

  2. Dumnezeu să ne ierte,Claudiu!

    Ştiu că îţi pare rău…şi ştiu că mă citeşti şi mă bucură acest lucru.

    Trebuie să înţelegi, că dacă nu ai început să suferi profund pentru crezurile tale, dacă nu eşti batjocorit pentru ele şi dacă nu devii, clipă de clipă, una cu ele, nu valorezi nimic.

    Teologia e multă sfinţenie şi multă supleţe. Şi nu trebuie să o confunzi cu „studiile de la facultate”.

    Teologia începe când te pui cu totul în faţa lui Dumnezeu, când stai în faţa Scripturii şi a Sfinţilor cu toată fiinţa ta…ca să devii una cu înţelegerile pe care vrei să le înţelegi.

    Trebuie să devii înţelegerile ca atare!

    Ştiu că înţelegi asta. Eşti un om muncitor, un om capabil de multe…dar care nu a început încă să fie el însuşi.

    Îţi doresc să fii tu însuţi şi mai mult…dar la modul frumos.

    Dacă nu ştii să uimeşti frumos…nu ai ajuns tu însuţi.

    Uimeşte la modul frumos, îngrozeşte cu adevărul şi frumuseţea ta…şi înţelegi apoi ce înseamnă să fii…o fiinţă teologică.

    Nu, nu sunt încă un profesor în ştiinţa Teologiei…şi sunt măgulit că îmi spui asta.

    Însă, pe fiecare zi – şi tu înţelegi asta – fac paşi imenşi în prietenia cu Sfinţii lui Dumnezeu, pentru ca să fiu al Teologiei.

    Această intimitate cu Sfinţii lui Dumnezeu îţi dă să fii al Teologiei în mod deplin.

    Spor la studii şi în munca online!

  3. Claudiu

    Da parinte, sunt departe de ce trebuie sa fiu, stiu putine, dar poate prin munca si harul lui Dumnezeu o sa pot sa fiu si eu „eu insumi”, simplu si fara nimic in plus.

    Doamne ajuta!
    Multumim pentru rugaciuni, parinte.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén