Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la duminica a 6-a după Paşti (In. 9, 1-38; 2009)

doua rate impreuna

*

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

duminica de astăzi, a orbului din naştere (tiflon ek genetis, In. 9, 1, cf. GNT), pune problema adâncă a vederii, a celei duhovniceşti, care are conexiune internă cu tema duminicii trecute, unde a fost vorba despre apa vie [idor zon, In. 4, 10, cf. Idem]. Pentru ca să vezi în mod fundamental, pentru ca să nu mai fi orb, trebuie să ai în tine apa vie a harului, trebuie să ai în tine lumina dumnezeiască, pentru ca să poţi vedea pe Dumnezeu şi pe oameni în profunzime şi nu periferic.

Ochii fizici nu au rolul decât de a ne pregăti pentru adevărata vedere. Dacă rămânem la ideea că realitatea reală înseamnă numai ceea ce se vede…suntem văzătorii decât a unei infime părţi din realitate. Ceea ce putem vedea prin Duhul lui Dumnezeu depăşeşte orice imaginaţie – cum am spus-o de multe ori – pentru că dincolo de vederea ochilor, care are conexiune internă cu ochiul şi cu creierul uman, omul are posibilitatea să vadă şi prin ochii sufletului, ai duhului său, ceea ce reprezintă adevărata vedere duhovnicească a creştinului ortodox.

Omul nu are numai 5 simţuri trupeşti, ci şi cinci simţuri sufleteşti. Iar când omul e plin de har şi când Dumnezeu cel în Treime ne face capabili, prin harul Său dumnezeiesc, să vedem cele care nu se văd cu ochiul fizic, atunci putem vedea, în extaz, faptul, că sufletul vede, că sufletul atinge, că sufletul miroase, că sufletul pipăie duhovniceşte cele pe care i le revelează Dumnezeu. Dar că cele pe care le trăim duhovniceşte, le trăim prin Duhul lui Dumnezeu, mai presus de cele ale lumii, fără ca prin aceasta să murim sau să nu mai fim oameni.

Cred că duminica de astăzi, acum, la final de praznic al Învierii Domnului, în ultima duminică înainte de Înălţarea Sa la dreapta Tatălui vrea să ne aducă aminte, că orbirea cea mai cruntă e cea a sufletului şi nu cea a ochilor fizici. Dar că, pe de altă parte, vederea fizică, a ochilor noştri, e un bun necesar sau e un semn al sănătăţii şi al integrităţii noastre, pentru că Dumnezeu a creat pe om cu vedere trupească şi duhovnicească în acelaşi timp.

Evanghelia duminicală de faţă e aproape întreg capitolul 9 de la Ioan. Şi 9, 1 începe în mers…pentru că Ioan ne spune că Domnul trecea…El trecea…şi a văzut „un om orb din naştere”…Da, e un apropo la viteza cu care ne mişcăm noi prin lume…şi, în viteza noastră…nu vedem oameni. Ne grăbim atât de mult spre a ne îmbogăţi egoismul, că nu mai vedem oameni. Domnul, în timp ce trecea, în timp ce călătorea…a văzut un om şi nu numai că l-a văzut, ci i-a văzut adânca lui nevoie.

Cam asta înseamnă să vezi un om: să vezi profunzimile celui din faţa ta şi să te comporţi faţă de el la reala lui valoare. A face milostenie cu cineva sau a ajuta pe cineva…nu înseamnă să îi arunci, de sus, ceva, ca la un câine, ci să vorbeşti cu el şi să-l înţelegi şi să îl respecţi la reala lui valoare, la reala lui profunzime, la reala lui aşteptare.

Tocmai de aceea nu ne mai oprim ca să vedem oameni: pentru că nu suntem în stare să fim oameni. Pentru că nu suntem oameni, de aceea nici nu vedem oameni. Vedem numai obiecte, pentru că ne-am reificat, ne-am transformat în nişte fiinţe bolnave de materie, de forme concrete, de întinăciune.

Evanghelistul nostru identifică în mod precis durerea, nevoia omului: era orb din naştere, adică dintotdeauna. Nimic mai cumplit decât să nu vezi…şi să fii o povară pentru alţii. Cum tot la fel, nimic nu e mai cumplit decât să nu vezi, să nu înţelegi duhovniceşte cele ale oamenilor…şi să te crezi duhovnicul şi părintele duhovnicesc al oamenilor. E la fel de cumplit.

Hirotesia întru duhovnic…nu te face, automat,  duhovnic, adică un om care înţelege şi vede duhovniceşte pe alţii, adâncul din ei, la sigur. Pentru ca să fii un duhovnic real, cât şi un preot real, trebuie să fii venit spre preoţie cu o experienţă duhovnicească reală, cu o curăţire de patimi şi cu o experienţă mistică şi teologică copleşitoare, pentru ca, în mod deplin conştient şi întru vedere şi simţire duhovnicească, să fii hirotonit preot şi hirotesit duhovnic şi să simţi, să vezi, să fii conştient continuu despre cum lucrează harul lui Dumnezeu cu tine, în tine, prin tine.

Tocmai de aceea avem mulţi preoţi, mulţi duhovnici…dar foarte puţini oameni duhovniceşti, cu adevărat duhovniceşti, în rândul ierarhiei şi al poporului mirean şi monahal şi de aceea nu trebuie să ne mirăm că lucrurile sunt înţelese mai mult pragmatic, teluric…decât dumnezeieşte.

Biserica lui Dumnezeu, cu adevărat, este divino-umană, în sensul că Dumnezeu este în mod real, împreună cu Sfinţii şi Puterile cereşti împreună cu noi în tot timpul şi că noi toţi, cei din cer şi cei de pe pământ suntem un cor, o singură simfonie angelico-umană indescriptibilă. Da, aceasta e Biserica! Numai că, trebuie să ne întrebăm, câţi trăiesc astfel Biserica,  adevărata realitate a Bisericii, pentru ca să simtă şi să vadă că Dumnezeu şi Sfinţii şi Puterile cereşti sunt cu ei tot timpul.

Şi, dacă nu simţim nicio adiere a harului în noi, nici nu avem vedenii de la Dumnezeu, nici nu vedem că creştem mereu în virtuţi, nici nu ne simţim ai lui Dumnezeu, ci ai nimănui…nu cumva  suntem nişte orbi…din naştere şi nişte dezmoşteniţi? De ce orbi şi de ce dezmoşteniţi? Pentru că ortodocşii spun şi văd în mod real „lumina cea adevărată şi primesc Duhul cel ceresc”, cum spunem la Liturghie, nu? Iar Marele Pavel ne spune că avem „casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri” (ichian ahiropiiton, eoninon, en tis uranis, II Cor. 5, 1, Idem)

Dacă nici nu vedem lumina lui Dumnezeu şi dacă nici nu ne simţim cetăţeni ai veşniciei…nu suntem orbi…cât şi telurici? Ba da! Suntem şi una şi alta. Şi tocmai de aceea, la 9, 3, Domnul le spune Ucenicilor Săi, că problema nevederii orbului nu este una ereditară şi nici una teologică, care să ţină de păcat, ci orbirea lui e prilejul „de a se manifesta /arăta lucrările lui Dumnezeu în el” [ina faneroti ta erga tu Teu en aftu, In. 9, 3, Idem].

In. 9, 2-3 e un răspuns mistic extraordinar şi un ajutor foarte mare pentru a înţelege de neînţeleasa taină a lucrării rugăciunii inimii. Cu alte cuvinte, nu contează dacă ai fost un mare păcătos, nu contează dacă ai un handicap sau mai multe, nu contează dacă eşti bărbat sau femeie, nu contează că eşti american sau român…pentru ca să fii ortodox şi pentru ca să vezi slava lui Dumnezeu. De orbirea aceasta fundamentală pe care ne-au adus-o păcatele ne scapă numai Dumnezeu, prin aceea că Îşi arată, Îşi manifestă, Îşi dezvăluie lucrările/ energiile / slava Lui întru noi, pentru ca să vedem dumnezeieşte.

Tocmai de aceea Sfinţii Îl cunosc pe Dumnezeu şi Dumnezeu îi cunoaşte pe Sfinţii Lui şi Sfinţii se cunosc, se recunosc unii pe alţii, tocmai pentru că El este Cel care Se revelează la toţi, în viaţa tuturora, într-un anume fel, pe măsura lor şi de aceea, toţi având acelaşi Pedagog / Învăţător şi aceeaşi învăţătură nu mai caută să se contreze, să se îmbrâncească reciproc, pentru că se simt şi se văd ai Aceluiaşi Dumnezeu.

La 9, 2-3, Domnul rectifică gândirea Apostolilor Săi. Nu căutaţi, aşadar, motivele nevederii reale în lucruri colaterale! Bineînţeles că şi orbul şi părinţii orbului nu erau nişte Sfinţi, care nu păcătuiseră. Şi ei păcătuiseră… Însă Domnul vorbeşte aici despre o altă dimensiune a păcatului sau despre motivul real pentru care un om este orb: pentru că Domnul nu i S-a revelat în fiinţa lui. Şi, priviţi cu atenţie Scriptura, pentru că Ioan spune, ca să se manifeste/ să se arate „lucrările lui Dumnezeu în el„, în persoana orbului.

Şi mai explicit…Domnul ne spune faptul că, chiar dacă am fi curaţi de tot păcatul şi am avea virtuţi nenumărate (lucru care nu se poate însă, fără vederea slavei lui Dumnezeu), tot ce am făcut noi cu noi, tot ce credem noi că e virtute nu e nimic, e un zero tăiat, dacă Dumnezeu nu Îşi manifestă lucrările lui, cele multiple, întru noi, prin slava Sa.

Vederea sau ziua reală pentru noi  o trăim, atunci când Domnul face în persoana noastră lucrările Tatălui, a Celui care L-a trimis în lume, ca să caute şi să mântuiască oaia cea pierdută a umanităţii [cf. In. 9, 4]. Există zi şi există vedere, ne spune Domnul la 9, 4, când El face întru noi lucrările Tatălui, şi  pe ale Sale şi pe ale Duhului Sfânt; când Treimea cea Sfântă şi Preadumnezeiască face întru noi cele ale Sale.

În comparaţie cu ziua cea neînserată, care e slava Treimii (pentru că Soarele noastru cel veşnic, Lumina noastră, e Treimea şi nimic altceva) este noaptea necomuniunii cu Dumnezeu, este noaptea, „când nimeni nu poate să lucreze” [ote udis dinate ergazeste, In. 9, 4, Idem]. Iar Iadul e tocmai numărul acelor persoane, îngeri sau oameni, în care Dumnezeu nu a lucrat cele ale Sale sau nu S-a manifestat până la sfârşit, pentru că ei au decis, că nu vor să aibă comuniune cu Viaţa lor, cu Creatorul lor Cel preaiubitor.

Iadul e o nelucrare a zilei, a binelui, a iubirii. Iadul e singurătate perpetuă, e grijă numai de tine, e obsedare continuă de sine, e o întoarcere continuă spre sine, o neputinţă de a fi cu alţii. Însă Iadul, până la a fi continuu, veşnic, pentru o persoană…e mai întâi de toate o obişnuinţă, o obişnuinţă dobândită în această viaţă, acum, e o obstinantă stare de egoism şi de arogantă încredere în sine.

In. 9, 5 este o profeţie eclesiologică în conexiune directă cu Mt. 28, 20, unde Domnul ne promite – şi promisiunea Sa e reală, pentru că o trăim continuu – „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la desăvârşirea / împlinirea veacului” [Idu, Ego met imon imi pasas pas imeras, eos tis sintelias tu ionos, cf. Idem].

Substantivul sintelia,-as [sin + telos] înseamnă şi sfârşit şi desăvârşire / împlinire. În ediţia BOR 1988, aşa cum avem Evanghelia în cult, s-a tradus prin: „până la sfârşitul veacului”, lucru greşit din punct de vedere dogmatic, pentru că ar presupune…”sfârşitul lumii”, adică desfiinţarea lumii, a materiei şi nu desăvârşirea ei, aşa cum ştiu, în mod nefast sau băbeşte, mulţi dintre noi.

Profeţia Domnului de la Mt. 28, 20, dacă mergem pe ideea de final al lumii sau al veacului ( în greacă e singularul şi nu pluralul) sau al timpului…ar însemna că El este cu noi numai aici, în temporalitate şi nu şi în veşnicie. Nimic mai absurd, nu? Ideea însă –  de aceea eclesiologică, care ţine de Biserică –  e aceea, că Domnul e mereu cu Biserica Sa şi o va ajuta să ajungă la desăvârşirea numărului fiilor lui Dumnezeu sau ai Împărăţiei Sale şi, la transfigurarea lumii –  şi nu la sfârşitul ei – El va rămâne veşnic cu cei ai Lui, pe care îi cunoaşte şi ei Îl cunosc.

La Mt. 28, 20, în concluzie, Domnul ne profeţeşte că va fi acum şi veşnic cu noi, lucru pe care îl face şi la In. 9, 5: „Cât sunt în lume, Eu sunt lumina lumii” [Otan e ton cosmo o, fos Imi tu cosmu, cf. Idem]. Dar Domnul nu a părăsit şi nici nu va părăsi vreodată lumea şi El este în mod continuu şi veşnic Lumina ei.

Tocmai de aceea, El poate să dea celui orb şi nouă tuturor, atât vederea fizică cât şi pe cea duhovnicească, căci „a scuipat jos şi a făcut tină din salivă/ scuipat şi a uns cu tină ochii lui” [In. 9, 5, Idem]. Şi prin asta ne-a arătat cum se îmbină harul cu materia în Tainele Bisericii, căci, deşi era vorba de tină ( praf şi scuipat) a putut să redea vederea, vederea oculară cea atât de complexă şi de uluitoare…dar şi vederea duhovnicească celui orb.

La In. 9, 36-37 Domnul Se revelează fostului orb, aşa cum S-a revelat şi Sfintei Fotini, Samarinencii: în mod descoperit, direct, copleşitor.  I-a spus că El este Fiul lui Dumnezeu şi l-a întrebat dacă crede în El, adică dacă Îl vede, dacă Îl percepe duhovniceşte, dacă simte dumnezeirea Lui.

Şi orbul, văzător de acum şi cu ochii fizici, dar şi cu cei duhovniceşti, mărturiseşte ceea ce vede cu ambii ochi, ai trupului şi ai sufletului: Cred, Doamne! [Pistefo, Kirie!, cf. Idem] şi I Se închină Lui [In. 9, 38].

Şi Biserica cheamă harul, ca să sfinţească toate darurile şi Ea se închină Domnului, recunoscând că Îi aduce pe ale Sale, pe care le-a primit dintru  / prin lucrările Sale. Biserica recunoaşte în Liturghia  sa că slujim cu Puterile cereşti şi că vedem slava lui Dumnezeu, câţi vedem şi câţi slujim cu Puterile cereşti, împreună, la modul real şi nu imaginar.

Dacă teologia  şi realitatea Bisericii sunt o metaforă fără substrat real sau un simbol atunci nu există viaţă duhovnicească, nici îndumnezeire, nici vedere dumnezeiască şi nici viaţă veşnică.

Dacă teologia vorbeşte despre himere sau dacă viaţa duhovnicească şi liturgică şi tot drumul îndumnezeirii sunt numai „înflorituri pioase”, atunci nu există niciun cult dumnezeiesc, nu există Biserică şi nici nu există o altă lume, ci totul se termină odată cu moartea.

Dacă considerăm că vreun fragment din dogmele Bisericii şi din cultul Bisericii nu are realitate, ci vorbeşte despre „fabulaţii teologice”, atunci nu există credinţă adevărată şi tot ce facem noi la Biserică e o infuzare cu basme a populaţiei de cea mai joasă speţă.

Numai că lucrurile, iubiţii mei, stau cu totul altfel! Orice parte a Scripturii, a Tradiţiei şi a cultului nostru este plină de adevăr, este o mărturie a devărului vieţii cu Dumnezeu. Bineînţeles, dacă vorbeşti despre Dumnezeu doar din cărţi eşti un farsor. Însă Scriptura şi cărţile Tradiţiei, cât şi cultul Bisericii nu s-au scris de către ageamii şi de către farsori, ci de oameni care au experimentat din plin viaţa cu Dumnezeu şi au fost mlădiaţi/ inspiraţi, învăţaţi de către Dumnezeu ce să facă, ce să spună, ce să scrie.

Tocmai de aceea am spus, că nu poţi să fii preot, duhovnic, învăţat, părinte duhovnicesc etc., în mod real, doar aşa,  din cărţi sau  din auzite sau numai prin faptul că ai fost hirotonit, adică în absenţa totală a comuniunii harismatice cu Dumnezeu. Ci, toate acestea eşti şi eşti din plin, dacă, ca şi Părinţii şi Maicile dinainte şi împreună cu ei eşti luminat/ învăţat/ povăţuit / condus continuu de către Dumnezeu în toate cele ale tale.

Pentru ca să trăieşti înălţarea Domnului în mod duhovniceşte, spunea Sfântul Simeon Noul Teolog, Părintele nostru, trebuie să fii ridicat de la pământ la cer, prin slava Sa, de către Însuşi Domnul, singurul care S-a urcat cu trupul pe scaunul Dumnezeirii. Şi, ca să te înalţi împreună cu El…nu trebuie să te înalţi pe aripile false ale imaginaţiei, pentru că îţi rupi gâtul…Ci, pentru ca să te înalţi, trebuie ca Domnul să Se pogoare la tine şi să te înalţe la Sine, pentru că asta e singura ridicare posibilă şi reală şi singura sursă de cunoaştere şi de viaţă duhovnicească şi singurul mod al sfinţeniei în Biserica Sa.

Tocmai de aceea am spus, că Evanghelia duminicii a 6-a după Paşti, care vorbeşte despre vedere, reala vedere, e o aprofundare a teologiei înălţării  împreună cu Domnul.

Da, nimic nu e uşor, banal, învechit în viaţa Bisericii! Dacă crezi că le ştii pe toate, dacă caşti în faţa tainei revelării lui Dumnezeu, dacă te arăţi leneş, dacă te arăţi îngust la minte, dacă te arăţi laş, dacă te arăţi nesimţit…devii o piatră. Nesimţirea duhovnicească înseamnă tocmai nesesizarea / nevederea sfinţeniei lui Dumnezeu, Care Se revelază în Biserica Sa şi în întreaga lume.

Dacă nu vezi, dacă nu simţi duhovniceşte, eşti orb pentru Dumnezeu! Aceasta e concluzia Evangheliei de astăzi. Şi cine poate fi atât de curat la ochii inimii, ca să spună că e propriu vederii lui Dumnezeu? Şi cine poate fi atât de sfânt ca să nu mai aibă nevoie de sfinţenie? Şi cine este atât de învăţat, ca să nu mai aibă nevoie de învăţătură? Şi cine este atât de smerit, încât să nu se umple mereu de smerenia negrăită a Domnului Puterilor cereşti?

O, da, suntem orbi! Dar orbirea nu e un handicap de netrecut, dacă vrem să fim pentru veşnicie cu Domnul slavei. Fie dar, ca Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Care a murit şi a înviat pentru noi şi S-a înălţat de-a dreapta Tatălui pentru noi, ca să ne tragă pe toţi la Sine, să ne miluiască, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Did you like this? Share it:

Previous

Dorin Streinu, Cuvintele adunate cu furca (nuvelă; 26. 05. 1997) [3]

Next

Dorin Streinu, Gânduri cu aripi (aforisme, vol. 1, 1997) [1]

2 Comments

  1. Brindusa

    Cu sufletul la gura si cu ochii incetosati am citit aceasta predica…

    Sa ne traiti Parinte!

  2. Oamenii mor, doamnă, mor repede… Important e pentru ce au ars toată viaţa.

    Şi dv. să fiţi fericită!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén