Zi: 24 mai 2009

*

Iluzia mea – zâmbetul tău cameleonic de femeie.

*

De plânsul unui copil îmi plânge inima în flăcări… Chiar nu înţelegeţi, că cel mai mare genocid…e să omorâţi încrederea din copiii voştri?!…

*

Toate formele îmi displac. Îmi place forma formei. Ca să sculptezi ai nevoie doar de tenacitatea de a nu te lăsa doborât de materialul brut. Trebuie să faci lemnul şi piatra să ţi se supună. Trebuie să faci din ele…idei.

*

Un zid este întotdeauna ceva care te îndeamnă să nu te opreşti.

*

Am urcat panta şi mi se părea că am ajuns în cer. Dacă nu cumva şi ajunsesem…

*
Valul îmi lovise pulpa şi se lovise de mine răceala.

*

Capătul unei coloane a infinitului e o mărită experienţă a zborului. Urăsc lucrurile care nu zboară…cât şi pe cei care nu ne lasă să zburăm.

*

Oul lui Brâncuşi e o perfecţiune care naşte linii continue.

*

La masa tăcerii un Înger mă învaţă să gândesc în cuvinte.

*

Cocoşul e o deschidere a visului spre eternitate.

*

Mama e acea fiinţă care înlocuie universul.

*

Când nu voi mai fi voi rămâne.

*

Am un loc în eternitate care îmi este sigur.

*

Zilele spiritului sunt atemporale. De aceea le poţi trăi în fiecare zi.

*

Mă mişc între spaţiu şi timp şi totuşi…nimic nu mă opreşte să simt că sunt dincolo de ele.

*

Gândesc cu umărul piatra pe care o ridic.

*

Mă doare de un cal măiastru, de o pasăre măiastră şi de un luceafăr singuratic. Cred că e bine să te doară lucruri esenţiale.

*

Sunt litera care dă viaţă.

*

Spun ploaia care curge în litere. Şi nu e viaţa noastră o ploaie de vară, prea fugară, ca să şi-o mai amintească cineva peste o jumătate de an?

*

Trebuie să existe drama, golul, preaplinul, izbucnirea, fervoarea, îndrăzneala, izbutirea pentru ca să se producă o operă clară.

*

Tind ca un nebun spre ultima nebunie posibilă pe care o poate dori un om: mântuirea.

*

Mă chinui de dragul de a spune adevărul plin de lacrimi. Şi, o, adevărul nostru, al tuturora, e plin de multe lacrimi!

*

Iubesc cu patima celui care ştie să moară peste o clipă. Şi pe mine mă înfioară, de multe ori, sinceritatea revărsărilor mele de dragoste.

*

Ştiu cel mai bine să zbor, nu să merg pe pământ, deşi nu am zburat niciodată. Am trăit zborul, însă cu sentimentul cel mai sublim al păsării. Eu cred că pasărea e zbor, e un zbor continuu.

*

Pasărea e singura metaforă posibilă a înălţimii. Ea e însăşi prezenţa ei.

*

Discut cu sincera înţelegere a de a vorbi cu mine însumi.

*

Nisipul minţii mele este un nisip care tinde spre o mărunţire tot mai mare.

*

Doar câteodată e trist că trăieşti de unul singur.

*

Casa mea are ochi. Cred că din această cauză are şi omul aceleaşi obiecte de aproximaţie. Vederea este mereu o aproximaţie.

*

Vrea să se conteste pe sine cel care ştie că nu este altfel.

*

Geniul este lupta cu tine însuţi, o luptă teribilă de a întrece toate barierele interioare, de a confisca, în fapt, imposibilul. Numai că mintea şi trupul uman nu pot să suporte, mereu, imposibilul. Unii merg înainte…şi îi omoară propria lor putere de a fi, pe când alţii se retrag, fac paşi înapoi…dar ştiu cum arată omul, ca o explozie în continuă erupţie.

*

Mă mir de neputinţa de-a fi singur.

*

Înnebunesc pe zi ce trece de şi mai multă dragoste. Nu credeam că dragostea e atât de înăbuşitoare, atât de insuportabilă, atât de sinucigaşă.

*

Lumina sângerând pe un soare cu ochi de femeie – dragostea.

*

Ou alb, subliniat cu săruturi de îndrăgostit – prima dragoste.

*

Zăpadă pătată de litere cu sânge – primul amor.

*

Mă vărs în vocabule cu patima verbului. Sânger…

*

Cânt de o primăvară cu nervi: singurătatea.

*

Fiecare ochi este o lacrimă nescrisă.

*

Mă mint cu o ţară a nădejdii deznădăjduite.

*

Florile spălate cu lacrimi sunt cele mai pure lacrimi.

*

Mă izgonesc cu foile de la carte în spaţiul dintre frunză şi metaforă şi…simt că mă respir pe mine însumi.

*

Sunt sincer ca verbul care simte. Tocmai de aceea am cei mai puţini prieteni posibili. N-am găsit prieteni prea mulţi pe care să nu îi enerveze măreţia.

*

Ce fac, de fapt, în fiecare carte, în fiecare rând, în fiecare zi? Mă lupt cu un cuvânt care nu s-a scris…şi care se lasă prea greu scris.

*

Foaia lăsată în alb reprezintă adevărul adevărat. Ea este aspectul pur al nespusului. Dar ea nu spune nimic despre graba de a spune. Şi omul e o grabă de a se spune.

*