iarna albastra

Chiar la începutul Istoriei ieroglifice, în senatul reunit al celor două ţări, prima dezbatere amplă e prilejuită de necesitatea de a stabili dacă Vidra e pasăre sau animal: „Tu, Vidro, de ai fi sau din pasăre zburătoare, sau din dobitoacele pe uscat umblătoare, ar putea cineva zice că doar a ambelor părţi în ceva mai dinainte ştiinţa ai fi avut”.

Într-un final, după discuţii aprinse, se hotărăşte ca „Vidra dintr-amândouă monarhiile afară să se gonească şi nici într-un neam de-al lor să nu se mai numească”. Iar Vidra decide că „urmează ca în monarhia celor de apă să mă dau”.

După aproape 300 de ani, Nichita Stănescu îşi intitula un poem  Săgetarea cerbului stretin şi harponarea peştelui Vidros (din vol. Epica magna), în care spunea:

Aşa cum faţă de mişcarea omului
mişcarea ierburilor pare înceată,
Aşa cum faţă de mişcarea brazilor
mişcarea pietrelor pare înceată
mai încet decât starea pe loc a pietrii
e râul Vidros în care înoată peştele Vidros.

Haideţi, vă zic, să pescuim peştele Vidros
îndreptându-ne timpul şi întinzând secunda
ca apa vărsată pe lespede,
iar ziua s-o lungim peste noapte!
Pe Vidros, vă zic, să-l harponăm fără milă,
să omorâm Vidrosul din râul Vidros!

Din oasele Vidrosului să facem stâlpi de casă
şi din solzii lui, şindrilă,
iar carnea lui s-o mâncăm înlăuntru
la nuntă, vă zic.

Poetul care propunea, într-o altă poezie a sa, oificarea caprelor (vol. Operele imperfecte), Nichita Stănescu, a reuşit să implementeze antichitatea gândului în tiparul (foarte) modern al poeziei. Deşi pare ca poezia lui Nichita să nu aibă sens, ea are sens: un sens ascuns în lipsa de sens, pentru că poezia exprimă exact ce scrie.

Pare că între cei doi, Nichita şi Cantemir, stă nu numai o prăpastie de secole, ci şi una de viziune auctorială şi artistică, deşi, în Cartea de recitire, Nichita scria negru pe alb că Dimitrie Cantemir, în Istoria ieroglifică, e un poet mai mare decât Arghezi, Ion Barbu sau Bacovia, un poet care surclasează toată poezia română modernă.

Bineînţeles, se poate obiecta că Nichita  e prea gingaş cu trecutul, aşa cum i s-a reproşat şi lui Eminescu pentru Epigonii.

Însă peştele Vidros, din vânătoarea cu simboluri voievodale şi întemeietoare, de mai sus, nu e singurul pe care Nichita l-ar fi putut împrumuta de la Cantemir.

Dacă ne gândim că, într-una din primele poezii din Sensul iubirii, în Pădure arsă, poetul folosea forma verbală arhaică făcum, întâlnită rar, la Sfântul Dosoftei sau la Cantemir ori în scrierile foarte vechi, e nevoie să recalculăm influenţa literaturii vechi cel puţin asupra limbajului poetic nichitian. Şi s-ar putea să ajungem la concluzii cu totul surprinzătoare asupra celor ca par a fi creaţii lingvistice născute exclusiv de inventivitatea lui Nichita în ambianţa liricii moderniste.

Pe noi ne-a uimit descoperirea faptului că sensul în care a mers creativitatea lui Nichita în planul limbajului poetic e convergent cu libertatea de expresie pe care şi-o îngăduia, la 1700, Dimitrie Cantemir. Şi amintim aici, spre exemplificare, numai câteva din numeroasele sale expresii originale, create dintr-o plămadă lingvistică românească care părea (iarăşi părea !) că nu ar putea să gesteze astfel de cuvinte şi formule expresive (şi multe vă vor aminti nu numai de Nichita, ci şi de Eminescu, de Mioriţa, de Blaga…): câtinţii, feldeinţii, voroavă vorovitoare, tăcere tăcătoare, fireanul firii, cămila nepăsărită şi pasărea necămilită, cuvintele îşi informui, piciorul dropicos şi pasul tremuros, cuvintele la inimă lovitoare, neprietenilor pe buze în veci de nedespecetluit pecete să pecetluim, a ceasului strâmtoare laconeşte a ritorisi mă învaţă, mintea adulmecătoare, păcura zavistiei, arcoase sprâncenele, lacrimi de sânge, spicul părului, străjerul însomnorat, furească umblare, a frunzelor sunare, întunericul nefiinţei, fântâna tăcerii, urechea de pizmă îmbumbăcată [amintiţi-vă de dascălul din Scrisoarea I care-şi îndesa bumbacul în urechi], scămos la minte şi strămţos la cuvinte, îmblătoare inimi, gârla Nilului se iezeşte, sămânţa vântului şi grăunţul apei, inima dospită, mângâioasă faţa câmpului, etc., etc., etc.

În fine, procesul de oificare a caprelor este următorul:

Se albise-n sfărâmare al meu os
iar de timp, ce clepsidros!
Mă uitai urât, frumos
şi smulsei din roşu, roz.
Mândrule de chiparos,
mândrule de chiparos,
mândrule de chiparos,
gustul limbii veninos
l-am lăsat târâş, pe jos,
chiar şi blând, chiar fioros,
l-am lăsat târâş, pe jos,
mândrule de chiparos,
mândrule de chiparos.
Şi deodată, altădată
îmi făcui din sânge, daltă
şi din una pe cealaltă
şi din Dunăre Atlantă.
Stam cu ţapul strâns în mână
nici măcar o săptămână,
făceam oaie dintr-un ou,
din cadavre, un ecou,
de puţea cerul de stele.
Raze fură, ale mele.
Lacrime şi paltine,
muritoare datine,
neobişnuitele,
din streini venitele.

Iartă-mă tu, iartă-mă că o să mor
din vina faptului de a mă fi născut.

Did you like this? Share it: