Dorin Streinu, Gânduri cu aripi (aforisme, vol. 1, 1997) [3]

***

Planeta care mă omoară e propriul meu timp al trupului: ideea de a fi.

*

Eminescu – luceafărul perfecţiunii murinde şi înviinde.

*

Nu sciu pentru că scriu, ci scriu pentru că sunt viu.

*

Căzând în sus cu o palmă, mă privesc murind cu o lacrimă.

*

Sunt sus, singur, surâs, sincer, straniu…

*

Brâncuşi – descoperitorul nemuririi în pământul românesc.

*

Blaga – cel care a încetăţenit veşnicia la sat.

*

Nu sunt apt decât de mine însumi.

*

Matematica este o ştiinţă cu aripile goale.

*

Zbor într-o plutire uşoară prin lucruri.

*

Căderile sunt lacrimi din sinele fiinţei.

*

De ce curg ca zăpada în pământ? Şi de ce mi se face de ducă…tocmai când mă simt cel mai bine?

*

Pământul este misterul naturii. Misterul omului este el însuşi.

*

Înfrăţirea – două mâini împreunate până la nedespărţire.

*

Vântul cu mine – cuvântul.

*

Mă înegurez de moarte.

*

Câtă rătăcire duce pământul în oameni!

*

Cerurile sunt atât de albastre uneori… încât uit.

*

Fiecare punct este o apocalipsă, adică o nouă descoperire.

*

Când pun o virgulă am trecut, parcă, în veşnicie prin moarte. Punctul este  însă întotdeauna irevocabil. După tine…nimeni nu mai poate pune punct în locul tău.

*

Crucea este semnul prin care mă deschid.

*

Când nu înţelegi un cuvânt apelează la veşnicie!

*

Mereu mi s-a întâmplat asta: când am timpul pe care îl vreau, atunci simt că nu mai este timpul meu. De aceea fac totul în dauna timpului, în dauna mea, în dauna oboselii mele… Asta o să mă coste…

*

Fiecare privire este o prefigurare a nemuririi.

*

Mă nemuresc cu fiecare zâmbet. Zâmbetele cele mai vii sunt în inima celor care te-au văzut cu adevărat…şi care te-au iubit mai presus de orice evidenţă.

*

Văd numai în foc. De aceea văd simţit.

*

Brâncuşi – ţăranul care simţea desăvârşirea pipăind.

*

Enescu – omul care trăia în însăşi sunetul muzicii.

*

Bacovia – bolnav de prea multă durere.

*

Eminescu –  o singurătate neînţeleasă, dacă nu o iubeşti la culme.

*

Nichita –  o voluptate cuvântată numai de către îndrăgostiţi.

*

Arghezi – omul care îşi pipăia sângele pentru ca să-L atingă pe Dumnezeu.

*

Sunt al meu pe cât nu sunt al tuturora.

*

Mă vărs peste mine şi mă înalţ izbindu-mă de înţelegere.

*

Femeia e cercul în care mă scald al îndurerării.

*

Cel mai catastrofal lucru care mi se poate întâmpla e acela de a nu mă mai simţi un vierme nemernic din cernoziom.

*

Când calc peste frunze, calc peste morţii mei. Acest pas mă îndurerează întotdeauna.

*

Mă înveşmânt cu o ţară a însingurării.

*

Cine îmi va da la o parte…piatra de pe inimă?

*

Lacrimile pe care le văd sunt reci ca pereţii cavourilor.

*

Tremur de frica infinitului.

*

Mă doare absolutul din număr.

*

Florile sunt cele mai profunde metafore ale ofilirii, ale trecerii, ale morţii. Şi tocmai de aceea sunt cele mai încântătoare încântări de o clipă.

*

Orice lucru îşi are demnitatea lui. De aceea demnitatea este litera oricărui lucru.

*

Plâng din prea multă nespunere.

*

Adesea mă văd cântând, pentru ca să nu înnebunesc de atâta dragoste.

*

Portretul meu e gol. În el se aşează totul. Totul e golul cel mai simplu. Nu cred că imaginea te cuprinde…dar, cu siguranţă, te indică.

*

Îmi plătesc viaţa din ea însăşi.

*

Prea multul înseamnă necuprindere. Arta lucrează cu necuprinderea, cu multa necuprindere. Tocmai de aceea suntem atât de avizi de inefabil.

*

Nespusul este deosebit de multul.

*

Hafiz este cel care fierbea sângele în el însuşi.

*

Schopenhauer – cel care ştia să simtă voinţa.

*

Nietzsche – sânge de răzvrătit religios.

*

Heidegger – omul care nu se cuprindea.

*

Se lungeşte ochiul ca să vadă iar linia devine dublă atunci când simt.

*

Simt moartea ca pe o femeie cu trupul gol şi rece, care mă strânge în braţe.

*

Îngerul morţii e plin de o linişte blândă.

*

Îi răpesc timpului hainele…dar nu şi trupul.

*

Aştept un timp neaşteptat.

*

Revăd ce nu pot să văd.

*

Vreau să spun când spun.

*

Când nu mai iubeşti viaţa, atunci iubeşti curozitatea vieţii. Însă curiozitatea vieţii e o mare neşansă, cel mai adesea.

*

Mă simt, adesea, pus la zid, în faţa cuvintelor.

*

Dacă afli ultimul sens al vieţii nu te mai poţi conforma cu viaţa practică. E o ştiinţă pe care o înţelegi de la sine…

*

Omul e un copil continuu îndrăgostit de tot ceea ce vede.

*

A filosofa înseamnă a gândi cu raţiune despre sânge.

*

Dacă ştii unde să cauţi vei găsi, întotdeauna, câte ceva de unul singur.

*

Sângele meu purtând un nume care se cântă – vioara.

*

Dansez un cântec pe care nemuritorii îl numesc durere.

*

O mână întinsă este o ramură subţire de măslin.

*

Zbor într-un
apus
sprijinit de ape.

*

Nu există o filosofie a cunoaşterii pure…ci numai una a persoanei.

*

Timiditatea este un mod de a spune nu situaţiei.

*

Aparenta tărie sufletească este o improvizaţie pentru lipsa de caracter.

*

Caracterele insuportabile sunt cele care nu se mai suportă.

*

Scriitorii adevăraţi de romane sunt cei care duc raţionamentul până la jumătate, pentru ca apoi să-l denunţe.

*

A fii scriitor înseamnă să-ţi scrii, cu durere, fiinţa.

*

Nu există clipă în care să nu mă gândesc la cum ar trebui să fiu, dacă aş fi.

*

Şi cuvintele au ţara lor, una aparte: ţara singurătăţilor găsite în fiinţa ta. Nu degeaba memoria e un şantier şi adâncul din tine este un vulcan…pe care abia îl controlezi…

*

Caut cuvintele prin care să pot propaga lumina din sufletul meu.

*

Scriu simplu. Sunt o lumină prin care se poate vedea.

*

În marginea înserării, mai întotdeauna mă simt mai aproape de veşnicie, atât de aproape…

*

Când ascult liniştea din mine pot auzi, de multe ori, parcă fâlfâitul aripilor de Îngeri..

*

În liniştea spiritului, chiar şi cea mai mică vibraţie devine o nelinişte adâncă.

*

Trăiesc pe măsură ce îmi cer moartea. Nu este fiecare rugăciune de seară…şi patul nostru…întâlnirea cu ultima clipă?

*

Ironia e forma contorsionată a iubirii rănite, pe care o practici pe măsură ce îţi lăţeşti nefericirea.

*

Nefericiţii nu sunt întotdeauna oameni.

*

A fi om cred că e actul cel mai mare de curaj al acestui univers.

*

A fi scriitor de geniu înseamnă să vrei şi să poţi să faci lucruri neaşteptate de nimeni.

*

Un mare paradox: creaţiile geniilor nu sunt pentru genii ci pentru oamenii comuni.

*

Am foamea de a înfăptui imposibilul. De aici şi durerea aceasta imposibil de obositoare.

*

Viaţa constrânge la neexprimare.

*

Oamenii care au simţul istoriei sunt, paradoxal, incompatibili cu istoria.

*

Istoria exclude pe oamenii excepţionali, dar nu rezistă tentaţiei de a-i avea.

*

A respecta moartea unui om înseamnă să-i accepţi evidenţa vieţii.

*

Nu istoria creează oameni, ci istoria se scrie prin ei.

*

A fi fiind = totul.

*

Poezia este o afirmare supremă a sufletului.

*

Să nu asculţi de critici! Singura critică valabilă este sufletul creatorului. Dacă ţie îţi place ceea ce faci, atunci opera ta are adevărul tău. Îţi vei da seama când greşeşti: începi să nu mai fii tu însuţi…şi din acest motiv nu mai ai chef să creezi.

*

Când creezi, să creezi pentru veşnicie. Ce nu creezi pentru veşnicie nu dăinuie.

*****