Nu poţi să fii altfel decât eşti

aproape imposibil

Eram obosit…şi mă durea şi în gât tare rău, că abia mai puteam vorbi. Nu mă puteam concentra foarte bine la ceea ce spuneam, însă trebuia să vorbesc, să vorbesc în continuu. Am înregistrat acea convorbire, în care m-am simţit tare bine cu acel om, numai că acasă, când am venit (adică peste vreo două zile) m-am îngrozit de cât de multe relaţii defectuoase, între cuvinte, existau în convorbirea mea cu celălalt.

Însă aceste erori de vorbire nu afectaseră transmiterea mea de experienţă către celălalt. În înregistrare eu sunt numai cuvânt sau zgomotele unui glas. Pe când, în faţa aceluia, eu am fost un om, care i-am vorbit cu cuvântul, cu ochii, cu oboseala mea, cu mâinile mele, cu sufletul meu. L-am înţeles şi m-a înţeles din destul…şi s-a format o relaţie frumoasă între noi.

Numai că, dacă aş fi socotit numai cuvânt…s-ar părea că sunt un transmiţător neeficient de experienţă. Numai că experienţa s-a transmis, în ciuda unor derapaje venite din partea extenuării mele…şi, mai ales, celălalt, a înţeles efortul meu faţă de el.

Oboseala sau boala (că asta vreau să spun) te pot face ineficient într-un anume moment al vieţii tale. Numai că experienţa ta de viaţă sau profesională e mai mult decât o perioadă neprielnică a vieţii tale. Şi oboseala, cât şi boala devin o parte din experienţa ta. Totul se subsumează înţelegerii tale.

Şi, când e să transmiţi o experienţă de viaţă… o transmiţi din punctul de vedere al unui om trecut, extenuat în multe feluri, atât de lucrurile bune, cât şi de lucrurile traumatizante ale acestei vieţi.

Fericirea e tot la fel de traumatizantă ca şi nefericirea…Înţelegem cu timpul. O bucurie prea mare e tot la fel de năucitoare pentru mintea  şi inima noastră ca şi o nefericire sau un şoc, care te iau pe nepregătite.

Faptul că poţi albi într-o clipă sau că poţi să leşini într-o clipă la auzul unei veşti arată că nu suntem pregătiţi niciodată pentru prea multă fericire sau nefericire. Prea multul e copleşitor şi traumatizant.

De ce nu te poţi simţi fericit când…nu eşti fericit? De ce nu poţi să te crezi altul? Poţi să te arăţi fericit, poţi să mimezi fericirea…dar nu poţi să uiţi nefericirea cu niciun chip. La fel, nu poţi să domoleşti mustrările de conştiinţă sau să te crezi fără griji…când toate grijile sunt pe capul tău.

Nu putem face abstracţie de ceea ce trăim, de ceea ce simţim, de ceea ce se zvârcoleşte în inima noastră. Tocmai de aceea insomnia este o stare de continuă repetare a unui lucru de care nu putem scăpa, cu care am vrea să ne împăcăm. Insomniacii au griji nerezolvate…nu neapărat nerezolvabile.

Ajungem la un moment dat să ne înspăimânte gradul de complexitate al oboselii şi al insuportării stresului în care trăim. Te tragi după tine… Trupul devine o piatră de moară. Te simţi atât de greu…încât tot pământul ţi se pare că îţi stă în cap…

Oboseala imensă…cere un somn continuu. E un somn cu multe panici, cu multe goluri, cu multe stihialităţi… De aici încolo e o lecţie pentru oamenii, care s-au consumat prea mult, pentru ca să mai fie înţeleasă oboseala lor…

Un comentariu la „Nu poţi să fii altfel decât eşti”

  1. Nu va fie cu suparare, am trecut si eu intr-o scurta vizita… Un week-end placut…

    …………..

    R: Vă mulţumim frumos, domnule Paul Gabor! Ne plac întotdeauna oamenii care se întorc, care ne devin prieteni…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *