demnitate si curaj

Nu e uşor să înţelegi sentimentele din cuvinte. Dacă nu ai o experienţă care să te susţină, cuvintele te pot înşela. Sentimente adânci pot părea banale şi o afectivitate firavă îţi poate părea interesantă. Lectura unei cărţi nu trebuie să privească la cuvinte, ci la conţinutul de personalitate şi experienţă pe care o exprimă autorul. Sentimentele şi spiritualitatea lui ies din carte şi te învăluie.

N-am citit niciun Sfânt care să nu mă iradieze, care să nu devină rugăciune în inima mea.

La fel se întâmplă însă cu orice scriitor: sufletul său iese afară din carte şi te îmbracă, chiar dacă autorul respectiv e mort. De aceea, teoria lui Roland Barthes despre autorul care moare şi cartea care trăieşte mai departe fără el e o inconsistenţă pe care am înţeles-o practic. Aerul cărţilor e definitoriu pentru autorii lor. Unul este climatul  scriiturii lui Dostoievski şi cu totul altul cel al lui Swedenborg. Nu-l poţi confunda pe unul cu altul nici dacă ai avea ocazia să citeşti pasaje disparate şi nesemnate, printr-o anumită împrejurare, din opera lor.

Nici pe Trakl nu-l poţi confunda cu Eminescu şi nici pe Eminescu cu Blaga. O personalitate puternică lasă o amprentă puternică şi inconfundabilă, a vieţii şi experienţei sale, în cel care o citeşte. Mulţi tineri fac însă greşeala fatală de a se lăsa amprentaţi şi parafaţi definitiv de o anumită stare, stil sau viziune, de a crede că evoluţia lor spirituală a găsit un model desăvârşit, la care să se oprească, într-un anumit scriitor.

Mulţi se autolimitează, cel puţin ca personalităţi în devenire, ca individualităţi care trebuie să gândească liber şi nu să se rateze în interiorul unei fascinaţii trândave, inapetente pentru a îndrăzni să cugete peste limita unei cărţi, a unui autor sau a unor idei culturale de largă răspândire.

Când vorbesc despre a gândi liber nu mă refer la o atitudine nihilist-contestatară cu orice preţ, la munca de a demola şi anihila orice valoare devenită clasică. Dimensiunile gândirii nu sunt numai orizontal-istorice, ci şi vertical-spirituale şi infinit nuanţabile şi aprofundabile. Aşa încât, dacă vrei să fii un mare gânditor sau un mare poet, nu te împiedică Eminescu şi nu e nevoie să-i răpeşti piedestalul ca să te autoconfirmi în locul lui.

Conceptul modern de a demola ca să ajungi tu mare în locul antecesorilor este unul pe jumătate fals sau fals întreţinut. Marii artişti moderni nu au susţinut niciodată invaliditatea operelor clasice, ci doar inactualitatea modelului lor literar în contextul noilor epoci şi, mai ales, epigonismul slugarnic, idiot, al contemporanilor şi inerţia minţilor academice ancorate idolatru într-un spaţiu de gândire pe care credeau că îl cunosc şi îl înţeleg. Pe care îl slujeau nu din fidelitate şi conştiinţă, ci pentru că le procura pâinea.

Ca să dărâme pasivitatea spirituală şi cognitivă a contemporanilor, moderniştii au recurs la frondă şi proteste de tip revoluţionar (era şi epoca de vină) şi pietrele aruncate de ei au lovit şi în statuile înaintaşilor, pe care le-am putea numi, într-o anumită măsură, victime colaterale. Contestarea unui geniu de către un altul, a unui artist de către un altul nu este însă neapărat specifică gândirii moderne. Ea s-a practicat în toate timpurile.

Atitudinea aceasta este însă prelucrată ideologic şi în masă în postmodernism, cu o abilitate luciferică, pentru a instaura o atmosferă de laxitate morală soră cu promiscuitatea sexuală şi pentru a impune în conştiinţa artistică nume obscure, care servesc ideologia.

Nu e nimic diferit, în esenţă, de ceea ce s-a petrecut în comunism cu arta şi literatura. Am schimbat o dictatură ideologică, totalitară la nivel politic, cu o dictatură ideologică instituită de puterea şi influenţa banilor, a grupurilor în stare să facă lobby pentru un anumit tip de artă, pentru care temele religioase sunt indezirabile (fiind neartistice) sau reduse la obiect de batjocură şi blasfemie.

Deocamdată, viaţa culturală a României nu se integrează, decât evenimenţial, în acest trend. Concepţia generală încă mai este contrapunctată de o tradiţie puternică şi de prezenţa unor scriitori şi artişti care au conştiinţă religioasă şi morală.

Lucrurile pot evolua spre mai rău, dar nu trebuie pierdut din vedere că ele pot merge şi spre mai bine.

Nu vor merge însă cu ortodocşi semidocţi şi instinctuali, apărând goriloid Ortodoxia (cum se practică pe unele bloguri, siteuri şi forumuri, sub ascultarea unor părinţi şi lideri propulsaţi vedetist), pe care propaganda oficială va marşa în forţă, peste care vor defila triumfătoare trupele de pionieri ale şcolii de depeizare spirituală a României, instruită şi susţinută masiv de cine trebuie.

Did you like this? Share it: