Filosofia ortodoxă a lui Cantemir. Apologia sfinţeniei [6]

foc in mare

Pentru cei care nu ştiu, Divanul lui Cantemir este construit pe schema unui dialog între Înţelept şi Lume, în care primul denigrează frumuseţea aparentă a lumii, tentaţiile şi cursele ei, în timp ce Lumea încearcă să-l convingă de contrariu.Paradigma este, evident, cea evanghelică.

Lumea este, în opera cantemireană, echivalentul veacului desfrânat din poemul Viiaţa lumii, al lui Miron Costin.

Având în vedere că Divanul este mai uşor de citit decât Istoria ieroglifică, am renunţat la a mai diortosi textul, păstrând forma originală, arhaică. De altfel, nici nu cred că vă strică să mai lecturaţi şi să învăţaţi să citiţi în româna veche… nu e chiar atât de greu:

Lumea:
O, blestematule, ticăitule
şi
[întru] nimică cunoscătoriule!
Dară patriarşii, prorocii, apostolii, mucenicii şi alţi svinţi,
au nu cu toţii în mine au lăcuit?
Au nu cu toţii cu mine s-au slujit?
Dară de vreme ce aceia cu toţii să numesc fericiţi,
pre carii eu în mine, ca într-un săcriiu,
ca pre nişte odoare scumpe i-am păzit,
căci tu atâtea de mine nevrednice cuvinte îmi grăieşti
şi necuvioasă răspunsuri îmi răspunzi?

Înţeleptul:
Ai, ce lătrătoare
şi de minciuni spuitoare eşti!
Dară tu, pre aceia ce-s mai sus pomeniţi svinţi
au din tine să fie îi socoteşti?
Au cu tine să fie slujit gândeşti?
Dară că ei – o, fericiţii – întăi de tine
şi de dulceţile tale lepădându-să,
al fericirii titlul şi-au agonisit
şi acei întru pomenire de trei ori fericiţii
nu numai de tine,
ce şi sînguri de sine
s-au lepădat,
porunca Bunului lor Învăţătoriu păzind,
unde zice: „Cine va să vie după Mine
să se lepede de sine” [Mt. 16, 24]
şi până într-atâta te urâse că
când le dzicea cineva că vor să moară,
adică să iasă din tine,
atunci bucurie nespusă
şi nepovestită le veniia
şi pre lângă acea fericită
şi nu în zadar bucurie
ori fie ce feliu de cumplită,
otrăvită
şi nemiloasă moarte
în samă nu băga;
ce unii intrând în foc,
ca cum ari întra în roaă
[rouă],
alţii în ger şi în gheţuş,
ca cum ari întra în căldură
şi în feredeu
[scăldătoare],
alţii cu vine de bou bătuţi
ca cum ar fi cu daruri dăruiţi,
alţii de coadele a cai sirepi şi nemoliţi,
cu iute alergătură târâţi
şi pre a uliţelor pietre şpârcuiţi,
ca cum ar fi în primblări şi privelişti îmbla
şi a altora,
a mulţi, alte multe
fără măsură cumplite
şi nesuferite
pedepse pătimiia.
Şi pentru această nemică
nicicum să scărăndăviia
[zăbovea],
ce mai vârtos cu dragă inemă
şi vesel suflet
către dânsele (adică către munci) alerga.
Şi pentru ce aşe?
Pentru ca
cu un ceas mai înainte din tine să iasă
şi la ţenchiul
[sfârşitul] cel ce
din a lor cuconie
[pruncie] a agiunge
siliia să agiungă.
Aşijderea săhaştrii
(o, norociţii, că partea cea mai bună ş-au ales),
carii pentru a ta
de urât urâciune
prin straşnici munţi,
fără de soţii
[însoţitori],
sînguraticii numai fugind
şi prin gaurile adâncelor vârtoape
într-un loc cu jiganiile veninate
şi cu fiarele cumplite
a petrece ascunzindu-să.
Şi pentru ce aceasta?
Pentru căci bine socotiră că mai cumplită,
mai vrăjmaşe, mai veninoasă gadină
[fiară]
decât tine nu va fi
şi mai vârtos
ca urâta şi,
de tot întregul cu mintea
[1],
hulita ta grozăvie să nu prăvască,
carea slabilor de fire,
trupeştilor ochi,
oarece frumseţe a avea să pare
[2];
cu carea cei mai mulţi,
prin amăgeala necunoştinţii,
rău să amăgescu.
Iar ei (o, de tot rostul
[gura] de trei ori lăudaţi)
mai bine prin gauri a lăcui,
de foame a muri,
şi de sete a să topi
au ales decât în tine a lăcui,
[decât] cu bunurile tale a-şi petrece
şi cu desfătările tale a-şi sminti
nepreţăluitele sale osfinţite suflete.
Pre carii tu, o, clevetitoare,
nebuni să fie fost
îi cu bârfala numeşti.
La a cărora nebunie,
cu toţii cu osârdie lui Dumnădzău să ne rugăm,
ca şi pre noi părtaşi să ne facă
şi pre noi nebuni şi fără socotială
să ne socoteşti. /…/

Ah, făţarnică şi pulbere, ce eşti, lume!
Dară cădz bine ştii tu că dragostea
pe toate învince şi biruiaşte [I Cor. 13, 13].
Carea în inema unuia ca aceluia
întrând şi cuprinzând-o,
adecă cea deplină şi adevărată dragoste
[de Dumnezeu]
toate acelea carele mai sus mi le-ai pomenit
[3]
cât sunt de rele, cumplite şi de straşnice,
toate în blânde, bune şi plăcute să întorc.
Când flămândzeşte şi însănătoşadză,
prin adevărata şi deplina dragoste
de toată hrana dulce şi de toată băutura buă
să îndăstulit satură;
pripăcul cel fierbinte şi ardzind pălitoriu
şi gerul cel iute şi vrăjmaş îngheţătoriu,
în vântul cel de primăvară
şi în revărsatul zorilor suflă să întoarce
şi spre a trupului şi a cărnii slabului om
spre îndemână să primenesc;
gângăniile, jigăniile,
fierile cele vrăjmaşe şi cumplite
blânde şi domolite
i să fac,
cât şi picioarele îi sărută
şi încă şi slujbă îi fac
[îi slujesc];
pentru ca să într-un cuvânt dzic,
toate acelea ce împotrivă şi rele sunt,
următoare, ascultătoare şi bune să fac.
Căci că acel deplin Bine (adecă Dumnădzău)
cu dânsul
[cu sfântul sihastru] pururea iaste,
şi El de faţă fiind,
nice una îi lipseşte
[Sfântului].

Dimitrie Cantemir, Divanul

______________________________________________________

[1] de tot întregul cu mintea = sihastrul, sfântul
[2]Ochilor trupeşti li se pare că lumea este frumoasă.
[3] Lumea prezentase în detaliu suferinţele sihaştrilor în pustie.

Dorin Streinu, Prima stea boreală (aforisme, vol. 3, 1997) [1]

de la pamant pana in nori

***

Când un om se curăţeşte de patimi îşi găseşte propriile lucrări bune de aruncat. Însă nu îşi poate arunca şi trecutul, care merge împreună cu el.

*

Ca să ridici o Biserică îţi trebuie naivitatea să crezi, că numai din cauza ta ea prinde contururi.

*

Bunul gust e o realitate prea puţin găsită în natură şi artă. El se găseşte mai mult în inima omului, care nu vrea şi nici nu poate să schimbe ceva.

*

Când ai ieşit din infern, paradisul e mai frumos chiar şi decât el însuşi.

*

Eroare îşi asumă, incognito, o aspiraţie către sublim.

*

Poezia adevărată tinde spre un parfum nerarefiat.

*

Marea artă e o dovadă clară a particularităţii.

*

Şi urâtul te poate învăţa câte ceva despre frumuseţe.

*

Adevărul unei opere este un peşte de mare adâncime şi, de multe ori, e prea orb ca să ne poată vedea.

*

Adevăratul gânditor urăşte gândirea. El tinde spre un spaţiu, unde realitatea nu se mai gândeşte ci ea îi devine palpabilă, chiar înfiorător de palpabilă. De aceea tind să spun, că adevăratul gânditor este un aspirant la sfinţenie şi la viaţa împreună cu Dumnezeu.

*

Marile regrete vin numai dintr-o mare complexitate a omului.

*

Viaţa trebuie trăită chiar şi împotriva faptului, că viaţa te omoară de la sine.

*

Realitatea vieţii unui geniu este aceea de a fi surprins, de fiecare dată, nepregătit în faţa miracolului.

*

Oamenii care nu cred în ei înşişi nu vor să piardă niciodată. De aceea, cel care ştie să piardă are încredere că el nu a pierdut, pentru că a ştiut, că a pierde este ceva normal şi nu anormal.

*

Poţi să faci în mod sincer politică, până nu afli că politica nu e niciodată sinceră.

*

Orice regim politic trebuit huiduit de către mase. Astfel masele de alegători sau de răbdători sub regimurile politice învaţă cum e să-ţi huiduieşti propriile opţiuni sau lipsa de opţiune.

*

Pe cărările spiritului nimeni nu se poate pierde. Vorbesc de acela, care nu se opreşte niciodată la o anumită parte a adevărului.

*

O uşă închisă nu e decât un motiv de bucurie.

*

Ca să fii mare trebuie să cuprinzi în tine tot universul şi, mai ales, pe Dumnezeul tuturor.

*

Oamenii care ştiu să creeze sublimul nici nu ştiu ce este acesta.

*

Înfloriturile în scris sunt ca femeile care plâng haotic pe capacul sicriului.

*

Orice mare talent învaţă toată viaţa să dibuie. Orice geniu învaţă toată viaţa să explice. Primul dibuie viaţa iar al doilea o explică.

*

Orice originalitate este urâtă la început. Mai apoi ea îţi intră la inimă, tocmai prin faptul că e umană şi nouă.

*

Nu trebuie să ne temem că repetăm anumite lucruri. Repetiţia e singura formă de a fi original, când nu te interesează originalitatea.

*

Orice adevăr literar ne şochează prin faptul cum e spus şi nu pentru că el există. O nouă dovadă că omul nu se teme de lucruri noi.

*****

Cea mai bună carte de vizită

c m b carte de vizita

Dacă ai un blog sau un sait de promovat cred că aceasta e cea mai bună soluţie de carte de vizită, pentru ca să dai mură în gură celui care ar dori să te caute la nivel online.

Nonconformismul în materie de publicitare personală însă e fără limite. Mai aveţi aici câteva exemple …

Da şi nu pentru Steven Runciman

pescarul in ape tulburi

Steven Runciman, The Great Church in Captivity. A study of the Patriarchate of Constantinople from the Eve of the Turkish Conquest to the Greek War of Independence, ed. a 3-a, Ed. Cambridge University Press, 1985, 468 p.

p. 134:

[Sfântul] Grigorie [de Nyssa] foloseşte, în mod alternativ, cuvintele energii [ενεργειαι] sau puteri [δυναμεις] pentru a descrie manifestarea, care face ca Divinitatea să fie accesibilă, fără ca prin aceasta să se distrugă inaccesibilitatea Ei. [Cf. n. 1, p. 134: Sf. Grigorie de Nyssa, Viaţa lui Moise, PG 44, col. 297].

[Sfântul] Vasile [cel Mare] spune acest lucru în termeni direcţi. „Căci prin energiile Sale noi putem spune că Îl cunoaştem pe Dumnezeu”, scrie el. „Noi nu putem afirma, că ne putem apropia de fiinţa Sa. Energiile Sale coboară la noi, dar fiinţa Sa ne rămâne inaccesibilă [unapproachable]” [Cf. n. 2, p. 134: Sf. Vasile cel Mare, Epistole, PG 32, col. 869].

Peste nu mai mult de un secol, [Sfântul] Maxim Mărturisitorul va spune că: „Dumnezeu este comunicabil în ceea ce ne împărtăşeşte, dar El nu este comunicabil după fiinţa Sa” [Cf. n. 3, p. 134: Eutimie Zigabenul, Panoplia, PG 130, col. 132].

[Sfântul] Ioan Damaschin exprimă aceeaşi idee, atunci când spune că: „Prin tot ceea ce noi putem spune în mod afirmativ – catafatic –  despre Dumnezeu nu arătăm prin aceasta fiinţa Sa, ci lucrurile care ţin de fiinţa Sa”. [Sfântul] Ioan este prudent în a folosi cuvântul energii, dar vorbeşte despre mişcarea sau despre ieşirile [εξαλμα] lui Dumnezeu sau, după cum spun alţi Părinţi, despre razele Dumnezeirii, care pătrund creaţia [Cf. n. 4, p. 134: Sf. Ioan Damaschin, Despre credinţa ortodoxă, PG 94, col. 800].

*

Tot în p. 134, Runciman considera, că a existat o dezvoltare şi o combinare a teologiei apofatice cu rugăciunea în creştinătatea răsăriteană. El nu înţelegea însă, că teologia se naşte din rugăciune şi dintr-o viaţă curată în Ortodoxie  şi că teologia apofatică nu e desprinsă / detaşată / colaterală rugăciunii şi ascezei.

În p. 154 autorul considera, iarăşi defectuos, că Sfântul Nicolae Cabasila ar fi ezitat înainte de a fi acceptat distincţia dintre fiinţă şi energii în cadrul triadologiei şi că ar fi fost un umanist şi un filantrop, care ar fi considerat „viaţa eremitică una egocentrică”. Asta ar fi fost, în opinia istoricului nostru, motivaţia pentru care Sfântul Nicolae Cabasila nu s-a făcut monah.

Cum spuneam şi altă dată, aşa apar falsificările de durată: cu insinuări şi deformări tacite, spuse elegant, ale realităţii. Teologii eterodocşi sunt experţi în mistificări hilare, care, la urma urmei, se întorc împotriva lor.

În p. 155 autorul îl consideră şi pe Sfântul Simeon al Tesalonicului, alături de Sfântul Nicolae Cabasila, drept nişte umanişti, însă, precizează el, „umanismul lor depindea de existenţa culturală a societăţii mireneşti de la Constantinopol, aşa cum era ea până în 1453”.

Însă ambii autori patristici nu au nimic de-a face cu umanismul occidental, în varianta lui non-ascetică şi autonomă.

*