Da şi nu pentru Steven Runciman

pescarul in ape tulburi

Steven Runciman, The Great Church in Captivity. A study of the Patriarchate of Constantinople from the Eve of the Turkish Conquest to the Greek War of Independence, ed. a 3-a, Ed. Cambridge University Press, 1985, 468 p.

p. 134:

[Sfântul] Grigorie [de Nyssa] foloseşte, în mod alternativ, cuvintele energii [ενεργειαι] sau puteri [δυναμεις] pentru a descrie manifestarea, care face ca Divinitatea să fie accesibilă, fără ca prin aceasta să se distrugă inaccesibilitatea Ei. [Cf. n. 1, p. 134: Sf. Grigorie de Nyssa, Viaţa lui Moise, PG 44, col. 297].

[Sfântul] Vasile [cel Mare] spune acest lucru în termeni direcţi. „Căci prin energiile Sale noi putem spune că Îl cunoaştem pe Dumnezeu”, scrie el. „Noi nu putem afirma, că ne putem apropia de fiinţa Sa. Energiile Sale coboară la noi, dar fiinţa Sa ne rămâne inaccesibilă [unapproachable]” [Cf. n. 2, p. 134: Sf. Vasile cel Mare, Epistole, PG 32, col. 869].

Peste nu mai mult de un secol, [Sfântul] Maxim Mărturisitorul va spune că: „Dumnezeu este comunicabil în ceea ce ne împărtăşeşte, dar El nu este comunicabil după fiinţa Sa” [Cf. n. 3, p. 134: Eutimie Zigabenul, Panoplia, PG 130, col. 132].

[Sfântul] Ioan Damaschin exprimă aceeaşi idee, atunci când spune că: „Prin tot ceea ce noi putem spune în mod afirmativ – catafatic –  despre Dumnezeu nu arătăm prin aceasta fiinţa Sa, ci lucrurile care ţin de fiinţa Sa”. [Sfântul] Ioan este prudent în a folosi cuvântul energii, dar vorbeşte despre mişcarea sau despre ieşirile [εξαλμα] lui Dumnezeu sau, după cum spun alţi Părinţi, despre razele Dumnezeirii, care pătrund creaţia [Cf. n. 4, p. 134: Sf. Ioan Damaschin, Despre credinţa ortodoxă, PG 94, col. 800].

*

Tot în p. 134, Runciman considera, că a existat o dezvoltare şi o combinare a teologiei apofatice cu rugăciunea în creştinătatea răsăriteană. El nu înţelegea însă, că teologia se naşte din rugăciune şi dintr-o viaţă curată în Ortodoxie  şi că teologia apofatică nu e desprinsă / detaşată / colaterală rugăciunii şi ascezei.

În p. 154 autorul considera, iarăşi defectuos, că Sfântul Nicolae Cabasila ar fi ezitat înainte de a fi acceptat distincţia dintre fiinţă şi energii în cadrul triadologiei şi că ar fi fost un umanist şi un filantrop, care ar fi considerat „viaţa eremitică una egocentrică”. Asta ar fi fost, în opinia istoricului nostru, motivaţia pentru care Sfântul Nicolae Cabasila nu s-a făcut monah.

Cum spuneam şi altă dată, aşa apar falsificările de durată: cu insinuări şi deformări tacite, spuse elegant, ale realităţii. Teologii eterodocşi sunt experţi în mistificări hilare, care, la urma urmei, se întorc împotriva lor.

În p. 155 autorul îl consideră şi pe Sfântul Simeon al Tesalonicului, alături de Sfântul Nicolae Cabasila, drept nişte umanişti, însă, precizează el, „umanismul lor depindea de existenţa culturală a societăţii mireneşti de la Constantinopol, aşa cum era ea până în 1453”.

Însă ambii autori patristici nu au nimic de-a face cu umanismul occidental, în varianta lui non-ascetică şi autonomă.

*

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *