Zi: 8 iunie 2009

Cât de bărbat trebuie să fii, pentru ca să fii… bărbat, potrivit cărţii Judecătorilor? Mai întâi tragem concluzia de la Jud. 14, 6, pentru ca  mai apoi să vorbim puţin despre greutatea de a traduce începutul versetului de faţă.

Cf. LXX:

În traducerea noastră: „Şi a ţâşnit în el Duhul Domnului şi l-a sfâşiat pe el după cum sfâşii iedul”.

Despre cine e vorba şi ce a sfâşiat? E vorba despre Sampson [aceasta e transliterarea LXX, prezentă şi în ed. Bibliei de la 1688 a lui Samson din ediţiile recente], care a sfâşiat un leu cu mânile goale, ca şi când ar fi fost un ied.

Faptul că a fost umplut de Duhul Domnului şi a omorât un leu este considerat de către autorul cărţii Judecătorilor un fapt minunat, ceea ce şi este. Însă, după cum se observă din textul LXX, autorul cărţii consideră, că un ied se poate sfâşia cu mâinile goale.

Câţi bărbaţi, aceasta e întrebarea, pot sfâşia un ied cu mâinile goale, când abia rupem cotoiul de găină din ciorbă sau friptură şi abia tăiem carnea de berbec sau de porc din farfurie? Suntem, se pare, prea slabi pe lângă puterea de a sfâşia un ied cu mâinile goale…

Suntem mai puţin bărbaţi sau prea…puţin bărbaţi, conform Scripturii.

Însă, traducerea începutului versetului de faţă suscită ample alegeri. În ed. Bibliei de la 1688 avem: „Şi-l îndireptă preste el Duhul Domnului”, adică  îl îndreptă, îl întări sau îl împuternicii. În VUL[gata]: „inruit autem Spiritus Domini”, unde verbul presupune şi pe a invada, şi pe a năvăli, şi pe a ţâşni.

În ed. BOR 1988: „s-a coborât peste el Duhul Domnului”, pe când în ed. BOR 2001: „Duhul Domnului S-a repezit asupră-i”, ÎPS Bartolomeu mergând pe varianta primă a lui allome, cf. n. i, p. 291. Avem ideea de înflorire sau prosperare în/ peste el a Duhului lui Iehova în WTT, în ediţia ebraică.

De ce am ales însă să traducem: „Şi a ţâşnit în el Duhul Domnului”? Pentru că am făcut conexiune între Jud. 14, 6 şi In. 7, 38, fragment din Evanghelia praznicului Cincizecimii, atâta timp cât Sampson s-a născut nazir al lui Dumnezeu din pântecele maicii sale, adică un om plin de har.

Duhul lui Dumnezeu coboară în fiinţa omului de la Dumnezeu sau ţâşneşte din om, când omul este unul duhovnicesc. Când vrem să înţelegem particula peste, în adevăratul sens al cuvântului, într-un context hariologic, atunci trebuie să înţelegem că a veni peste cineva Duhul lui Dumnezeu înseamnă a coborâ în fiinţa aceluia harul dumnezeiesc şi nu a-l înconjura sau a sta harul deasupra lui, ca şi când ar fi ceva care trebuie să rămână exterior omului.

Duhul lui Dumnezeu Se coboară numai înăuntrul omului pentru ca să îl sfinţească dinăuntru pe om. E mai greu de înţeles pentru toţi, cum de Vechiul Testament vorbeşte despre vederea slavei lui Dumnezeu sau despre coborârea Duhului în oameni, deşi omenirea nu fusese răscumpărată prin Hristos Dumnezeu.

Însă, pe de altă parte, nu putem să considerăm că toate vederile dumnezeieşti şi anghelofaniile vechitestamentare sunt simple imagini simbolice, fără realitate, pentru că astfel desfiinţăm realitatea Revelaţiei dumnezeieşti, care presupune că Dumnezeu S-a arătat, întru slava Sa, oamenilor.

Fără doar şi poate, gradul de înduhovnicire al Sfinţilor Vechiului Testament nu era ca al nostru, al membrilor Bisericii. Însă,  multora dintre ei Dumnezeu le-a arătat revelaţii fără seamăn, pe care nimeni nu le poate minimaliza nicidecum.

Am ales a doua semnificaţie a verbului allome, care presupune interioritatea, adică ţâşnirea sau săltarea harului în fiinţa lui Sampson, lucru pe care ni-l garantează epi cu Ac. La Ac. epi e mai întâi de toate în şi nu peste ca la G.

Duhul Domnului a ţâşnit întru el, în persoana lui. ÎPS Bartolomeu, folosind prima formă a verbului, care presupunea pe a sări, a se năpusti, a se arunca, a se repezi a inclus ideea că mişcarea harului s-a petrecut pe neaşteptate şi l-a întărit într-atât de mult, încât a putut să-l omoare pe leu cu mâinile goale.

Pe aceeaşi idee, de întărire, îndreptare, împuternicire a mers şi ed. Bibliei de la 1688, după cum spuneam, dar într-un mod mai reţinut. Traducerea pe care am prezentat-o noi priveşte textul dinspre prezent spre trecut şi stabilizează ideea, că harul lui Dumnezeu ţâşneşte în lăuntrul omului, pentru ca să-l întărească spre lucruri duhovniceşti sau fapte eroice.