Zi: 12 iunie 2009

***

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

de câte ori mă gândesc la duminica aceasta sau de câte ori mă gândesc la Sfinţii lui Dumnezeu, ştiu şi cred şi îi cinstesc nu numai pe cei pe care îi ştim cu nume, cu operă, cu o anume identitate dintre Sfinţii Biserici, ci şi pe cei care nu îi cunoaştem, nu ştim nimic despre ei, pe care i-am uitat sau pe care nimeni nu i-a ştiut.

Prima duminică după Rusalii este duminica tuturor Sfinţilor, ca semn că toţi, cunoscuţi sau necunoscuţi de către noi, s-au sfinţit prin aceeaşi slavă a lui Dumnezeu şi formează un singur cor în faţa lui Dumnezeu. Şi tocmai de aceea, a te îndoi de Sfinţii lui Dumnezeu sau a-i cinsti numai pe unii, în mod preferenţial, este o desconsiderare a tuturor, pentru că în toţi a lucrat acelaşi Dumnezeu şi de către toţi Treimea e preaslăvită.

În finalul Sinaxarului zilei, ni se spune, că „acum prăznuim toate câte Duhul Sfânt, cu dăruiri de bine, a sfinţit: sufletele cele prea înalte şi sfinţite, adică Cele nouă cete [ale Puterilor cereşti n.n.], pe Strămoşi şi Patriarhi, pe Proroci şi pe Sfinţii Apostoli, pe Mucenici şi Ierarhi, pe Sfinţii Mărturisitori şi pe Cuvioşii Mucenici, pe Cuvioşi, pe Drepţi şi pe toată ceata Sfintelor Femei şi pe toţi ceilalţi Sfinţi necunoscuţi, împreună cu care să fie şi cei ce se vor adăuga în viitor.

Dar, mai presus de toţi şi între toţi şi cu toţi Sfinţii, pe Sfânta Sfinţilor, pe Preasfânta şi cea fără de asemănare mai mărită decât Cetele Îngereşti, pe Doamna şi Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria” [Cf. ***Penticostar, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 373].

Avem aşadar de-a face cu o zi a cinstirii Sfinţilor de pretutindeni şi din orice secol al Bisericii, atât dinainte, cât şi de după Hristos, dar şi a Puterilor cereşti, şi, în mod special, a Prea Curatei Stăpâne de Dumnezeu Născătoarea.

Fiecare cântare a zilei elogiază chinurile şi vredniciile Sfinţilor. La fel şi Evanghelia zilei de la Matei şi celebrul şi zguduitorul cap. 11 de la Evrei al Apostolului, vorbesc despre credinţă şi mărturisire, despre credinţa care nu se teme de moarte, ci doar de Dumnezeu.

Într-o cântare de dinainte de Lumină lină…, de la Vecernie, spre exemplu, Sfinţii sunt desemnaţi ca cei care, „prin patimă [ / suferinţă n.n.] au câştigat, cu darul lui Hristos, nepătimirea” [Idem, p. 358] şi de aceea sunt „ca nişte stele strălucitoare” [Ibidem], în cerul Împărăţiei lui Dumnezeu, care ne luminează şi se roagă cu îndrăzneală pentru noi.

Suferinţa Mucenicilor Bisericii, se spune într-o altă cântare, a uimit pe Sfinţii Îngeri [Idem, p. 359], iar Sfinţii sunt uniţi cu Dumnezeu „prin dragoste, şi de Tine îndulcindu-se, în curăţie şi sfinţenie cu bucurie dănţuieşte hora cea nesfârşită, împreună cu Îngerii, în jurul Tău, Purtătorul de grijă al tuturor, Dumnezeule şi Doamne” [Idem, p. 369].

Bucurie şi dănţuire extatică în jurul tronului Dumnezeirii! Tocmai de aceea duminica de astăzi e o zi a bucuriei de Sfinţi şi a bucuriei împreună cu ei şi nu o zi a tristeţii, pentru că viaţa lor e o bucurie continuă. Deşi atât Apostolul, cât şi Evanghelia zilei vorbesc despre suferinţele pe care le-au trăit Sfinţii şi despre morţile lor cele dramatice, suferite în multe chinuri, cu toate acestea accentul marcant al zilei e bucuria Sfinţilor de Dumnezeu, a bucuriei lor nezdruncinate cu El dar şi a comuniunii dintre ei.

Şi acest lucru trebuie să ne intre bine la inimă: că Împărăţia lui Dumnezeu, spre care aspirăm cu toţii nu e un loc al certurilor şi al dizarmoniei, ci al iubirii şi al comuniunii reciproce. Sfinţii se cunosc, se recunosc – cum spuneam şi altă dată – între ei, încă de pe pământ şi sunt o singură ceată, împreună cu Sfinţii Îngeri, în faţa lui Dumnezeu.

Viaţa lor de continuu extaz, de continuă uimire supralogică în Împărăţia lui Dumnezeu ne arată ce trebuie să facem noi cu noi, cum trebuie să fim unii faţă de alţii. Certurile, discuţiile sterile, lipsa de smerenie şi de principialitate între noi nu ne pot face să fim un singur cor în faţa lui Dumnezeu, pentru că nu putem să fim oameni pentru oameni aici, unii cu alţii.

Pentru comuniune trebuie să fii capabil să te uiţi pe tine pentru ca să îl vezi pe un altul. Sau să înţelegi cât înţelege altul şi să te cobori la nivelul lui, pentru ca să-l ridici spre ceva mai sus, mai frumos, mai deplin, în relaţia sa cu Dumnezeu şi cu oamenii. Sfinţii, deşi nu toţi sunt la fel de desăvârşiţi şi diferenţele dintre ei sunt marcante la nivelul pozitivităţii, cu toate acestea se recunosc împreună, se recunosc, se simt şi se manifestă ca fraţi întru Hristos şi ca fiii lui Dumnezeu după har, pentru că nu concep o astfel de viaţă în afara comuniunii cu El şi între ei.

Mt. 10, 32, primul verset al Evangheliei duminicii de astăzi, ne vorbeşte despre mărturisirea credinţei creştine ca viaţă, ca mod de existenţă. Când spui omologheo / mărturisesc, spui de fapt că ai aceeaşi vorbire, dar şi  acelaşi mod de vieţuire cu toţi Sfinţii lui Dumnezeu de dinaintea ta, pentru că mărturiseşti aceeaşi credinţă, aceeaşi credinţă unitară şi validată de toţi Sfinţii de dinaintea ta prin întreaga lor viaţă.

Crezul vostru, ne spune Domnul, trebuie să fie unul cu viaţa voastră. Dacă tot ce scoateţi pe gură aveţi şi în inimă şi aşa vă trăiţi viaţa, atunci aceasta înseamnă să mărturiseşti pe Domnul înaintea sau în faţa oamenilor.

Când eşti una cu ceea ce spui nu eşti demagog, adică unul care vrea să îşi facă publicitate prin discursuri bombastice, dar fără realitate în viaţa lui. Când eşti una cu ceea ce spui şi cu ceea ce faci atunci eşti un mărturisitor al unei credinţe şi al unui mod de-a fi, pe care l-ai primit în Biserică şi care este al Bisericii.

Nu e de ajuns să ai o ediţie  a Scripturii, un megafon şi câteva Dogmatici citite pentru ca să fii un mărturisitor sau nu eşti un mărturisitor când foloseşti credinţa Bisericii împotriva Bisericii, pe premisa că unul, doi sau o mie calcă şi strâmb de multe ori.  Pentru a fi un autentic mărturisitor trebuie să te fi schimbat în armonie cu Sfinţii Bisericii Ortodoxe şi prin ucenicie faţă de oameni Sfinţi, pentru ca să înţelegi cum se mişcă, cum gândeşte, cum se poartă, cum pune problemele şi cum le rezolvă un ortodox.

Viaţa ortodoxă – puţini înţeleg asta şi e păcat că doar puţini o înţeleg –  e o viaţă căpătată prin contagiune dumnezeiască de la alţi membri autentici ai  Bisericii. Viaţa Bisericii ţi se imprimă în toată fiinţa ta prin oamenii ei înduhovniciţi, prin cei care se fac icoane, imagini întrupate ale puterii ei de viaţă făcătoare şi sfinţitoare.

Dacă vreţi să vedeţi ce fac Sfintele Taine din oameni, ce fac rugăciunea, postul, metaniile, lupta cu patimile, trebuie să observaţi viaţa oamenilor înduhovniciţi, vii sau adormiţi ai Bisericii, date despre viaţa lor, amănunte, imagini cu ei, pentru ca viaţa ortodoxă, aceasta, în comuniune cu Sfinţii, să aibă concreteţe.

Tocmai de aceea viaţa de sfinţenie sau sfinţenia iradiază în jur din Sfinţi, se intersectează cu noi şi atunci o înţelegem ca un fapt de viaţă şi nu ca pe o poveste frumoasă de adormit copii maturi.

După cum v-am arătat anumite indicii de-a lungul timpului, eu, ca teolog şi om al Bisericii, sunt produsul  duhovnicesc al providenţei lui Dumnezeu, adică al întâlnirii cu un imens şi necunoscut Sfânt al Bisericii Ortodoxe Române, cu Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu, care a devenit un isihast incomparabil cu un altul în secolul al 20-lea, ajungând să stea în vederea continuă a luminii dumnezeieşti zile în şir.

Şi asta unde? În temniţele înfiorătoare ale comunismului, suferind timp de 12 ani şi şase luni la Uranus, la Jilava, la Gherla, la minele de plumb Baia Sprie şi Cavnic, la Târgul Ocna şi Aiud. După lupte imense cu demonii, după o despătimire colosală şi o practică a rugăciunii isihaste de mii de rugăciuni pe zi, a început să vadă vedenii copleşitoare, cutremurătoare, pe care le-a scris… şi pe care noi încercăm acum să le tâlcuim şi să le pregătim pentru un public larg.

De ce vă amintesc de Dumnezeiescul Ilie la această duminică? Pentru că el e un Sfânt necunoscut al Bisericii Ortodoxe Române, pe de o parte, iar, pe de altă parte, pentru că, datorită lui, viaţa de sfinţenie sau tainele îndumnezeirii unui om mi-au devenit transparente, concrete, în persoana lui. El a fost Sfântul de lângă mine, omul care a înlocuit toată lumea timp de 10 ani de zile, până la adormirea sa şi care m-a făcut să înţeleg creşterea unitară, pe toate palierele, a unui om înduhovnicit.

Întâlnindu-l la 16-17 ani pe el, pe Maestrul meu în teologia practică a Bisericii, viaţa şi dezvoltarea mea în Biserică şi societate a devenit una unitară, pentru că am înţeles că nu locul unde sunt, că nu cei din jurul meu sau vreun alt element mă opresc din drumul sfinţirii mele, ci numai eu însumi aleg să abdic sau să fiu leneş pe acest drum paradoxal al vieţii ortodoxe.

Nimeni nu ne poate despărţi de Hristos, dacă noi nu o facem. Şi nimeni nu ne poate despărţi interior, pentru că nimeni nu poate să aleagă în locul nostru. Tocmai de aceea, când Domnul vorbeşte la Mt. 10, 35 de despărţire sau de separare între oameni, El vorbeşte de alegere. Oamenii aleg să se convertească la dreapta credinţă pas cu pas, zi de zi şi de aceea se despart, fără doar şi poate, de la sine, de cei care aleg altceva.

Ne despărţim pentru că dorim lucruri diferite şi ne unim, devenim un cor, când harul lui Dumnezeu ne aduce, prin aceeaşi credinţă, la aceeaşi dragoste dumnezeiască. Unitatea credinţei ne face să avem unitatea nezdruncinată a iubirii între noi. Unitatea credinţei e unitatea sfinţeniei. Sfinţii au fost şi sunt una în dorurile lor către Dumnezeu, pentru că au fost credincioşi mărturisirii Bisericii şi nu au considerat-o perimată şi nici un lucru nevrednic de dorit.

Dar râvna pentru Domnul, zelul pentru El, trebuie să vină din credinţă şi dragoste autentică şi nu din spirit de competiţie sau de revanşă. A învăţa de la Sfinţi înseamnă a învăţa lucruri fundamentale, dintre care nu poate lipsi: acrivia credinţei, smerenia şi iubirea înţelegătoare şi a toate iertătoare. Nu dacă suntem locvaci suntem credibili, nu dacă ne băgăm în faţă ca să răspundem la întrebări, ci dacă suntem coerenţi, pas cu pas, atât în mărturia cât şi în viaţa noastră.

Cum spuneam şi altă dată: şi Sfinţii greşesc, şi ei au păcate, mai mici sau mai mari. Numai că păcatul lor este un izvor de smerenie şi de înţelepţire, un izvor de înţelegere a neputinţei umane şi a dependenţei continue de harul lui Dumnezeu. Păcatele Sfinţilor îi fac foarte profunzi, foarte umani şi, în acelaşi timp, cu totul diferiţi, străini de toţi. Aceste lucruri nu trec neobservate, şi ei, cei de care lumea nu e vrednică, ştiuţi sau neştiuţi, sunt vii la Dumnezeu şi cu Dumnezeu, şi dacă îi cinstim şi dacă nu îi cinstim noi.

Vă rog să vă bucuraţi şi să ne bucurăm dumnezeieşte în această zi şi în toate zilele, în ciuda tuturor durerilor şi nefericirilor noastre,  care nu sunt puţine, pentru că e posibilă, e reală, e normală sfinţenia. Pentru că e singura modalitate de împlinire reală a oamenilor. Dacă nu vrei să fii Sfânt, nu vrei, de fapt, să fii un om împlinit, personalizat de către Treimea cea Preadumnezeiască.

Vă doresc tuturor multă bucurie şi fericire dumnezeiască întru Domnul nostru Iisus Hristos, şi întru Tatăl Său Cel Pururea veşnic şi întru Duhul cel Preasfânt şi Făcător de viaţă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!