Un dor de nespus [3]

limpede ca apa

*

ca o oaie în mers
ceasul bate apusul
asfinţit de decembrie
revino-mi în mine

retina s-a şters de ninsoare
omul a privit în munte
războiul e dus în convoaie
apusul în unde

poate urma pasului meu
ţi-aminteşte de mine
de un refren
cu zăpezi alcaline

peste iarbă de zale
prinosul iernii mai zăboveşte
dintr-o răcoare
mai răsare un peşte

ţi-aş spune pe nume
dacă nu te-ai ascunde sub lume
templul păsării de apă
frunza dorului de sunet

*

Doamne din înalt
smerit şi aproape
pe a noastre ape
plutind în tăcere

dă-ne înapoi
timpul mort din noi
fă-ne veşnicie
umbra din câmpie

adu-ne aproape
viaţa de departe
suie-ne din ruguri
înapoi în cruguri

*

râsul dalb şi-a întins mreaja
şi din sine-a sărit coaja
şesul jos cu ape line
asfinţit cu mine-n tine

ca un prunc în mama lui
sufletul cu trup forjat
a adormit în colţ de rai
în sânul minţii semănat

ispitire de sincope
am prânzit un râu de vorbe
lin ca cerul cel senin
şi-am uitat să mai beau vin

inefabilul tactil
gândul viu şi-a spus cuvântul
în suspensie urâtul
şi pe cale
zările se-aştern ca vântul

*

deschide-ţi ochiul
unei vederi
a cărei retină
e Dumnezeu

pe piatra
undei de poezie
calcă un poet
în abisul nopţii

ce viaţă veşnică
se aude din frunze
în pădurea vecină

dezbracă-ţi ochiul
de norul secundei
şi aruncă-l în apă
în seninul undei

*

te întâlnesc din când în când
trecând
cu gându-n vânt cu ochiul stând
în floare necorupt

am săpat în inimă
epitaful unui izvor
am şters ochiului
o lumină nudă

cu tine sting al nopţii plâns
fiori diafani
plutesc ca frunzele pe ani
de când am sedus singurătatea

*
un om s-a travestit în infinit
şi tămâia inefabilului l-a mirosit

în viaţă a ştiut doar să-l doară mireasma
gustul ei ca vinul învechit

aruncat în golul iubirii
l-au prins la timp heruvimii

*

am prins tăceri
în teaca unei seri
tremurându-şi amnarul
febra timpului de ieri

am conceput o mişcare de soare
între nori
care să-mi aducă aminte
de un ritm al gândului revolut

toate petrecute
într-un anotimp al vieţii trecute
cu un soare
iluminat de farmec

*

iarna şi-a dezbrăcat retina
pe gândul meu rece
n-am zis nimic
mi-am mâncat pâinea
tremurând
în parcul cu ciori
negre ca gândurile zburând
în aerul mental
în apocalipsa tăcerii

*

caut frumuseţea în adânca tristeţe
icoana blândeţii în strune
pe-altarul lacrimei fără nume
un trandafir de îmbătat poeţii

cuvintele pe care
ţi le-aş putea spune în poem
sunt inima cu care te chem
freamăt etern

dar fericit e cel pe care îl dor spinii
în inima care moare

*

ţi-am sărutat crinul mâinii
când lacrimile încă ningeau

*

soarele îţi inundă
cununa ochilor

*
paşii inimii mele
te urmează în tăcerea vieţii

*

tăria poeziei
e vinul luminii

*

o moarte ţi-e viaţa
şi moartea o viaţă

*

o lacrimă pictată pe sărut
în ochi abrupt

*
iarba – secetă de crin

*

iubirea mea – ca pasărea de albă

*

eu sunt un nor
tu – nimb acoperit

Dorin Streinu, Cosmologia esenţelor [vol. 5 de versuri, 1997] [1]

albastru de nu ma uita

***

Disoluţie prin contopire

Am rupt peretele dintre cer
şi lumină.

De visul cărbunelui ars
s-a rupt peretele dintre sămânţă
şi piatră.

Ah, seminţele
de ochii tăi mi-au fost arse
în negrul luminii.

S-au transformat în zei ficşi,
de metal şi de platină,
ideile.

Ca o coadă de sunet
s-a aprins şi s-a transformat în secure
de privire.

De al tău perete
m-am despărţit
prin smulgere,
prin împrăştiere.

*

Simfonie fără rugăciuni

Amprentele muzicii
mi-au dovedit lipsa de timp.

Te priveam şi nu era timp
pentru a mânca din măr.

(Mărul are seminţele numărate
în doi.)

Oricât ar fi fost de nebun
cel care cânta
de vină erau stelele.

O stea nu poate învia
în noaptea nunţii.

Cu albul
prins de umerii rotunzi ai alergării
mă simţeam alergând.

Alergam prin nopţi fără numere
şi fără întindere.

Alergam prin divina ascultare
de vânt.

Alergam spunându-mi:
am nevoie de zile fără
lacrimi.

*

Muzeul din muguri

Ascultând tăcut ploaia
am văzut Persoana.

Dintre semne
i-am văzut chipul
pentru că a luat chipul meu.

De aceea,
ca un simplu joc de sâmburi
am zidit mugurii
în piatra sângelui.

Colţii lor de sângerii
au muşcat trupul luminii.

Lumina s-a întinerit de naştere.

Ascultând tăcut,
numai tăcut,
palmele misterului
mi-au acoperit ochii.

Mi-au acoperit ochii cu frunze de
primăvară timpurie.

Mi-au acoperit numele
cu sunetul viu al ierbii.

Numai ascultând
m-am sculptat în
memoria singuratică
a copacilor.

*

Pradă cu sufletu-mi

Ochii
mă privesc ca pe o pradă.

Prada
mă priveşte ca pe o
mâncare.

Încercând să privesc,
tu
ţi-ai mutat mâinile în altă viaţă.

Tu
ieşisei din timp.

Sufletul tău
atârna de lumină.

Nu aveai nicio prezenţă
prin care să negi necreatul.

Necreatul exista prin
apropierea de melodie.

Ca o goană nebună
după fericirea mărului,
după parfumul uman,
te mutai din secunde,
ca şi cum ţi-a fi prins inelul de
suflet
şi
te-aş fi făcut
taină, mister, dăruire.

Ochii mă sărută prin gene.

Genele mă privesc
prin sărutul de a privi.

*


Şoapte în moartea vieţii

Eu
strâng braţul umed al şoaptelor
într-o vioară,
într-una singură.

Ştiu
cum este să simţi gustul fin al
înţelesului.

Mort de zimbri stelari,
mort de ceruri senine,
mort de viaţa sinelui,
eu strig prin neajunsul de-a şopti
cuvinte,
cântate pe o singură vioară,
pe o singură sfâşiere.

Eu strâng în pumn
clipele atinse de tine,
de umbra ta.

Le sărut cu durerile dorului
meu şi le simt
prietene mie.

Ştium cum este dorul
din însingurare…

O, da, ştiu foarte bine,
prelungul acestui sentiment
ţipător de credibil!

Viu de raze,
viu de morţi,
viu de lucruri,
eu,
singurul om abandonat în apropierea ta,
chiar lângă tine,
strâng tot
ca să pot face îmbrăţişare.

*

Credinţă de crez

Cred
în credinţa iubirii mărului,
în fragedul suspin de pasăre,
în stolul de insecte
fără cuvinte.

Cred
în credinţa durerii,
în strada ticsită de amintiri,
în copacul fără prunci,
cred.

Cred
pentru ca să trăiesc în măr.

Cred
pentru ca să trăiesc în plante.

Ah, să gust viaţa
plantelor!

Cred
pentru ca să mor din moarte.

Cred
pentru ca să mor cu moartea mea,
ah, şi să gust amurgul iernatic!

Cred
şi cred
şi cred.

*

Femeie aşteptându-mă

Femeia
purta împreună cu trupul ei
dragostea stelelor.

Purta în ea
pruncul simplu al tăcerii.

Tăcerea îşi are nimbul în flori
trezite
din somn.

Femeia
îmi purta lacrima pe obraz.

Mă îmbrăţişa
în albul cerşafului,
când noaptea atingea
conul de umbră,
când atingea sunetul plin
de răceală al zidurilor.

Mă îmbrăţişa când
frigul devenea o însingurare.

Îmi săruta sufletul,
când sufletul meu era rănit
de adormire.

*

Lacrimi în lacrimi

Lacrimile
care au curs
au întinerit ochiul
cu o dimineaţă.

M-am trezit îmbrăţişând
memoria secundelor,
coarnele timpului ameţind
surâsul ploilor.

M-am trezit din ape,
din scoici de lumină
scormonind pământul
în căutarea rădăcinilor de foc
ale dragostei.

Lacrimile s-au întâlnit cu ochiul
şi şi-au zâmbit.

Ochiul era curat de poveşti
şi de cuvinte.

El sta gol
în faţa noului anotimp.

M-am trezit sărutând pustiul
de somn,
sărutând pustiul de viaţă,
sărutând marea
de valuri albastre.

*

Cadru

Tu ai vrut să mă prinzi
în braţe,
ca şi cum ai fi avut aripi de lumină.

Chiar m-ai îmbrăţişat,
ca să-mi arăţi că dragostea e albă,
albă ca lumina.

M-ai prins în braţe
ca pe o sărutare
şi m-ai aşezat lângă obrazul tău.

Eu am început să respir,
respiraţia ta devenind o
emoţie intransmisibilă.

*

Relaţia dintre Dumnezeul cel veşnic şi temporalitate

[viddler id=e3b66634&w=437&h=370]

Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae

Teologia Dogmatică Ortodoxă,

vol.1, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1996.

II

Fiinţa şi atributele lui Dumnezeu

B. Atributele legate de supraesenţa lui Dumnezeu şi participarea creaturilor la ele.

3. Eternitatea lui Dumnezeu şi timpul ca interval între El şi creatură şi ca mediu de creştere a creaturii spre participarea la ea.

a. Eternitatea lui Dumnezeu – plenitudine a comuniunii trinitare.

b. Eternitatea lui Dumnezeu poartă în ea posibilitatea timpului.

p. 122-125.

Aripile lui Dumnezeu şi problema naşterii în cartea Rut

rourata

Cele două probleme stipulate în titlu sunt problemele esenţiale ale cărţii Rut, alături de o a treia, cea a apartenenţei lui Rut la genealogia Mântuitorului Hristos, cf. Rut 4, 17-22.

1. În Deut 32, 11 şi apoi, a doua oară în LXX, la Rut 2, 12 avem drept corelativ al slavei lui Dumnezeu sintagma: aripile lui Dumnezeu. Ideea de aripi ale lui Dumnezeu, care arată spiritualitatea absolută a lui Dumnezeu, dar, în acelaşi timp şi faptul  că Dumnezeu umbreşte cu harul Său pe cei credincioşi a intrat în cultul Bisericii şi se păstrează până astăzi.

Providenţa dumnezeiească se exprimă în cultul ortodox prin această umbrire a noastră de către harul Său sau prin acoperirea noastră de har în faţa diverselor primejdii.

Însă ideea de umbrire, fără să aibă conotaţii negative, ci cu totul pozitive,  a trecut de la Dumnezeu şi la Sfinţi sau la Sfinţii Îngeri, care, prin umbrirea rugăciunii lor, ne ajută, ne călăuzesc, ne acoperă sau ne aduc har în viaţa noastră, de la Dumnezeu, prin mijlocirile lor.

Ideea de aripă o introduce pe aceea de acoperire dumnezeiască. Aripile lui Dumnezeu ne acoperă, paradoxal, pe măsură ce ne descoperă sau ne luminează cu privire la viaţa lui Dumnezeu. Acoperirea noastră de către aripile lui Dumnezeu înseamnă umplerea noastră de har, pentru că aripile Sale sunt harul sau slava Sa sau lucrările Sale cu lumea.

2. Rut 4, 13 ne propune un cuvânt unic în LXX şi anume substantivul η κυησις, εως, care înseamnă zămislire sau concepere. Acest substantiv se dovedeşte unul salvator pentru umanitate în context postmodern, pentru că el ne dă mărturia Revelaţiei dumnezeieşti în problema naşterii.

Când apare omul sau când începe copilul să fie om? Rut 4, 13 răspunde la această întrebare: „şi  i-a dat ei Dumnezeu zămislire şi a născut fiu”. Dumnezeu i-a dat lui Rut să zămislească fiu şi i-a dat, mai apoi,  ca să  îl nască pe Ovid [ Obed în ed. recente], pe care îl zămislise.

Suntem oameni, aşadar, potrivit Revelaţiei, de la zămislirea noastră în pântece, de la concepere, din prima clipă a vieţii noastre şi naşterea umană este o conlucrare între Dumnezeu şi părinţii noştri.

Tocmai de aceea avortul, în orice moment al vieţii fătului, este un păcat incatalogabil la adresa lui Dumnezeu, Creatorul nostru şi a lucrării Sale creatoare şi o crimă împotriva umanităţii. Viaţa este un dar al lui Dumnezeu pentru noi şi pe el trebuie să îl păstrăm cu mare bucurie dumnezeiască şi, în cadrul ei, să ne îndumnezeim.

Dorin Streinu, Pasărea celor zece naşteri (1997, vol. 4) [3]

rasarit prelung

***

Primele două părţi

*

7

Demonic

În nopţile mele triste
singurul anticalmant
este demonul violet al camerei,
obsedat
de privirea ce îmi străpunge liniştea.

Îi observ fiecare privire a ochiului
în agonie.

Credeam că nu ştiu să observ
moartea în propria sa desfăşurare
interioară,
înainte de a-mi da seama de prezenţa lui…

Acum trupul lui înnegurat
îmi este o inspiraţie hâdă.

Mugetul clipelor
este un gong sinistru.

El crede că sunt îndrăgostit de întuneric
şi că am înnebunit de
iubirea nimănui.

Dar întunericul este o proprietate
de unică folosinţă.

Aşezându-se în faţa mea
a mutat pasărea în propria lui umbră.

Lumina lui neagră
s-a mutat în camera mea
plină de nebunia febrei cuvintelor.

Numai că noi ne dorim
eternităţi diferite.

Eu nu pot să cred în sublimitatea
unui demon.

*

8

Filosofic

Dincolo de timp
am simţit cutremurul etern al aşteptării,
trecând acest zid
eliberat de semne.

Dezbrăcat de numele meu
m-am făcut simplu ca o respiraţie.

În cuvinte nu se păstrează
realitatea!

Aceasta se stinge
în cuprinderea ochilor mei,
aidoma unui orizont.

Ceea ce este neschimbat
nu se poate scrie.

Ceea ce este invizibil
rămâne în semn
doar umbră.

Prin moarte trecând
şi privind înapoi
un trecut nu are importanţa secundei.

Secunda din această secundă
este una a miracolului.

Am văzut cum se naşte miracolul
în timpul frunzelor
şi am înţeles doar aripa,
pasărea trecând
dincolo de timp,
doar cu ea însăşi
şi deplină.

*

9

Estetic

Lumina prin care mă nasc
nu are reflexe.

Eu cobor întotdeuna în cuvinte
şi mă las ucis de ele.

Iau asupra mea
vederea de dincolo de vedere.

Arcuind cerul
scriu pe el poemul,
acela, singurul,
care nu are nume.

În nuanţe,
lumina este o pleoapă
care închide lacrima
în cuvinte.

Imaginea se amplifică în culoare
şi sunet armonios.

Alergând prin ceaţă
iau asupra mea
neliniştea de a fi sublim,
frumos prin lumină.

Simt că sunt o rupere de întreg
şi mă doare.

De aceea, în lumină
viaţa nu are forma închisă
a morţii.

*

10

Iluminat

Mă desfăşor prin cerul deschis
al zorilor
ajungând dimineaţa.

Împreună cu liniştea unei morţi
mă amplific în sentimentul
durerii de lumină.

Cifrele îmi sunt ochii prin care
îmi scriu
revisarea ideilor.

Mai mult decât mă aşteptam
din sânge
cuvintele au forma lor,
cea albă…

Zborul îşi strânge aripile
şi devine taină.

Înserarea nu va mai avea
aşteptare.

Nici ochii mei nu mai pot
avea moarte.

Neliniştea
şi-a pierdut neobosita ei
sărutare.

Văd cum prin trupul zburând
pierd timpului
întristarea lipsei de zâmbet.

*

(final)

Volum editat integral.