Aripile lui Dumnezeu şi problema naşterii în cartea Rut

Cele două probleme stipulate în titlu sunt problemele esenţiale ale cărţii Rut, alături de o a treia, cea a apartenenţei lui Rut la genealogia Mântuitorului Hristos, cf. Rut 4, 17-22.

1. În Deut 32, 11 şi apoi, a doua oară în LXX, la Rut 2, 12 avem drept corelativ al slavei lui Dumnezeu sintagma: aripile lui Dumnezeu. Ideea de aripi ale lui Dumnezeu, care arată spiritualitatea absolută a lui Dumnezeu, dar, în acelaşi timp şi faptul  că Dumnezeu umbreşte cu harul Său pe cei credincioşi a intrat în cultul Bisericii şi se păstrează până astăzi.

Providenţa dumnezeiească se exprimă în cultul ortodox prin această umbrire a noastră de către harul Său sau prin acoperirea noastră de har în faţa diverselor primejdii.

Însă ideea de umbrire, fără să aibă conotaţii negative, ci cu totul pozitive,  a trecut de la Dumnezeu şi la Sfinţi sau la Sfinţii Îngeri, care, prin umbrirea rugăciunii lor, ne ajută, ne călăuzesc, ne acoperă sau ne aduc har în viaţa noastră, de la Dumnezeu, prin mijlocirile lor.

Ideea de aripă o introduce pe aceea de acoperire dumnezeiască. Aripile lui Dumnezeu ne acoperă, paradoxal, pe măsură ce ne descoperă sau ne luminează cu privire la viaţa lui Dumnezeu. Acoperirea noastră de către aripile lui Dumnezeu înseamnă umplerea noastră de har, pentru că aripile Sale sunt harul sau slava Sa sau lucrările Sale cu lumea.

2. Rut 4, 13 ne propune un cuvânt unic în LXX şi anume substantivul η κυησις, εως, care înseamnă zămislire sau concepere. Acest substantiv se dovedeşte unul salvator pentru umanitate în context postmodern, pentru că el ne dă mărturia Revelaţiei dumnezeieşti în problema naşterii.

Când apare omul sau când începe copilul să fie om? Rut 4, 13 răspunde la această întrebare: „şi  i-a dat ei Dumnezeu zămislire şi a născut fiu”. Dumnezeu i-a dat lui Rut să zămislească fiu şi i-a dat, mai apoi,  ca să  îl nască pe Ovid [ Obed în ed. recente], pe care îl zămislise.

Suntem oameni, aşadar, potrivit Revelaţiei, de la zămislirea noastră în pântece, de la concepere, din prima clipă a vieţii noastre şi naşterea umană este o conlucrare între Dumnezeu şi părinţii noştri.

Tocmai de aceea avortul, în orice moment al vieţii fătului, este un păcat incatalogabil la adresa lui Dumnezeu, Creatorul nostru şi a lucrării Sale creatoare şi o crimă împotriva umanităţii. Viaţa este un dar al lui Dumnezeu pentru noi şi pe el trebuie să îl păstrăm cu mare bucurie dumnezeiască şi, în cadrul ei, să ne îndumnezeim.