Dorin Streinu, Cosmologia esenţelor [vol. 5 de versuri, 1997] [1]

albastru de nu ma uita

***

Disoluţie prin contopire

Am rupt peretele dintre cer
şi lumină.

De visul cărbunelui ars
s-a rupt peretele dintre sămânţă
şi piatră.

Ah, seminţele
de ochii tăi mi-au fost arse
în negrul luminii.

S-au transformat în zei ficşi,
de metal şi de platină,
ideile.

Ca o coadă de sunet
s-a aprins şi s-a transformat în secure
de privire.

De al tău perete
m-am despărţit
prin smulgere,
prin împrăştiere.

*

Simfonie fără rugăciuni

Amprentele muzicii
mi-au dovedit lipsa de timp.

Te priveam şi nu era timp
pentru a mânca din măr.

(Mărul are seminţele numărate
în doi.)

Oricât ar fi fost de nebun
cel care cânta
de vină erau stelele.

O stea nu poate învia
în noaptea nunţii.

Cu albul
prins de umerii rotunzi ai alergării
mă simţeam alergând.

Alergam prin nopţi fără numere
şi fără întindere.

Alergam prin divina ascultare
de vânt.

Alergam spunându-mi:
am nevoie de zile fără
lacrimi.

*

Muzeul din muguri

Ascultând tăcut ploaia
am văzut Persoana.

Dintre semne
i-am văzut chipul
pentru că a luat chipul meu.

De aceea,
ca un simplu joc de sâmburi
am zidit mugurii
în piatra sângelui.

Colţii lor de sângerii
au muşcat trupul luminii.

Lumina s-a întinerit de naştere.

Ascultând tăcut,
numai tăcut,
palmele misterului
mi-au acoperit ochii.

Mi-au acoperit ochii cu frunze de
primăvară timpurie.

Mi-au acoperit numele
cu sunetul viu al ierbii.

Numai ascultând
m-am sculptat în
memoria singuratică
a copacilor.

*

Pradă cu sufletu-mi

Ochii
mă privesc ca pe o pradă.

Prada
mă priveşte ca pe o
mâncare.

Încercând să privesc,
tu
ţi-ai mutat mâinile în altă viaţă.

Tu
ieşisei din timp.

Sufletul tău
atârna de lumină.

Nu aveai nicio prezenţă
prin care să negi necreatul.

Necreatul exista prin
apropierea de melodie.

Ca o goană nebună
după fericirea mărului,
după parfumul uman,
te mutai din secunde,
ca şi cum ţi-a fi prins inelul de
suflet
şi
te-aş fi făcut
taină, mister, dăruire.

Ochii mă sărută prin gene.

Genele mă privesc
prin sărutul de a privi.

*


Şoapte în moartea vieţii

Eu
strâng braţul umed al şoaptelor
într-o vioară,
într-una singură.

Ştiu
cum este să simţi gustul fin al
înţelesului.

Mort de zimbri stelari,
mort de ceruri senine,
mort de viaţa sinelui,
eu strig prin neajunsul de-a şopti
cuvinte,
cântate pe o singură vioară,
pe o singură sfâşiere.

Eu strâng în pumn
clipele atinse de tine,
de umbra ta.

Le sărut cu durerile dorului
meu şi le simt
prietene mie.

Ştium cum este dorul
din însingurare…

O, da, ştiu foarte bine,
prelungul acestui sentiment
ţipător de credibil!

Viu de raze,
viu de morţi,
viu de lucruri,
eu,
singurul om abandonat în apropierea ta,
chiar lângă tine,
strâng tot
ca să pot face îmbrăţişare.

*

Credinţă de crez

Cred
în credinţa iubirii mărului,
în fragedul suspin de pasăre,
în stolul de insecte
fără cuvinte.

Cred
în credinţa durerii,
în strada ticsită de amintiri,
în copacul fără prunci,
cred.

Cred
pentru ca să trăiesc în măr.

Cred
pentru ca să trăiesc în plante.

Ah, să gust viaţa
plantelor!

Cred
pentru ca să mor din moarte.

Cred
pentru ca să mor cu moartea mea,
ah, şi să gust amurgul iernatic!

Cred
şi cred
şi cred.

*

Femeie aşteptându-mă

Femeia
purta împreună cu trupul ei
dragostea stelelor.

Purta în ea
pruncul simplu al tăcerii.

Tăcerea îşi are nimbul în flori
trezite
din somn.

Femeia
îmi purta lacrima pe obraz.

Mă îmbrăţişa
în albul cerşafului,
când noaptea atingea
conul de umbră,
când atingea sunetul plin
de răceală al zidurilor.

Mă îmbrăţişa când
frigul devenea o însingurare.

Îmi săruta sufletul,
când sufletul meu era rănit
de adormire.

*

Lacrimi în lacrimi

Lacrimile
care au curs
au întinerit ochiul
cu o dimineaţă.

M-am trezit îmbrăţişând
memoria secundelor,
coarnele timpului ameţind
surâsul ploilor.

M-am trezit din ape,
din scoici de lumină
scormonind pământul
în căutarea rădăcinilor de foc
ale dragostei.

Lacrimile s-au întâlnit cu ochiul
şi şi-au zâmbit.

Ochiul era curat de poveşti
şi de cuvinte.

El sta gol
în faţa noului anotimp.

M-am trezit sărutând pustiul
de somn,
sărutând pustiul de viaţă,
sărutând marea
de valuri albastre.

*

Cadru

Tu ai vrut să mă prinzi
în braţe,
ca şi cum ai fi avut aripi de lumină.

Chiar m-ai îmbrăţişat,
ca să-mi arăţi că dragostea e albă,
albă ca lumina.

M-ai prins în braţe
ca pe o sărutare
şi m-ai aşezat lângă obrazul tău.

Eu am început să respir,
respiraţia ta devenind o
emoţie intransmisibilă.

*

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *