Tâmpiţii cu doctorat îşi cer scuze, domnule preşedinte!

După replica principială a doamnei preotese, o replică principială  cu un simţ ridicat al umorului. Articolul Prof. Dr. Răzvan Ionescu este cel mai bun articol online al acestei săptămâni. Îl vom reda în întregime, în speranţa că nu se va supăra că i-am înţeles mesajul, şi, că ne simţim, din păcate, tot la fel de insuportabili ca şi dumnealui.

***

Domnule Preşedinte,

Aveţi dreptate. Dvs. mai ales, aveţi întotdeauna dreptate. Ca să folosesc stilul dvs., „vă pot spune” încă de la început că sunt tâmpit. Întotdeauna m-am întrebat, ca un tâmpit ce sunt, dacă există lucruri pe lumea asta pe care dvs. să nu le „puteţi spune”.

Că sunt tâmpit, e în afară de orice îndoială, nu are rost să mă menajaţi. Problema mea e expertiza. De asta vă deranjez. Adică să mă ajutaţi să aflu cât de tâmpit sunt şi să vedem dacă mai e ceva de făcut. Aşadar să recapitulăm. Am ieşit din şcoală ca vai de capul meu şi am intrat primul la facultate. E limpede că eram tâmpit.

Am terminat ca şef de promoţie, ceea ce mi se pare acum, privind retrospectiv, impardonabil. După cincisprezece ani am intrat, tot primul, la o a doua facultate pe care am terminat-o tot ca şef de promoţie, ceea ce mă face să cred că, dincolo de ideile puţine şi fixe, sunt un caz clinic. „Perseverare diabolicum”. Seneca. Nu Herodot.

Să vă mai spun că am obţinut la susţinerea tezei de doctorat calificativul „summa cum laude”? Mi-e teamă că vă pun dvs. nervii prea mult la încercare şi mie libertatea în pericol. Despre al doilea doctorat nu vreau să mai suflu o vorbuliţă pentru că sunt navetist şi n-aş vrea cumva să mi se interzică să părăsesc localitatea.

Am scris opt cărţi, vreo trei sute de articole şi cam cincizeci de studii, dar îmi plouă-n casă prin acoperiş şi o duc de azi pe mâine. Ce vreţi?Dacă sunt tâmpit? Nu sunt nici turnător, nici securist, nici şpăgar. Sunt tâmpit.

Şi când mă gândesc că şi mezina dvs. era cât pe-aci să rămână tâmpită. A avut noroc că a trecut prin faţa unei şcoli din S.U.A. chiar atunci când se-nteţise vântu’, a luat-o niţeluş corentu’ şi a scăpat. Altminteri, mititica rămânea cu buzele umflate de atâta citit pe Google păpădie, „iarbă” şi salată! Aşa şi le-a umflat singură şi independentă, dimpreună cu voturile, spre fala Parlamentului european şi a locantei de fiţe „Bamboo”.

Cu doi de „o”, ca la Google şi Winnetoo, dar se pronunţă cu „u” autohton de la Luxten. Ştiu. Ştiu că v-a plăcut mai mult filmul cu Pierre Brice, decât cartea recent reeditată de cotidianul Adevărul. Nu din incompatibilitate la citit, cât din alergie la Rompetrol. Şi cealaltă fată a dvs. era să rămână tâmpită. Noroc că are ambâţ drăguţa de ea şi a prins o slujbuliţă bună, de notar, la Cuca Măcăii.

Cu ce a mai pus ban pe ban din vânzarea de trabuce, şi-a luat biata de ea – numai biată să nu fie! – o căsuţă de 800.000 de euro, de-au rămas cu toţi tâmpiţi, iar eu, în sfârşit, nu m-am mai simţit marginalizat, ci implementat în rând cu lumea. Dacă îşi găseşte şi un tinichigiu bun, poate îi face acoperişul şi vreo doi nepoţi pentru şcoala de ospătari („cam ce are ţara nevoie”), ca să nu mai turnaţi tot dvs. şi la pensie!

Domnule Preşedinte,

Mă uit la televizor (încă o dovadă că sunt tâmpit) la d-nul Liiceanu şi la felul în care îşi motivează „exerciţiile de admiraţie” faţă de dvs., întemeindu-şi opţiunea, devoţiunea sau aducţiunea, pe constanţa principiilor dumisale, recte condamnarea comunismului de către dvs. într-o luni, 18 decembrie, a anului 2006.

D-nul Liiceanu, mărturiseşte că are oroare de enorm şi vituperează împotriva monstruozităţii mediatice care se hrăneşte obsesiv, exclusiv din trăznăile dvs. Numai că, deopotrivă, d-nul Liiceanu vorbeşte enorm şi minte monstruos. De altfel, competent, a scris şi un tratat („Despre minciună”, Humanitas, 2006) pe care şi l-a anticipat printr-o serie de conferinţe.

Aşadar, încă înainte de a condamna dvs. comunismul, Domnule Preşedinte, d-nul Liiceanu propunea public susţinerea unui anume tip de individ care să poată fi eficient într-o Românie intrată sub zodia Spânului şi în care Harap Alb a fost redus la tăcere după decembrie 1989, rămânând prin urmare anonim.

Acel tip util României în opinia d-nului Liiceanu, inspirat de către autorul florentin al „Principelui”, care să întrupeze scenariul machiavelic al binelui ce compune cu răul fără să se lase corupt de el, eraţi dvs., Domnule Preşedinte. Aşa se face că „filozoful alifie”, autor pe vremuri al unei minunate cărţi, „Jurnalul de la Păltiniş”, a ajuns… onctuos prin… natura preocupărilor. Vă mărturisesc că niciodată nu mi-am putut închipui că între d-nul Boc şi d-nul Liiceanu pot exista asemănări atât de flagrante.

Ei bine, iată că m-am înşelat. Dacă sunt tâmpit! Privindu-i mai deunăzi pe amândoi separat, dar de fiecare dată în distinsa dvs. companie, am putut constata cât de solemni pot fi amândoi. Cu deosebirea că primul turuie solemn, iar celălalt tace din ce în ce mai solemn. Poate că se întoarce, cine ştie, la vârsta copilăriei tăcute a lui Blaga. Nu, nu Vasile. Lucian. Cel care singur a spus despre sine că e „mut ca o lebădă”.

De ce sunt solemni? Ei ştiu! Desigur, din pricina responsabilităţilor. Dvs. ştiţi mai bine decât oricine că slugile, deşi iresponsabile prin natura lor, vor să apară pline de responsabilităţi în ochii celorlalţi. Sindromul slugii ocupate. Artă sau meserie?Iată o întrebare prin care am putea distinge persoana şi fondul. Fondul de rulment, desigur. Cifrele îndeobşte sunt cunoscute şi sincer să fiu „vă pot spune” că e un preţ… frumos!

Mă uit la dvs., Domnule Preşedinte şi la cei care vă înconjoară, vă privesc cu stoicism, uluit, netrebnic, tâmp şi nu-mi vin pe buze decât două cuvinte pe care le îngaim cu voce decolorată: derbedeii dracului! Ştiu, am spus o prostie (nici măcar nu e a mea, pentru că, vai!, nici ca tâmpit nu strălucesc!). Am spus o prostie, ştiu, deşi, ca să vă mai citez pentru o ultimă dată, Domnule Preşedinte, „pe fond era corectă”. Sunt tâmpit, Domnule Preşedinte! Sunt tâmpit, dar oricând gata să mă tratez! Ce propuneţi? Cianură sau glonţ? Aş vrea ceva scurt şi eficient. Vă stau la dispoziţie.

Cu funerară recunoştinţă,

Răzvan Ionescu

Muncitori, ţărani, intelectuali!

La asta ne-a întors, ieri, domnul Băsescu. Pentru cei care nu ştiu, era ordinea strică în care se puteau enumera clasele sociale în România comunistă şi nelipsita formulă de adresare într-un discurs politic, în acele vremuri.

Însă ieri, se terminaseră tinichigii din ţară şi-a intrat preşedintele în panică. Dacă se terminau filosofii, intelectualii, nu era nimic alarmant, că şi-aşa nu îşi găseau loc de muncă…

Domnul Băsescu acomodează vechea mentalitate, de tovarăş, cu noua mentalitate, comercială. În mintea tânărului român naiv şi convins că există o cale uşoară de a reuşi în viaţă, care să evite gândirea prea multă, tâmpiţii lui Băsescu se suprapun peste huliţii nurds din filmele americane, cu care nimeni nu vrea să se împrietenească, pentru că învaţă toată ziua şi nu sunt de gaşcă. Ceva de genul:

nurd

Băsescu nu e inocent la treaba asta. Şi el se uită la filme şi ştie că un segment mai mare sau mai mic de adolescenţi agreează ideea renunţării la învăţătură pentru o soluţie rapidă şi bănoasă. Probabil că nu tocmai cea cu tinichigii sună perfect… Dar în esenţă, preşedintele poate părea că are dreptate când denigrează învăţământul şi, în subsidiar, învăţătura.

Ştie că idealul, drimul e altul, mai aproape de acesta:

sportsman

Dar Băsescu ne-a mai anunţat şi altădată, candid, că a fost un elev mediocru, care nu s-a dat în vânt după şcoală. Elitele intelectuale şi-au ales cel mai potrivit om pe care să-l susţină! Ironia soartei e că pe preşedinte l-a mâncat limba şi a ales exemplul tocmai cu… filosoful, care nu e bun de nimic.

Îi sugerăm o melodie  pentru campania elecorală:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=YHKq6XbpUhM]

Dincolo de darea în stambă şi de polemicile electorale însă, ceea ce sunt obligate să reţină tinerele generaţii este că educaţia e zadarnică, e nefolositoare, că mintea e bună numai pentru a gândi pervers, profitor.

Cei care pervertesc mintea tinerilor uită să le menţioneze un lucru esenţial: prostia nu e o lipsă de informaţii detaşabile de tine însuţi ca persoană, prostia e un viciu, ca şi fumatul, ca şi băutura, ca şi violenţa, e un rău individual şi public. Prostia, lipsa de educaţie dăunează grav sănătăţii spirituale şi mentale!

Fericitul Nicolae Steinhardt atrăgea atenţia că am uitat, în ultima vreme, să numărăm în rândul păcatelor capitale, prostia şi frica. El a vorbit mult despre acestea două, unei societăţi care nu se gândea la ele şi credea că nu sunt păcate grele.

Cei care încearcă să ocolească educaţia nu o fac pentru că sistemul de învăţământ din România, la ora actuală, ar fi opresiv. Dimpotrivă, e prea permisiv, a devenit foarte relaxat în ultimii ani şi la orizont, după cum merg lucrurile, nu se întrevede  îmbunătăţirea situaţiei.

Dacă Băsescu ne vrea o ţară de muncitori şi de ţărani (înţelegând prin acestea două titulaturi depreciative, pentru oameni proşti, neşcoliţi, manipulabili), din care intelectualii să dispară sau să rămână o mână de oameni, de sămânţă, dacă acesta este visul scump al preşedintelui care se pozează la lansări de carte numai din raţiuni practice şi dacă e în stare să ni-l mărturisească, cu voce sonoră, sper doar să devină curând o amintire urâtă a unei gafe penibile.

Răspunsul deplin al omului la chemarea lui Dumnezeu

[viddler id=2534f537&w=437&h=370]

Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae

Teologia Dogmatică Ortodoxă,

vol.1, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1996.

II

Fiinţa şi atributele lui Dumnezeu

B. Atributele legate de supraesenţa lui Dumnezeu şi participarea creaturilor la ele.

3. Eternitatea lui Dumnezeu şi timpul ca interval între El şi creatură şi ca mediu de creştere a creaturii spre participarea la ea.

c. Creatura câştigă eternitatea prin mişcarea ei spre Dumnezeu, în timp.

d. Eternitate, timp, eon.

e. Timpul, ca interval între chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru.

p. 126-130.

Învaţă să înţelegi nemărginirea cunoaşterii

Pr. Drd. Ion Popescu, Aspecte dogmatice în Didahiile mitropolitului Antim Ivireanu, în rev. Studii Teologice XLIII (1991), nr. 1, p. 100-120.

Diac. Prof. Nicolae Balea, Învăţătura despre Logosul întrupat ca paradigmă a vieţii creştinului în teologia apostolică şi patristică, în rev. Glasul Bisericii XXIX (1970), nr. 3-4, p. 272-291.

*

Pe 10. 11. 2004 a venit în vizită la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti o delegaţie a Patriarhiei Ruse. S-a ţinut o conferinţă în faţa studenţilor de către membrii delegaţiei ruse şi unul dintre ei a spus, că Biserica Ortodoxă Rusă este foarte fermă pentru stilul vechi.

Încă din timpul Sfântului Patriarh Tihon, din anii ’20 ai secolului al XX-lea, s-a făcut o încercare de trecere la stilul nou, dar aceasta a fost fără succes.

*

Părintele Teofil Părăian despre o asceză a împătimitului: să nu mai fumăm un pachet, ci doar o ţigară pe zi; să nu mai vedem cinci telenovele, ci doar două pe zi…Soluţiile extreme sunt mai puţin acceptate.

*

icoana-sf-stefan-cel-mare-06

O conferinţă susţinută la Bucureşti, pe data de 14. 11. 2004, de către  Prof. Dr. Ştefan Gorovei de la Facultatea de Istorie din Iaşi şi moderată de Pr. Dr. Vasile Gavrilă. Tema: o discuţie despre Sfântul Ştefan cel Mare potrivit mărturiilor istorice.

Prof. Gorovei: Nu facem lucruri care să dureze şi, mai ales, lucruri pentru ţara noastră. / Istoricii pot face cel mai mare act de smerenie spunând nu ştiu, acolo unde nu cunosc sau nu au date istorice suficiente. / Avem nevoie de alţii care să ne înveţe, dar noi înşine suntem cei care trebuie să căutăm adevărul istoric. /

Nu avem nicio mărturie despre cum era perceput de  către a-i lui Sfântul Ştefan cel Mare. / Sfântul Ştefan cel Mare vorbeşte despre 36 de bătălii dintre cele pe care le-a purtat, conform documentelor istorice pe care le-am studiat./

Cozminul e în Polonia. Oamenii erau ţinuţi sub arme ani în şir. La moartea Sfântului Ştefan oamenii nu se bucură, pentru că îl iubeau şi îl respectau mult. A dialogat cu Veneţia şi cu papa. Ştia ce înseamnă Europa, care, pe atunci era majoritar catolică.

Papa Sixt dă din banii Bisericii Catolice din Moldova Sfântului Ştefan cel Mare. Nu a mai existat o altă danie de acest tip în istoria relaţiilor dintre ortodocşi şi romano-catolici. Acest papă l-a numit pe Sfântul Ştefan: „Adevăratul atlet al credinţei creştine”.

Am rămas cu gura căscată când am descoperit, că polonezii afirmau despre Sfântul Ştefan că e foarte meşter în luptele cu turcii iar turcii, că e mare meşter în luptele cu gheaurii. Pe el îl lăudau aşadar şi prietenii, cât şi duşmanii săi.

După căderea Constantinopolului românii au fost succesorii modelului bizantin. E categoric acest lucru. În 1473, când Sfântul Ştefan iniţiază luptele cu turcii e numit împărat.

Nu cred că Sfântul Ştefan a avut ideea unirii Principatelor Române.

Boierii din Moldova l-au ajutat pe Sfântul Ştefan în domnia sa. Au fost în comuniune cu el. În sec. 15 nu exista realitatea maselor populare.

Biserica de la Războieni a fost zidită peste oasele soldaţilor săi ucişi de către turci, la 20 de ani de la martirizarea lor.

Oastea Sfântului Ştefan atingea numărul de 50.000 de oameni. Ei luptau pentru pământurile lor, pentru moştenirea lor, şi de aceea luptau până la moarte, în comparaţie cu ienicerii şi spahii turci, care luptau pentru raiul musulman.

În timpul luptei de la Valea Albă nu s-a mai ştiut un timp despre Sfântul Ştefan. A căzut de pe cal şi stătea în armură, nemaiputând să se ridice. A fost căutat şi dus la codrii Cosminului, ca să îmbărbăteze pe soldaţi.

În vara lui 1497 a încheiat un tratat de pace cu Polonia.

Pentru Sfântul Ştefan cel Mare, Mănăstirile nu erau creaţii culturale ci locaşuri de închinare şi de slujire adusă lui Dumnezeu. Ridicarea unei Mănăstiri era moment de rugăciune, timpul lui de rugăciune.

A existat un pomelnic la Biserica din Volovăţ şi aici erau trecute daniile sale faţă de această Biserică.

Trupul Sfântului Ştefan nu se află în sarcofagul lui de la Putna ci e îngropat mai în năuntrul Bisericii. Este greşită teoria, cum că el s-ar fi călugărit pe patul morţii. El nu e „monahul Simeon”, pentru că obştea Mănăstirii îl cunoaşte ca domn şi nu ca monah.

Acoperământul Mariei de Mangop e o piesă de broderie unică. Pe el l-a pus Sfântul Ştefan pe mormântul ei de la Putna.

Se predă şi se cunoaşte în mod precar istoria românilor la momentul de faţă.

Sfântul Ştefan alungă din ţară misiunea franciscană, iniţiată de Sebastian Ianoşi, pentru că el nu a făcut concesii sub raportul credinţei.

Sfântul Ştefan cel Mare a luptat pentru credinţa ortodoxă, tocmai de aceea Moldova a fost văzută ca poartă a creştinătăţii.

La întrebarea din public: Ce avere personală avea Sfântul Ştefan?, conferenţiarul nostru a răspuns: „Averea lui personală era Moldova. El era proprietarul ţării, care dădea stăpânire boierilor, Mănăstirilor şi el crea oraşele”.

În Biserica de la Pătrăuţi, Sfântul Constantin cel Mare e pictat împreună cu Sfântul Ştefan cel Mare, ca mari protectori  ai creştinătăţii.

Trebuie să vedem evenimentele istorice în mod organic şi nu să lipim datele unele de altele.

Smerenia lui se vede din numărul de Biserici şi Mănăstiri pe care le-a zidit, din daniile sale şi, mai ales, din cuvintele sale, care ne-au rămas de la el. După lupta de la Vaslui, spre exemplu, a poruncit să se spună, că nu ei au câştigat victoria, ci Domnul Cel atotputernic.

Sfântul Ştefan nu făcea promisiuni electorale, ci se lupta pentru ţara lui. Pe pisania de la Războieni a scris: şi pentru păcatele mele creştinii au fost biruiţi de păgâni. El îşi asuma înfrângerile, pe când biruinţele le socotea spre slava lui Dumnezeu.

A făcut danii la Sf. Munte Athos la 17 Mănăstiri. Danii imense. La Mănăstirea Vatopedu se făcea vinerea Maslu pentru el şi se ajuna.

În anul 1484 a avut un semn dumnezeiesc că va pierde lupta şi a respectat voia Domnului renunţând la luptă.

Luaţi ca subiecte de cercetare subiectele cele mai grele, pentru ca să rămână ceva în urma dv. Nu compilaţi din trei cărţi şi să consideraţi apoi, că aceea e o lucrare de cercetare.

Pentru mine, o lucrare constructivă şi de limpezire a minţii este spălatul vaselor. Am învăţat de la mama despre cum să îmi gospodăresc casa. Gândiţi-vă la lucruri mari, importante…fără prea multă muzică, care să îţi zdrobească timpanele.

Un istoric nu îşi face bine meseria, dacă nu afirmă un adevăr şi dacă nu-l apară în acelaşi timp.

Îndemnul meu e munca. Şi acest lucru, munca, e cel care rămâne. Şi cei din vechime se distrau, dar ştiau să muncească serios.

Nu există ruptură în societatea veche. Era mult mai unitară ca cea de acum.

Pentru ca să ne dea un exemplu de tărie de caracter din viaţa Sfântului Ştefan, ne spune că în timp ce murea fiul lui, Alexandru, el  a făcut în acea zi ceva important pentru ţară, fără să se lase subjugat de durere.

Trebuie să ne apropiem de omul pe care-l studiem şi astfel să-i percepem viaţa.

*

Între creatori şi elite

prea rosii ca sa nu le mananci

10. 11. 2004. Conferinţă în aula mare a Facultăţii de Drept din Bucureşti, ora 18. 30. Tema: Elitele în post-comunism: prestigiu şi excelenţă. Conferenţiari: Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici şi Andrei Pleşu.

*

Introducere

Trebuie să redescoperim semnificaţia originară a elitelor şi, totodată, să reînfiinţăm, în spaţiul românesc, instituţia dialogului. [Până acum însă nu s-a produs nici redescoperirea elitelor, nici redescoperirea gustului pentru creatorii de artă şi nici nu am demarat vreun dialog  real, în care să fim parteneri egali. n.n.]

*

G. Liiceanu (îşi citeşte discursul):

Contează felul în care te aşezi în viaţă. Binomul intim-vileag/public în interpretarea filosofului Alexandru Dragomir. Vileag = világ (magh.), spaţiul public. Vileagul e locul în care totul se ştie, pentru că totul se pune la vedere. Dragomir a aplicat binomul la piesa O scrisoare pierdută a lui Caragiale.

[googlevideo=http://video.google.com/videoplay?docid=-4234899955164179412&ei=U_I5Srf2CqP42wLN0I2DBA&q=Scrisoare+pierdut%C4%83&emb=1&client=firefox-a]

[googlevideo=http://video.google.com/videoplay?docid=-5401440170665157360&ei=U_I5Srf2CqP42wLN0I2DBA&q=Scrisoare+pierdut%C4%83&emb=1&client=firefox-a]

Despre intimitate  din perspectiva lui Cioran. Împlinirea erotică sau intelectuală era pentru Cioran o glorie între patru pereţi, care întrece slava împăraţilor. Dragostea poate fi enunţată dar nu şi arătată, pentru că devine impudică.

Marii creatori au practicat o elaborare în cameră, care însă vorbeşte despre toată lumea. Trasferul de la aspectul intim al existenţei la spaţiul public se face prin cultură. [Acest trasfer se face mai întâi prin religie şi apoi prin cultură, ştiinţă şi tehnică. Numai că noi scoţând aspectul religios din viaţa noastră sau minimalizându-l la nivel social sau în raporturile noastre intime tocmai de aceea hiperbolizăm, în mod ilegitim, cultura, ştiinţa sau tehnica, care nu pot să înlocuie niciodată religia, adică relaţia cu Dumnezeu, Creatorul nostru. n.n.]

Ce fac la masa mea de brad transpiră pe canalele culturii transformându-se în sensibilitate universală. Cultura macină un material cultural, care a fost pre-cultural, adică viaţă brută. [Cultura non-ingenuă este cea care culturalizează viaţa, pe când cultura genială e cea care transpune viaţa, în mod brutal şi brut, în zona artei, a reflecţiei şi sensibilităţii umane, fără ca prin aceasta să înlocuie realitatea cu fotografia realităţii, care e cultura. n.n.]

Trebuie să te iniţiezi cultural, ca să înţelegi cultura. Muzeul este casa celui neînţeles şi exclus. Intimul este înţelegerea originară, de sine a persoanei, pe când publicul este intimul dat în vileag, făcut public.

Cultura este o vehiculare publică a expresiei pre-culturale a lumii. Cultura există pentru că spiritualitatea noastră e tranzitivă. Orice înţelegere a lumii se face discursiv. [Nu orice înţelegere a lumii e discursivă! Contemplaţia şi vederea extatică, alături de intuţie nu sunt apanajul discursivităţii ci al străvederii sensurilor, al vederii raţiunilor dumnezeieşti ale lucrurilor. n.n.]

Cultura e transmisibilitate. Cultura şi tehnica propun intimul. [Cu atât mai mult credinţa, relaţia cu Dumnezeu este intimul cel mai deplin, atâta timp cât nu se stabileşte la nivel exterior, ci la nivel interior în primul rând.]

Bildung = formaţie / formare, zidire, clădire. Oamenii de cultură îşi impun un ascetism al recuperării sursei. Încercarea de a lua forma primă este o ajungere la ceea ce înseamnă formare culturală. [Însă cultura nu poate ajunge la originea vieţii, la Dumnezeu, pentru că îi lipseşte, cel mai adesea, dimensiunea doxologică, relaţional ontologică cu Dumnezeu. Cultura se foloseşte de vitalitatea potenţelor umane pentru a maximaliza un anume aspect al existenţei sau pentru a-l minimaliza.

Tocmai de aceea ea se dovedeşte o îndepărtare de sursă, cel mai adesea, o luare pe un drum greşit, care nu ne duce spre Dumnezeu, ci spre propriile finitudini ale patimilor umane. n.n.]

A fi incult înseamnă a nu avea contact cu sursa sau a nu te lăsa condus spre sursă. [Însăşi cuvântul compus, de provenienţă latină (in + cult) ne arată că adevărata culturalizare a persoanei presupune o integrare a ei în cult,  o transformare liturgică a ei, pentru că este o integrare liberă în slujirea şi relaţia cu Dumnezeu.

Dacă cunoşti pe Dumnezeu, dacă ai o relaţie reală cu Dumnezeu, poţi apoi ca să accesezi marile opere patristice, filosofice, ştiinţifice ale lumii. Dacă nu ştii adevărata sursă a cunoaşterii, pe Dumnezeu, dacă nu este cu tine Dumnezeu, te poţi pierde foarte uşor în sisteme filosofice, care te îndepărtează de sursa primară, de izvorul vieţii, adică de Dumnezeul treimic. n.n.]

Elitele sunt cele care ţin în viaţă sursele. [Elitele editează sursele, vorbesc despre ele mai mult sau mai puţin în cunoştinţă de cauză – atâta timp cât nu ele au creat sursele, ci doar le elogiază şi le păstrează muzeal – însă numai creatorii reali de teologie sau de cultură ţin în viaţă sursele, prin ierminiile lor.

Sfinţii şi geniile sunt adevăraţii iermineuţi ai teologiei şi respectiv ai culturii. Ca să ţii în viaţă o sursă trebuie să ai acces nemijlocit la ea şi să poţi să o continui sau să creezi o altă sursă. Ca să ai acces la Scriptură, la cult sau la o carte patristică trebuie să ai acces direct la ele prin experienţa ta de sfinţenie şi prin conducerea ta de către Dumnezeu.

La fel, un om de geniu, are o cunoaştere directă a ruselor, din interior, şi el le poate reexplica sau poate crea altele, fără să fie nevoit să dea prea multe explicaţii sau fără să fie prea înţeles în demersul său. n.n.]

*

H-R Patapievici (vorbeşte liber):

Elita scoate în evidenţă potenţialitatea umană. Ea încearcă să recupereze urcarea la modelele culturale. [Elita nu este un etalon, pentru că nu e o finalitate, ci este grupul celor care, la nivel personal şi în mod liber şi angajat au tins şi tind în continuu spre o înţelegere profundă a surselor. Asta la modul real, când elita ar fi elită prin propria sa muncă şi nu pentru că s-a autointitulat ca atare.

Oamenii de elită sunt nişte învăţăcei, care ucenicesc mereu la surse. Atâta timp cât ei nu creează sursele, ci încearcă să urce spre ele şi spre creatorii surselor, nu poate fi luată elita drept măsură a lucrurilor, când ea este formată din oameni care se află pe cale, care înaintează spre înţelegeri unitare ale surselor. n.n.]

Shakespeare e creator şi nu elită. [E singurul mare şi cinstit adevăr care s-a spus în acea seară, împotriva orgoliului propriu, atâta timp cât, toţi cei 3 conferenţiari nu fac parte dintre creatori, ci sunt membri, cu anumite merite, ale unui fel de a fi al elitei.

Diferenţa dintre creator şi elită e aceea că creatorul creează sursele, pe când elita încearcă să le explice, fără ca să poată să înlocuie vreodată pe creatorul surselor.

Elita e formată din specialişti, din cercetători, din exegeţi ai surselor, dar care simt din plin ratarea lor la nivel intim, pentru că ei venerează sursele…şi nu pot să creeze ceva de ordin ultim, superior. n.n.]

Oamenii de elită sunt indivizi performanţi şi dezirabili în acelaşi timp. [Dezirabili pentru cine? Dacă sunt dezirabili doar pentru zona politicului sau pentru mediul de afaceri atunci sunt nişte indivizi performanţi, cu anumite performanţe, da, dar care joacă ţanţaroiul în faţa unora mai proşti decât ei şi împotriva propriilor lor principii, pentru ca să fie dezirabili.n.n.]

Un partid nu poate conduce decât la oligarhie. Masele însă sunt dezinteresate de valorile democratice, pentru că ele luptă împotriva impersonalismului vieţii democratice.

Competenţele însă creează discriminarea. Însă inegalitatea socială nu e totodată şi un act de nedreptate. Socialismul a jucat rolul regulatorului economic şi a încercat să extirpeze inegalitatea economică dintre membrii unei naţiuni.

Socialismul a perceput bunurile private ca pe nişte alegeri greşite. Tocmai de aceea acum, după revoluţia română, avem de-a face cu un „socialism cultural”, al dezamăgiţilor, care caută să abolească ideea de elită valorică.

„Politica corectitudinii” ne cere să ne supraveghem continuu reacţiile şi, implicit, limbajul la nivel social. După ’89 însă, românii tind spre Occidentul din cărţi, pentru că valorile noastre au fost defazate în comunism.

D-l Patapievici se defineşte drept „un vechi liberal”, potrivit principiilor liberalismului clasic, de sec. 18. Democraţia, când nu mai are cadru ca să se exprime, devine o ideologie democrată, care îţi cere o anume aderare la un corp de valori.

De aceea democraţia nu e corectitudine politică, nu e un istm sau un democratism. Într-o democraţie opinia publică contează, pentru că democraţia e cadrul în care se exprimă un popor.

*

Andrei Pleşu ( vorbeşte liber):

S-a iniţiat o dispută falsă în România, pe considerentul că avem prea multe elite. Cred că trebuie să avem un pic de decenţă în această discuţie. Însă, chiar Caragiale era enervat de inflaţia de elite, spunând: „A se slăbi cu elitele”.

În România momentului de faţă nouă ne lipsesc chiar elitele. După 45 de ani  de comunism s-a ajuns să avem elite puţine şi şubrede. A fost distrusă elita ţărănească, politicienii dintre cele două războaie, marii profesori, elita muncitorească, elita preoţească…

Elitele româneşti au fost distruse drastic sau lent. După ’89 observăm faptul, că nu avem cu cine să refacem România. S-a încercat şi ştergerea diferenţei dintre sat şi oraş.

Consider că o dezbatere radicală e o pierdere de timp. Avem nevoie de elite, pentru că elitele nu sunt un club select dar dispreţuitor la adresa altora, ci elita e formată tocmai din cei mai buni în meseria lor. O elită prezintă profesionalism, calitate, excelenţă, competenţe.

Dv.,  cei care aţi venit aici, simt că aveţi o aşteptare, că aveţi nevoie de a aştepta ceva. Aşteptaţi să vă scoată din ţâţâni vorbitorul. În raportul pedagogic aşteptăţi să căpătaţi ceva de la profesor, dar şi să oferiţi ceva, după ce v-aţi însuşit cunoştinţele, experienţa ca atare.

Constantin Noica dorea, ca pe frontispiciul unei şcoli posibile, cu adevărate raporturi între maestru şi ucenici, să fie scris dictonul: „Nu se ştie cine dă şi cine primeşte”. [Cu sensul de nu se ştie cine oferă mai mult, profesorul sau elevul, în relaţia pedagogică de mare intimitate. n.n.]

Elitele însă mor. Ele nu sunt eterne. Elitele au nevoie de o continuă împrospătare. Trebuie să creăm mereu pasul următor, noua generaţie de lideri.

Întâlnirea presupune intimitate. Generaţia dv. e mult mai dificilă decât generaţia mea, pentru că noi nu aveam tentaţii, bibliografie imensă, televiziuni multiple… Suntem prinşi într-o lume infinit mai diversă, mai tentantă…

Suportaţi un tir ideologic extraordinar şi de aceea riscaţi să fiţi, de foarte tineri, exponenţii unui curent de opinie. Însă, în acelaşi timp, sunteţi inevitabil mai nerăbdători ca noi. Noi nu aveam apetite maximale, proiecte maximale. Ştiu însă că elitele vă vor ajuta şi nu vă vor sta în cale. [ Se pare că multe dintre elitele româneşti descurajează noul val, noua generaţie, lucru deloc pedagogic sau valoric. n.n.]

*

Se răspunde întrebărilor venite de la public.

Liiceanu: Noi ne iubeam bătrânii. Pentru noi ei erau nişte miracole. Admir ceea ce au făcut alţii, care sunt diferiţi de mine.Valorea nu are vârstă.

Patapievici: Elitele se omologhează printr-un plebiscit zilnic. Nu ajungem elite printr-o conspiraţie. [Ba da, se ajunge doctor sau academician sau notoriu şi prin conspiraţie. A elimina conspiraţia, planul mârşav  din calcul înseamnă a privi pueril notorietatea unui om, care nu respiră prin toţi porii verticalitate şi muncă. Atunci de ce sunt uitate, pentru că sunt socotite drept inconsistente atât de multe elite, dacă ele erau propagate, la un moment dat, ca neapărate? n.n.]

Au existat elite malformate de către comunism şi elite care au luptat împotriva comunismului. Maeştri mei sunt părintele Scrima şi filosoful Dragomir. Ei îmi plăceau tocmai pentru că erau mai inteligenţi şi mai complecşi decât mine.

Acum ne confruntăm cu cultura de masă şi aici trebuie să facem cultură. Podurile se fac de către specialişti, pe când copetenţa de cetăţean este competenţa de a ne da cu părerea. Cultura pluteşte între impostură şi întrebările general umane.

Liiceanu: Cassanova era un om cantitativ şi nu calitativ. Geniile sunt elita adevărată. Tocmai de aceea nu amestec pe omul de cultură cu Shakespeare.

Noica nu avea echivalent în piesajul comunist. [Este o exagerare. n.n.] Cărţile lui au fost nerecunoscute. El s-a născut în această singurătate. Cel mare e reperat imediat într-o cultură matură sau dacă e prea mare faţă de ceilalţi nu e văzut până ce nu moare, ca în cazul lui Van Gogh, care a vândut toată viaţa doar un singur tablou.

[Problema e: cum de nu vede o întreagă elită pe un om mare şi pe unul foarte mare…dacă se ocupă toată ziua cu sursele? E ca în cazul evreilor, care nu au putut să vadă pe Mesia, în masă, cu toţii, ci numai unii,  cei care s-au smerit în faţa măreţiei. Măreţia nu e primită pentru că e mult orgoliu în inimile celor care se cred judecătorii culturii sau posesorii adevărului credinţei.

Nu moartea te face geniu, ci moartea stinge rivalităţile la adresa ta şi oamenii încep să vadă ce ai făcut tu împotriva oricăror greutăţi şi neşanse. Shakespeare, Dali, Stăniloae, Sfântul Pavel Apostolul, Eminescu etc. nu sunt mari şi foarte mari pentru că au scris şi au făcut atâtea, ci pentru că au scris când nimeni nu le dădea şanse reale, pentru că au scris şi au creat şi au înfăptuit împotriva tuturor evidenţelor potrivnice. n.n.]

Niciodată o elită nu poate da în vileag totul, însă secretomania trebuie dată în vileag de către elite.

Pleşu: Am început să căsăpim elitele de frica elitismului. Elita politică e o particularitate. Elită de la eligere = a alege, ceea ce se deţine prin alegere.

Toţi vrem lucruri de calitate, dar cred că nu trebuie să instituţionalizăm elitele. Izinit/ izânit. Ţopenie de la ţoapă.

Trebuie să stăm cu faţa spre lucrul pe care îl aşteptăm. Răspunsul apare când ai o întrebare profundă.