Predică la duminica a doua după Rusalii [2009]

suav

***

Găsiţi aici, din 2008…predica la textul Apostolului zilei: Rom. 2, 10-16.

*

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

cred că înţelegeţi de ce duminica de faţă este şi a Sfinţilor Români şi vine după duminica Tuturor Sfinţilor, care e prima după Cincizecime. Este a Sfinţilor naţiei noastre, pentru ca să se arate pentru generaţia de faţă şi pentru viitorime, că şi pe acest teritoriu, de-a lungul timpului, au trăit oameni Sfinţi şi că ei au apărut din predica Sfinţilor Apostoli, la care se face referire în Evanghelia zilei: Mt. 4, 18-23.

Toţi Sfinţii Bisericii – şi Sfinţii români fac parte din poporul Sfinţilor lui Dumnezeu –  se trag de la Cincizecime, de la pogorârea harului Treimii în oameni, pentru că de atunci Treimea a început să locuiască în oameni, prin harul Său, şi aceasta e viaţa Bisericii. Când cântăm şi afirmăm cu tărie: „cu noi este Dumnezeu”, nu spunem altceva, decât că viaţa Bisericii înseamnă continua experiere, de către noi toţi, a vieţii cu Dumnezeu.

Însă slujbele Bisericii –  nu trebuie să ne minţim pe noi înşine  –  sunt scrise de către Sfinţi şi sunt scrise din experienţă reală, profundă a vieţii cu Dumnezeu şi nu sunt formate din cântări edulcorate,  scrise de nişte indivizi oarecare, pentru ca să facă funny starea la Liturghie sau la Miezonoptică. Tocmai de aceea slujbele ortodoxe sunt foarte teologice, sunt grele, te adorm sau îţi provoacă foamea, dacă vrei să fii atent la fiecare înţeles al slujbei.

Slujbele ortodoxe sunt foarte teologice şi teologia este ascetică. Slujbele Bisericii nu sunt pentru toţi, deşi toţi participă la ele. Nu sunt pentru toţi, pentru că nu toţi le înţeleg profund şi, în gura multora, psalmii, paremiile, durerea cântărilor ortodoxe sună fals, ambiguu sau chiar comic…pentru că nu le înţeleg.

De multe ori şi la strană, şi în altar, se cântă  şi se slujeşte mai mult decât lamentabil un cult dumnezeiesc, care e numai pentru mari teologi cu adevărat, pentru că e scris de mari teologi. Predicile sunt goale de conţinut, dezlânate, fade, pentru că vin din inimi şi minţi lipsite de experienţă duhovnicească sau sunt forme splendide la nivel formal, dar lipsite de conţinut. Sunt forme fără fond.

De fapt, atunci când cânţi la strană fără ca să înţelegi ceea ce cânţi şi cum trebuie să cânţi, când slujeşti în Casa lui Dumnezeu, fără să ştii şi fără să simţi ceea ce faci şi cu Cine faci ceea ce faci…eşti o formă fără fond. Forma fără fond e ca borcanul fără dulceaţă. Oricât de frumos ar fi borcanul, dacă nu are dulceaţă în el, nu poţi să pui nimic pe pâine…la micul dejun.

Şi atunci…să ne mai mirăm că nu suntem profunzi, că nu suntem Sfinţi, că nu suntem teologi? Viaţa ortodoxă e deplin teologică şi deplin ascetică. E o teologie trăită, experiată pas cu pas, în adânca şi mistica ei profunzime. Şi cum ar fi ceva simplu viaţa şi teologia Bisericii, dacă e viaţa cu şi în Dumnezeu? Cum să fie simplu enormul, extraordinarul, mai mult decât sublimul?

Duminica de astăzi, pentru noi, pentru români, ne spune că strămoşii noştri au fost în dreapta credinţă şi că unii au trăit-o la exigenţe mari. Bineînţeles, Sfinţii români nu sunt doar cei canonizaţi şi nu sunt doar cei cunoscuţi de către noi. Dumnezeu e singurul care ştie, pe toţi Sfinţii Săi, din toate neamurile şi din toate veacurile, şi care sunt una la El şi cu El, pentru că au trăit în viaţa lor aceeaşi revărsare a vieţii dumnezeieşti necreate a Prea Sfintei Treimi.

Chiar dacă unul a fost gal iar altul breton, unul asiatic iar altul roman, altul israelit iar altul african, toţi Sfinţii lui Dumnezeu au ucenicit la aceleaşi surse ale Revelaţiei şi au trăit în aceeaşi ambianţă a harului dumnezeiesc. La peste 2000 de ani de la Întruparea Domnului suntem puşi în faţa unui nor de mărturii umane, a unei puzderii infinite de Sfinţi, a unui câmp înmiresmat de flori foarte diverse ale sfinţeniei, pentru ca să ne împrietenim cu ei.

Poate că v-aţi întrebat de ce pe fiecare zi Biserica are în calendar şi în sinaxare mulţi Sfinţi pomeniţi. Pentru acest lucru: pentru ca să ne împrietenim cu ei…pentru că împreună cu ei ne vom petrece întreaga veşnicie.

Trebuie să vă fac o confidenţă. De când m-am convertit în mod real la credinţa pe care o aveam şi o am, dar despre care nu prea ştiam nimic profund, am început să mă împrietenesc, instinctiv, cu Sfinţii lui Dumnezeu. Nu mi-a spus nimeni să fac asta, însă, citind, cântând, stând la strană şi în altar am început să fiu populat, de la sine, de grija şi de dorul de Sfinţi. Asta în mod fundamental.

Nu numai că am citit, recitit, mi-am notat diverse date, gânduri, experienţe, virtuţi, păcate, cum s-au născut, cum au adormit, cum s-au chinuit, ce minuni s-au petrecut cu ei…însă am încercat să fac câte ceva din ce au făcut ei. Din acest motiv, dacă cineva ar dori să facă psihologie abisală pe experienţa mea, ar fi foarte uluit, dacă m-aş confesa lui, de la cine, când, de ce, am început să fac sau să gândesc un lucru anume, cum m-am simţit după aceea, cum m-am schimbat, pentru că ar înţelege, că m-am destructurat, pas cu pas, în mare parte…făcând să moară o mare parte din omul cel vechi din fiinţa mea.

Şi, în această înlocuire de gânduri, obiceiuri, sentimente cu cele ale Sfinţilor am ajuns să am comuniune / prietenie/ iubire / intimitate cu mulţi Sfinţi, pe care îi cunosc mai bine, decât pe cei cu care am făcut şcoala sau cu care mă întâlnesc mai mult sau mai puţin zilnic. Am plecat de la a le cunoaşte viaţa, de la a nu mă îndoi deloc de cele afirmate în viaţa lor, de la a-i cinsti şi de la a mă ruga lor şi de la a mă bucura mereu de comuniunea cu ei, până când am început să mă simt şi să merg împreună cu ei tot timpul.

De aceea, uneori mi se pare aiurea să vorbesc despre Sfântul Apostol Pavel sau despre Sfântul Dionisie Areopagitul, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Simeon Noul Teolog sau Sfântul Ioan de Kronstadt, ca să dau câteva exemple, la trecut...când eu mă întreţin cu ei tot timpul. Cum aş putea să vorbesc şi să scriu tot timpul despre ei, să le cunosc şi să le înţeleg gândurile şi viaţa, dacă nu aş fi prieteni cu ei? Şi cum aş putea să fiu prieten cu ei, dacă ei nu m-ar fi învăţat că sunt vii şi cum trebuie să mă port cu ei şi în relaţie cu toţi?

Această comuniune însă, nu mă face, de la sine, nepătimaş sau nu mă scapă de greşelile proprii, pe care numai eu aleg să le fac. Pe de o parte, învăţ foarte multe, continuu de la ei, mă împărtăşesc de modul cum ei simt şi se raportează la diverse lucruri, însă, în acelaşi timp, eu mă bat în mine cu omul cel vechi, cu patimile mele, pe care eu însumi mi le-am agonisit şi, de foarte multe ori, cad în multe păcate şi patimi.

Rostul duminicii de astăzi e să ne amintească tocmai aceasta: nu considera că eşti pierdut sau nu privi mântuirea după propria ta minte. Cei din faţa noastră, Sfinţii de dinainte de noi, au avut şi ei păcate, greutăţi, necazuri, neîmpliniri, regrete, dar s-au uitat mereu mai presus de ele, au stat lângă Sfinţii de dinaintea lor şi au învăţat de la ei, fapt pentru care s-au împărtăşit de harul şi de cunoaşterea Treimii, care coboară prin Sfinţii Îngeri şi prin Sfinţi la noi.

Şi acum o întrebare pentru cei care se gândesc la faptul, de ce se inventează „Biserici” la o mie cinci sute sau la 2000 de ani după ziua de naştere a Bisericii: de ce niciun Sfânt al Bisericii nu a dorit să remanieze Biserica, ci să se facă tot mai propriu vieţii Bisericii? Pentru că Sfinţii au înţeles, că Biserica nu se confundă cu păcatele  anumitor conducători, ierarhi sau credincioşi ai Bisericii, ci reala apartenenţă la Biserică o au cei care simt, necontenit, că au o relaţie vie cu Dumnezeu şi cu toţi Sfinţii de dinainte de ei.

Şi tocmai de aceea, accentuându-se latura duhovnicească, personală a relaţiei cu Dumnezeu, Sfinţii nu au vrut să înlăture neghina Bisericii cu forţa –  nici Domnul nu face asta – pentru că există o zi, ca nicio alta, când Domnul va smulge neghina din ogorul/ aria Bisericii, şi va secera grâul cel bun, care va moşteni Împărăţia Lui, cea pregătită lor mai înainte de a fi lumea.

Însă, cărţile Sfinţilor, Tradiţia Bisericii în totalitate, ne arată, că ei au luat atitudine faţă de multe neorânduieli şi faţă de multe păcate ale membrilor Bisericii, indiferent cine ar fi fost ei, fără ca prin aceasta sau în ciuda oricărei decadenţe pe care o sesizau să dezerteze din Biserică sau să-şi facă o Biserică „mai dreaptă”, „mai sfântă” şi „mai bună”.

Şi ieri şi astăzi a existat şi există multă neorânduială, multă neghină în fiecare dintre noi. Însă, faptul că în calendarul Bisericii sunt pomeniţi numai Sfinţii şi nu oricare, la grămadă, ne atenţionează asupra faptului evanghelic, că nu trebuie să te pierzi în acţiunea a-i îndrepta pe alţii, dacă te pierzi pe tine însuţi.

Oricine, peste noapte, poate deveni judecătorul/ marele inchizitor al Bisericii, care să taie şi să spânzure şi să facă o Biserică după mintea lui, însă cu siguranţă, aceea nu este şi o Biserică după mintea lui Dumnezeu. Mintea lui Dumnezeu e mult mai complexă, mai subtilă, mai răbdătoare decât mintea omului, mai milostivă, prea mult milostivă, fapt pentru care, când un Sfânt a vrut să îi pogoare pe unii, păcătoşi în mod evident, în Iad, Domnul a venit la el şi i-a spus că e gata să se răstignească a doua oară pentru lume.

Uneori, oamenii care ajung la o anumită înduhovnicire şi cad în partea de-a dreapta (adică încep să aibă un comportament de „sfinţi”), ajung ori prea milostivi cu păcatele oamenilor, ori prea drastici cu aceleaşi păcate. Marile tornade ale Bisericii, din păcate, sunt iscate de astfel de oameni, care, pe baza experienţei şi a teologiei lor, net superioară majorităţii, ajung la concluzia că Biserica trebuie să fie doar într-un anume fel…epurând-o de diversitate.

Numai că Sfinţii sunt foarte diverşi şi foarte frumoşi în diversitatea lor. Sfinţenie e o problemă de alegere totală şi de constanţă în relaţia cu Dumnezeu. Există Sfinţi copii, Sfinţi militari, Sfinţi teologi, Sfinţi ţărani, Sfinte căsătorite sau necăsătorite, Cuvioşi şi Pustnici, Isihaşti şi Împăraţi, Ierarhi şi Mucenici. Nebunii pentru Hristos trăiesc altcumva decât Sfinţii isihaşti, cum un preot de mir trăieşte altcumva decât un ieromonah, dar tot în harul Treimii.

Dumnezeu nu ne vrea pe toţi la fel de deştepţi, la fel de frumoşi, la fel de Sfinţi, chiar dacă pe toţi ne vrea Sfinţi. Sfinţenia nu se face la monetăria statului, unde toate monedele sunt la fel. Sfinţenia este viaţa cu Dumnezeu, unde fiecare ajunge / trăieşte / experiază  cât poate şi cum poate din viaţa cu Dumnezeu, dar după ce face toate eforturile pentru asta.

De aceea am spus că slujbele Bisericii nu sunt pentru toţi, dar la ele trebuie să participe toţi. Într-un fel vor înţelege teologii cultul Bisericii şi într-un alt fel îl vor înţelege credincioşii de rând. Numai că, dacă fiecare vom face tot ce putem şi ne vom da toată silinţa, cu toţii ne vom bucura, pe măsura înţelegerii şi a bucuriei noastre de Dumnezeu.

În concluzie, Sfinţii ne devin prieteni şi cultul Bisericii vrea, din răsputeri, să ne împrietenească cu ei, pentru că numai prietenia lor contează cu adevărat. Şi, fără doar şi poate, dacă de aici te faci prieten cu Sfinţii şi cu Sfintele lui Dumnezeu, când vom trece la Domnul nu vom dori o altă comuniune, pentru că doar pe aceasta o ştim şi ne-am dorit-o.

Vă doresc, cum îmi doresc şi mie, să vă împrieteniţi şi să mă împrietenesc şi mai mult cu Sfinţii lui Dumnezeu. Dacă acest lucru se va petrece va fi o evidenţă. Nu trebuie să pierdem vreo clipă din vedere, faptul că Judecata lui Dumnezeu, cât şi Împărăţia lui Dumnezeu sunt o privelişte, un spaţiu deschis înţelegerii abisale. Toţi vom şti despre toată lumea cum am fost şi cum ne aflăm.

Acum, citind vieţile Sfinţilor aflăm cum au fost ei şi cum au murit ei, Sfinţii lui Dumnezeu. Atunci ei ne vor vedea pe noi şi noi pe ei şi fiecare vom ştii cine suntem. Acum ne mai prefacem, ne mai ascundem după vorbe, ne facem că nu ştim să ne respectăm şi să ne iubim unul pe altul, dar atunci lucrurile sunt clare, sunt open free pentru toţi.

Vă doresc o săptămână cât mai bună şi multă fericire dumnezeiască! Amin!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *