Somnul fără vise

el, indragostitul

Un şir de imagini simbolice, care se concentrează în jurul morilor de vânt  (o imagine tanatică) şi ale chipului femeii iubite (o imagine dolorică). Un dute-vino dureros între prezent şi trecut. Trupul lui plin de răni e o paradigmă a rezistenţei pentru dragoste, din cauza obsesiei pentru o femeie, pentru fata copilăriei şi femeia tinereţii lui. O dragoste nebună, pentru că ea este sora lui vitregă (deşi nu e prea explicit acest amănunt)…şi el e îndrăgostit de ea.

Crime în serie. Mai multe partide sistematice de bătaie cu pumnii.  Un încasator redutabil…care nu vrea să moară pentru că o iubeşte, o iubeşte pe ea, pe singura femeie, care e mai importantă decât frica sa de moarte sau decât propria sa moarte. Însă  ia bătaie de la propriul său tată mafiot, de la gealaţii tatălui său…până adoarme, până când devine inconştient. Însă, inconştienţa lui (tot filmul se aude, din off, glasul minţii, gândul bărbatului traumtizat) nu înseamnă niciodată linişte.

În vis el îşi amintşte, îşi reaminteşte totul. În vis nu poate să uite nimic, pentru că atunci e lucid. Visul său e mereu anamnetic. E de-o luciditate morbidă şi mereu îşi caută moartea iar ea fuge de el. Ştie în atâtea feluri să ucidă un om, încât i se pare orice şir de crime în serie… un joc. Moartea ca joc sau regizarea morţii ca joc distractiv, de la distanţă, prin lunetă…îndepărtează moartea de ochi, o secătuieşte de durere şi de religiozitate.

Hiperarma transformă viaţa într-o opţiune secundară. Poţi să omori pentru că ai armă ultraperformantă. Ei nu ştiu, când mor, cine i-a ucis…Iar el  le dă şansa de a-l vedea, înainte de a-i ucide, numai unui văr sau unui prieten din copilărie, nişte criminali ca şi el.

somnul perfect

The Perfect Sleep vorbeşte despre eşecul somnului în viaţa postmodernilor, despre conştiinţa lor plină…şi despre relaţiile firave sau inexistente dintre membrii unei familii.

Anton Pardoe ucide ca să ajungă la ea. Sărutarea ei, îmbrăţişarea ei, chiar în momentul când dorea ca să se sinucidă (o sinucidere transformată în împlinire), îl eliberează de trecut…deşi tot se întoarce spre câmpia morilor de vânt performante.

Ea, obsesia perenă. Roselyn Sanchez, alias Porfiria a filmului, regina, e femeia altuia, dar îl iubeşte pe el. Deşi nu doreşte ca să se despartă de soţul ei, cu care are o fiică foarte frumoasă, îi cere ca să nu o părăsească din nou.

ea, continua himera

El ucisese pe oricine ar fi putut să o ucidă sau să îi facă un rău cât de mic. Salvarea copilei Porfiriei, ne prilejuieşte o întîlnire cu un doctor special, tot la fel de sadic ca şi naratorul, ca Anton, cu Dr. Sebastian. Acesta ucide numai cu bisturiul…El ştie care e muşchiul, vena, partea care trebuie secţionată sau împunsă cu bisturiul şi care provoacă o moarte lentă, dureroasă…şi, mai ales, sigură.

Tony Amendola, doctorul, ucide cu graţie…şi cu multă ştiinţă. Un sadism plin de calmitate. O calmitate plină de un satanism precaut, doct, făcut cu paşi siguri. Rafinamentul cruzimii: acesta e năcitor în acest film de capodoperă!  Înainte ca să moară, celui care i-a perforat coloana sau un muşchi la ceafă sau celor cărora le-a perforat plămânii cu bisturiul…le vorbeşte despre o moarte paşnică, împăcată.

Şi el, cât şi Anton doresc, paradoxal, pacea, deşi ei seamănă numai durere în jur. După ce ucide, Dr. Sebastian e un doctor stimabil, apreciat… Cred că femeile ştiu cel mai bine, cum e să apreciezi pe doctorul…care tocmai ţi-a provocat un avort, nu?! O cruzime elegantă, manierată. O cruzime fără conştiinţă.

Însă cea mai paşnică scenă de demonism rafinat e aceea, în care el vine ca să stea în faţa tatălui său adoptiv sau real (nu se prea ştie), a criminalului mafiot, care l-a învăţat să omoare cu…cuţitul. Aceasta e scena de satanism tactic!

moartea tatalui

El vorbeşte cu tatăl său…şi acela taie cu cuţitul un calup de salam. Taie salamul cu atenţie, cu precizie. Anton ştie că Nicolae preferă să înfigă cuţitul în inimă, direct, pe nepregătite. Tocmai de aceea pune ceva la inimă, pentru că, atunci când tatăl, în plină discuţie, îi înfinge cuţitul în inimă, acolo unde obişnuia şi unde el se aştepta…acesta nu moare şi  îl împuşcă în cap pe tatăl său.

Marele mafiot cade la pământ…şi rămâne doar Anton şi familia Porfiriei.  Anton nu are putere, din punct de vedere fizic, ca să se sinucidă. Sărutul şi îmbrăţişarea ei îl eliberează. Porfiria rămâne acasă, cu soţul şi copila ei…iar filmul se închie cu aceeaşi imagine cu care şi începuse: câmpul de mori de vânt, pe care îl contemplă Anton, rătăcitorul ucigaş în serie, pe care moartea îl ocoleşte.

Între linişte şi cruzime. Între conştiinţă şi moarte. Între nebunie şi dragoste. O dragoste care ţâşneşte din străfunduri şi o nebunie care nu îl caracterizează, pentru că e avid după linişte. Dragostea ei pentru el nu piere, chiar dacă are o familie şi un copil. Dragostea  lui pentru ea nu piere, chiar dacă e un criminal, care nu ezită să te ucidă cu artă, cu multă artă şi sânge rece.

Ce vrem noi: dragoste şi linişte? Numai că dragostea aceasta, plină de romantism postmodern e incestuoasă în film iar crima e dezumanizantă, depersonalizantă. Mai e speranţă, totuşi, pentru că mai e dor de linişte. Aceasta e clipa ce se poate converti în pocăinţă.

Sfântul Ioanichie cel Nou: următorul Sfânt român canonizat

Sf. Ioanichie  cel Nou

Cuviosul Ioanichie cel Nou de la Muscel (Argeş) [26 iulie]

Acest Cuvios plăcut lui Dumnezeu s-a născut din părinţi evlavioşi, trăitori în ţinutul Muscelului. Din fragedă tinereţe, ascultând chemarea lui Hristos, s-a despărţit de toate plăcerile şi ispitele lumii deşarte şi s-a retras în Mănăstirea Cetăţuia, Negru-Vodă, de pe valea Dâmboviţei, unde s-a călugărit şi a deprins, de la părinţii îmbunătăţiţi ai aşezământului, primele reguli ale vieţii ascetice.

A cunoscut pe mulţi dintre sihaştrii care locuiau în vremea aceea în jurul mănăstirii. Datorită numărului mare de pustnici, ţinutul muscelean a fost numit, mai târziu, Valea Chiliilor. Minunatul Ioanichie, după ce a deprins modul de viaţă al călugărilor iscusiţi, luând binecuvântare, s-a retras într-una din peşterile Muntelui Negru-Vodă, unde s-a nevoit aproape 50 de ani.

Suferinţele sale, lucrarea sa isihastă, lipsurile sau stările de har pe care le-a trăit Cuviosul, numai Dumnezeu le ştie. Întrucât peştera în care s-a retras era într-un loc inaccesibil, nimeni nu a putut consemna din faptele şi nevoinţele sale. O dată pe săptămână un ucenic al Cuviosului venea să-i aducă pâine şi apă. De asemenea, stareţul mănăstirii, duminica, după Sfânta Liturghie, îi aducea merinde pentru suflet, Sfintele Taine.

Deci, petrecând Cuviosul multă vreme în rugăciune şi aspră nevoinţă, Dumnezeu i-a descoperit multe din tainele Sale, care l-au întărit să rabde toate ispitele războiului nevăzut. Cunoscându-şi dinainte sfârşitul, minunatul părinte Ioanichie şi-a săpat singur mormântul în peştera sa, încrustându-şi în dreptul capului anul trecerii la cele veşnice – 1638. Aşezându-se în mormânt, în ziua de 26 iulie, a adormit întru Domnul. Firea necuvântătoare i-a slujit, căci un păianjen i-a ţesut deasupra trupului o pânză, ca un epitaf. Aşa, osemintele Sfântului, au rămas mulţi ani.

Din rânduială dumnezeiască, moaştele lui s-au aflat după sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial, în anul 1944. Iată cum: Cuviosul Paisie, stareţul Mănăstirii Cetăţuia, Negru-Vodă, a coborât în peştera unde sihăstrise cu mulţi ani înainte Schimonahul Ioanichie. Şi, o minune, pânza păianjenului acoperea încă osemintele bine mirositoare ale Cuviosului! Le-a scos cu grijă şi cu multă evlavie şi le-a aşezat în biserica mănăstirii, spre lauda monahilor şi bucuria credincioşilor.

Mulţi s-au folosit de minunatul odor descoperit în peştera din Valea Chiliilor. Bolnavii se vindecau, necăjiţii recăpătau nădejdea, săracii îşi acceptau condiţia sărăciei, sperând în timpuri mai prielnice. Dar potrivnicul diavol, care aduce neorânduială, a făcut să se stingă din nou această flacără a bucuriei aprinsă în Mănăstirea Negru-Vodă.

După terminarea războiului alt mare necaz s-a abătut peste poporul român. Dincolo de stricăciunile provocate de război, a venit o rânduire politico-socială străină de duhul credinţei în Dumnezeu, comunismul. Reprezentanţii braţului secular au dat dispoziţie să fie îngropate moaştele Sfântului în pământ. Cu mare mâhnire, monahii s-au despărţit de preţiosul odor şi au aşezat moaştele Sfântului într-un sicriu, pe care l-au îngropat în cimitirul mănăstirii. În anul 1981, Părintele Ioanichie Bălan, din Mănăstirea Sihăstria-Neamţ, consemnează, pe scurt, în Patericul Românesc, viaţa Cuviosului din Valea Chiliilor.

Anii au trecut, însă amintirea Cuviosului s-a păstrat în ţinutul Muscelului. Dumnezeu a binevoit să se risipească orânduirea atee din România, Biserica recăpătând libertatea de a-şi manifesta misiunea în rândul credincioşilor. Multe mănăstiri închise de regimul comunist şi-au reluat viaţa liturgică şi duhovnicească. Între acestea a fost şi Mănăstirea Cetăţuia, Negru Vodă, unde stareţul mănăstirii, împreună cu tot soborul a descoperit moaştele Sfântului Cuvios Ioanichie Schimonahul şi le-a reaşezat spre închinarea credincioşilor în biserica mare a mănăstirii.

Astăzi ne putem închina la acest odor din Valea Chiliilor, din care ies mulţime de minuni, unele consemnate de vieţuitorii mănăstirii, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate.

Pentru mai multe detalii…aici.

Prostia e o valoare capitalizabilă

prostia e valoroasa

Cu horoscoape, cu câte o poză, cu câte un secret ştiut de toţi…se face treabă capitalizată. Capitalizarea prostiei – un bun panuniversal – trebuie cât mai degrabă orânduită legal, votată în toate parlamentele lumii pentru că e deja o realitate. Şi când realitatea devine paradigmă execrabilă e musai să fie o lege pentru execrabil.

La ce folos să scrii articole grele, frumoase şi lungi, dacă poţi să scrii articole mici, deştepte şi enervant de bune? La ce folos să îţi închipui că interesează pe cineva lucrurile înalte, teologice, sfinte, când pe fiecare îl interesează să dibleze atenţia, să se fofileze…dar banul să marcheze?

O, de ce nu suntem cu toţii proşti?! O, de ce nu suntem mai proşti decât toţi, dacă prostia se capitalizează atât de bine, atât de economic, atât de acurat?!

Mie mi-a ghicit odată în palmă ghicitoarea Susanela şi mi-a pus că trebuie să o las mai moale că o mierlesc…dar eu am zis că n-o fi…totuşi cu aur aurită a ei gură smălţuită.

La o adică: prost să fii, noroc că nimeni nu-şi dă seama!

Trebuie să fii în rând cu lumea

cine e lumea

Bunica mea îmi spunea, mai tot timpul: nu se taie pepenele aşa…sau nu mânca toate cireşele dintr-o dată…pentru că nu aşa face lumea. De aceea, când era treaba cu lumea asta mă enerva la culme, pentru că eu nu vream să mănânc şi nici să mă îmbrac şi nici măcar să adorm, când adormea lumea.

Lumea (ceva paralel cu mine) are treaba ei…eu treaba mea. De aceea mănânc pepeni, vorbesc, adorm, mă rog, citesc…când vreau eu  şi cât vreau eu…şi nu cât vrea lumea. Habar am cine este lumea… Pentru mine a fost şi este o ficţiune, pentru că lumea nu există…ci  există numai 300 de-ai lui Costel, Gigel, Florentina, Verginica, Azor, ciocolată, ics şi zero, etc.

Dar ce păzesc serviciile secrete?!

musca kamikaze

O muscă, din specia cicladelor, a trecut toate cordoanele de securitate şi a ajuns pe mâna preşedintelui Obama. El, când a văzut-o, deşi da un mic interviu, i-a dat o palmă bună, sănătoasă, acestei muşte nesăţioase, peste fălci, de a filmat-o cameramanul, când îi ţiuiau urechile.

Să fie demise toate serviciile secrete!

Neicuşorule, cum îţi spuneam

neicusorule

afară e secetă intelectuală. De aceea un blogherist, că nu am cum să-i spun, a şters 200 de comentarii proaste, de pe blogul lui execrabil, pentru ca să nu mai fie 5.987.657 de comentarii ci numai 3. 456. 908 comentarii.

Ştiu că am greşit numărul impar al scăderii, dar îl ştiu, la sigur, neicuşorule, pe individul care, pe blogul lui execrabil…a născut o muscă ceţoasă.