Dorin Streinu, Cosmologia esenţelor [vol. 5 de versuri, 1997] [3]

cardul lebedelor

*

Primele două părţi…

*

Sonet

Sufletul meu…
ca şi cum mi-aş rosti
vârsta
cu ciocul şi ghearele
în stele.

*

Adagio divinului ochi

Ia inima mea
şi arunc-o
în drumurile prin care
trec dorinţele fecioarelor nepământene.

Ia inima mea
şi fă din ea
plecare şi întoarcere,
drum şi mers.

Ia şi sfărâmă
pelicula ei magnetică,
cu care atrage
cuişoarele de fier.

Ia şi adu-mi Îngerul,
cu mersul lui fin
de fată mare.

Pune-mi-l lângă şoaptă,
lângă masa de taină
a clipelor,
ca să-mi mute
luna mai aproape de an,
cuvântul mai aproape
de închinare,
mâna mai aproape de mână.

*

Chemare la ardere în dragoste

Ochiul a trâmbiţat
din carnea lui.

A trâmbiţat spre carne
tânără,
voluptoasă şi amară ca focul.

Ochiul s-a luminat
în ardere,
s-a luminat în forma singură
a arderii.

O, focul a devenit imn
întins şi clandestin,
refren pentru adormire!

A devenit cale
deschisă,
idee…

*

Rugăciune pentru linişte dorită

Să fiu numai
adunat şi adăugat mie.

Mâna să se ilumineze.

Să-mi fie scrisă ordinea,
simetria din cuvinte.

Cer să fie reculese
sentinţele
şi să mi se dea
unicul vlăstar,
prunc…

Numai plângând râsul
voi regăsi calea
scrisă pe uşi.

Deschise îmi vor fi
tainele cu respiraţie,
tainele cu linişte.

Când voi iubi tăcerea
vreau să fiu
adăugat trupului gol,
trupului fără iubire.

Aceasta e rugăciunea!

*

Candelă pentru Ioana

În noi este inclusă
dorinţa de a visa visul nostru.

El este scris,
incizat.

Să-ţi desfăşori aripile
şi să zbori
,
îţi cere el.

Să te amesteci
cu tot ce înseamnă
tăcere,
punct terminat,
linie.

Să chemi înamorată
locul pentru singura
dăruire,
mâna pentru singura pipăire
a trupului.

Ca o ieşire
din umbră,
ca o chemare
în lumină,
ca o eliberare
de tine,
este omul.

*

Refuzul cu două braţe

Refuzat în ou
se ridică oul în om.

Trecând spre arhetip,
visul peste cuvânt
se desface.

Se uneşte spiritul lângă
cuvânt,
lângă sânul dulce
al gălbenuşului.

Fiinţa e în naştere.

Urcă în spirala sângelui
chemarea
spre tot mai multă chemare,
chemare de frig
şi tăcere.

Viaţa urcă
în galop
de pasăre.

Viaţa spre viaţă.

Refuzul este
actul dictatorial al cuvântului,
nerostirea lui
în silaba care aduce liniştea,
pentru că oul ridică
comiterea crimei.

*

Remâncarea braţelor simple

Întinzându-ţi respiraţia
m-ai făcut soare,
lună cu două nopţi,
poem cu două naşteri
din toamnă.

Doar cu o singură prezenţă
îndrăgostit.

Cu trupul meu
îndrăgostit de imaginea ta
atât de indescriptibilă.

Doar cu o singură limbă clasică
a tăcerii.

Întinzându-ţi repiraţia,
cuvintele,
râsul,
inima,
m-ai făcut rătăcitor,
regăsit,
renăscut,
revisat…

*

Apologie pentru piatră

Stă fixă,
ca o esenţă imperturbabilă,
ca o sferă închisă
în propria sa matematică.

Ca o urmă de ghips
pe ochiul supt
de lapte.

Sânul ei rezidă
în dreptul de a fi mama
în care adorm.

O, piatră, căci
zic piatră de rugăciune,
piatră de vulturi,
piatră de seminţe de măr,
verzi şi roşii şi albastre şi galbene!

Salbe de iarbă mirifice.

O, zic piatră
care nu-mi vorbeşte,
aşa, încet, ca o sărutare…

Adâncă,
fixă,
ruptă de agitaţia drumului,
mereu pusă ca să fie spre întrebare.

O, căci zic:
de ce nu-mi aud sufletul
prin tine
născându-se?

Aş dori să tac prin tăceri
fără sfârşit.

Aş vrea să te aud
numai la sfârşitul somnului
ca pe o fericire.

Este goală de răspuns
ca un câmp ermetic,
în care auzul nu se
întoarce la posesor,
ci e auzul în care se pierde…
şi în mirosul în care parfumul
e lucid
şi infidel.

O, că de nu zic
de atâtea ori aşteptare,
de atâtea ori
îmi pare rău,
de atâtea ori
frunzele cad,
frunzele adorm mâlc!

*

Versificaţie pentru frunză verde

O, frunză verde,
verde ca viaţa copacului!…

Eşti o coloană fără sfârşit,
eşti o tăcere fără mine.

Inima,
mânată de Îngerul Tău
mă ridică dintre răniţii de albastru,
cu dinţi de purpuriu,
ca un adevărat Botez.

O, de nu mă uita!

Mă ridică vestea Îngerului
din noapte.

Timpul şi-a trecut peste limite.
A devenit hipersensibil
şi nu mai rezistă
anonimatului.

Mă împinge de la spate
Îngerul.

O, chipul stelei era lumina,
lumina care se năştea.

Îngerul mă poartă
în aripile lui
de infinit.

O, de frunză verde
rănit
nu este scăpare!

*

Ca un regret pentru apusul soarelui

Poate,
zburând
prin cuvinte,
cuvintele au devenit lungi,
galactice.

Poate,
de câteva ori trist
m-am întâlnit cu divinul
umblet al zorilor
şi nu i-am sărutat mâna supus.

Poate
m-am făcut mic,
cât o urmă de furnică,
de zumzet de purice
şi am trecut fără gând,
fără spaţiu,
fără nume…

Poate,
de câteva ori
am fost amorţit
de dor
şi am uitat să-ţi spun
ce fericit mă simt.

*

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *