Puţină şmenozeală şi despre comentatorii delete
Mircea Badea, în frumoasa emisiune, a repetat de mai multe ori (aseară, 19 iunie 2009) substantivul…şmenozist: şmenozeală. Şmen a dat pe şmenozeală şi cred că l-a dat bine. Partidele – de asemenea – s-au mufat la conducta banului public. Tot a lui. S-a nimerit că tot aseară, Mircea Dinescu vorbea despre literele din cartea preşedintelui, care, pentru că era pe vapor, mai cădeau din carte şi de aceea nu a ajuns să aibă o cultură majoră, cum pretinde că are filosofu’.
Omul râde când i se vorbeşte după gândul lui. Sau răspunde, dă cu râsul sau cu cuvântul, când crede că a înţeles. Tocmai de aceea cei mai mulţi comentatori vin la lucruri subţiri, la lucruri de nimic sau vin cu gândurile lor înguste, ca să-ţi dea lecţii. Cei mai enervanţi sunt comentatorii care nu au înţeles contextul şi nici nu te-au urmărit în mod coerent. Sunt ca musca în lapte…
Numai că mie nu îmi prea place să accept lecţii de la oameni, care nu au învăţat lecţia bunului simţ. Şi asta e prima lecţie a vieţii, pe care mama ta sau bunica ta trebuie să te înveţe sine qua non / neapărat pe la 4-5 ani. Adică, maică, când vorbeşti cu cineva, te prezinţi, vorbeşti frumos, coerent şi nu vii ca motostivuitorul peste om. Dacă ai idei, ţine-le în buzunar, dacă nu ştii să te prezinţi şi să te faci comod în relaţie cu celălalt!
De ce nu se înţelege funcţia comentariului? Pentru că nu se înţelege rolul personal într-un proiect al altei persoane. Cel mai decent mod de a fi al comentatorului e acela de partener de dialog. Dacă vii la mine să dialogăm, atunci nu trebuie să vii numai pentru o mică firimitură de idee, ci trebuie să vii în mod continuu (dacă te interesez sau te interesează subiectele mele) ca să discutăm. Când cineva devine profesorul sau duhovnicul meu fără ca să i-o cer, atunci e semn că nu a înţeles că eu fac ceva pentru el şi nu el pentru mine.
Dacă mă comentezi, comentezi pentru ca să revii şi pentru ca eu să mă comport faţă de tine, ca faţă de un om coerent cu propriile tale afirmaţii, crezuri. Tu, comentatorul, trebuie să mi te faci explicit, plăcut, să mi te faci drag, pentru ca să doresc să stau de vorbă cu tine. Dacă nu, devii un spam, devii un om cu care nu vreau să stau de vorbă.
Mie îmi plac oamenii cu experienţă, cu multă experienţă, oamenii ultrasimţiţi, oamenii care ştiu să pună problema, oamenii care comentează ceva, tocmai pentru că au căutări comune cu mine…şi tocmai de aceia nu am parte. De aceea, nu vreau să tragă nimeni concluzia, că o să moderez pe cineva care nu îmi place, fără ca mai înainte să fi ştiut, cât de cât, să se prezinte.
Adică, vai, noi suntem prea deştepţi, prea duhovniceşti, venim să te ajutăm şi să îţi dăm sfaturi…dar ne curg mucii din nas şi nu ştim să vorbim ca oamenii. Tăcem mâlc la lucruri mari şi venim ca să te învăţăm că cercul e rotund. Mai încet cu proasta creştere. Sunt sătul!…Toate comentariile tăiate în ultimul timp (pentru care acest demers) au aceeaşi motivaţie: nu mă interesează proştii şi, mai ales, prost crescuţii.
Dacă aveţi chef să comentaţi, comentaţi cu bucă, cu inteligenţă, cu experienţa voastră, personală şi nu din răsfoiri de cărţi…şi comentaţi la zi, continuu, ca să văd că nu dau orzul pe gâşte. Dacă nu, scutiţi-mă de efortul de a vă elimina nişte comentarii mai întotdeauna prost scrise, fără idei în ele şi pe care trebuie să le corectez şi să le prezint cât mai elegant.
Uitaţi-vă la televizor, daţi cu praştia după năluci, faceţi ce vă taie capul…dar nu vă mai osteniţi să mă înjuraţi, ameninţaţi, drăcuiţi sau ce mai ştiţi voi să faceţi foarte bine…că nu aveţi nicio şansă ca să vă vadă lumea la faţă pe blogul meu! Aici sunteţi non grata…
„Smenozeala”, „smecheria”, „fofilarea”, „teapa”, „nesimtirea”, „tupeul”, „viclenia”, „minciuna”, „bataia de joc” acestea sunt marile virtuti ale omului „p(r)ostmodern”.
In fapt, nu este vorba decat despre procesul de indobitocire a omului, rational candva, insa devenit salbatic si subprimitiv.
Nu numai problema numarului din ce in ce mai mare de astfel oameni de tipul monstrilor „transformers”, la nivel comportamental, ci si faptul ca acest proces socant este initiat si dorit chiar de noi, oamenii.
Pur si simplu ne place mizeria si noroiul in care ne aflam, pentru ca dorim sa ne aflam aici si nu altundeva, adica acolo unde ar trebui.
Ce cutremurator de adevarat scria Marele Eminescu in Scrisoarea III:
Desigur ca nu vorbim aici de toata omenirea, dar vorbim de foarte multi semeni ai nostri.
De ce oare ne place „prostia”, agresivitatea, grosolania, murdaria?
Oare pentru ca, la prima vedre, e mai „comod” asa? Sau poate ca acestea ne aduc mai multe false „realizari” personale? Sau poate am devenit atat de inchistati si amortiti in propria neputinta si nepricepere incat suntem atat de usor de amagit si de pacalit chiar…..de noi insine?
Cert este ca nu mai vedem decat ceea ce vrem sa vedem si facem doar ceea ce ne dorim sa facem, ceea ce, culmea, ne place sau, ma rog, „credem” ca ne place. Si cred ca ne vom trezi greu sau, unii, deloc.
Pentru ca trezirea nu poate veni decat daca mai putem sa privim si in jurul nostru nu doar in mocirla care ne-a devenit universul propriu.
Daca, intr-o scurta si rara clipa de luminare, vom privi in sus, catre Cel al carui chip il purtam, ingropat in aceasta mocirla existentiala creata de noi, si ne vom aminti demnitatea la care El ne cheama, si daca vom privi, asculta, intelege si respecta si iubi si pe cei de langa noi, atunci mai avem o sansa.
Daca nu…
E greu sa zidesti, sa creezi, sa lucrezi, sa te jertfesti, sa ajuti, sa bucuri pe ceilalti, sa iubesti, sa faci fericiti pe toti.
E foarte greu, desi, paradoxal, Dumnezeu ne-a creat in asa fel incat ar trebui sa ne fie foarte usor sa facem toate astea. Numai ca noi nu mai vrem. Vrem totul, dintr-o data, fara efort, prin orice mijloace si cu oricate victime.
Totusi…cred, sau poate doar sper, ca ne vom trezi candva din cosmarul asta si ne vom indrepta in directia potrivita.
Iar intoarcerea nu va fi usoara si ma gandesc ca va fi dureroasa. Caci pana si trezirea dintr-un cosmar e infricosatoare…
E doar o parere. Posibil gresita. Sau nu?
E un punct de vedere exeperienţial, părinte Gabriel, şi vă mulţumim pentru asta!
Şi e cu totul adevărat, pentru că îndreptarea din acest marasm nu se poate face, decât la nivel personal şi e foarte grea…
Prostia nu e nici comodă şi nici profitabilă, ci e o patimă de care nu eşti conştient şi care nu ştii cât de jalnic te face să fii în ochii altora.
De ea începi să devii conştient, când te întâlneşti sau când te întreţii la discuţie cu oameni care luptă împotriva ei.
Şi prostia nu e fără nesimţire, fără patimi multe nespovedite, fără necumsecădenie.
Vă cred durerea…pentru că ne e comună.
Trauma noastră de zi cu zi e tocmai întâlnirea cu o lume din ce în ce mai infestată de demonism, în care noi, cei care dorim să ne deparazităm de tot felul de demonisme, părem cei mai anacronici.
Cred că asta e înşelarea magnifică a lumii: nu ştie că e dusă de nas, nu ştie că e moartă, că e în eroare…
E un somn care te duce, dar cu care nu te simţi prea bine. Însă, fără o viaţă duhovnicească autentică…nu poţi să indici rădăcina durerilor personale şi mondiale.
Tocmai de aceea, ceea ce încercăm să trăim cu toţii în Biserica lui Dumnezeu e o stare de viaţă şi de înţelegere, care nici măcar nu poate fi intuită de afară, din afară.
De aceea scrisul aici, la nivel online (ştiu şi eu şi dv.) nu e pentru toţi, ci doar pentru unii. De aceea atât de multe contestări, frici, reacţii prosteşti…
Vă dorim o săptămână cât mai bună, dv., şi doamnei preotese!
Doamne, sunt o mare netrebnică! Iartă-mă şi mă miluieşte!
Băi, frate, bine e sa citesti!! Am citit si io o chestie acum duaj si ceva de ani.
Ziceau unii ca barbatzii se gandesc numa si numa la femeii, cam 99% din timpu lor, dupa cum fac eu.
Am ramas ganditor. Erau cercetatori seriosi si nu fraieri ca mine, adica cu nume mari.
[A mai scris el mai multe, dar nu mă interesează.]