Somnul fără vise

el, indragostitul

Un şir de imagini simbolice, care se concentrează în jurul morilor de vânt  (o imagine tanatică) şi ale chipului femeii iubite (o imagine dolorică). Un dute-vino dureros între prezent şi trecut. Trupul lui plin de răni e o paradigmă a rezistenţei pentru dragoste, din cauza obsesiei pentru o femeie, pentru fata copilăriei şi femeia tinereţii lui. O dragoste nebună, pentru că ea este sora lui vitregă (deşi nu e prea explicit acest amănunt)…şi el e îndrăgostit de ea.

Crime în serie. Mai multe partide sistematice de bătaie cu pumnii.  Un încasator redutabil…care nu vrea să moară pentru că o iubeşte, o iubeşte pe ea, pe singura femeie, care e mai importantă decât frica sa de moarte sau decât propria sa moarte. Însă  ia bătaie de la propriul său tată mafiot, de la gealaţii tatălui său…până adoarme, până când devine inconştient. Însă, inconştienţa lui (tot filmul se aude, din off, glasul minţii, gândul bărbatului traumtizat) nu înseamnă niciodată linişte.

În vis el îşi amintşte, îşi reaminteşte totul. În vis nu poate să uite nimic, pentru că atunci e lucid. Visul său e mereu anamnetic. E de-o luciditate morbidă şi mereu îşi caută moartea iar ea fuge de el. Ştie în atâtea feluri să ucidă un om, încât i se pare orice şir de crime în serie… un joc. Moartea ca joc sau regizarea morţii ca joc distractiv, de la distanţă, prin lunetă…îndepărtează moartea de ochi, o secătuieşte de durere şi de religiozitate.

Hiperarma transformă viaţa într-o opţiune secundară. Poţi să omori pentru că ai armă ultraperformantă. Ei nu ştiu, când mor, cine i-a ucis…Iar el  le dă şansa de a-l vedea, înainte de a-i ucide, numai unui văr sau unui prieten din copilărie, nişte criminali ca şi el.

somnul perfect

The Perfect Sleep vorbeşte despre eşecul somnului în viaţa postmodernilor, despre conştiinţa lor plină…şi despre relaţiile firave sau inexistente dintre membrii unei familii.

Anton Pardoe ucide ca să ajungă la ea. Sărutarea ei, îmbrăţişarea ei, chiar în momentul când dorea ca să se sinucidă (o sinucidere transformată în împlinire), îl eliberează de trecut…deşi tot se întoarce spre câmpia morilor de vânt performante.

Ea, obsesia perenă. Roselyn Sanchez, alias Porfiria a filmului, regina, e femeia altuia, dar îl iubeşte pe el. Deşi nu doreşte ca să se despartă de soţul ei, cu care are o fiică foarte frumoasă, îi cere ca să nu o părăsească din nou.

ea, continua himera

El ucisese pe oricine ar fi putut să o ucidă sau să îi facă un rău cât de mic. Salvarea copilei Porfiriei, ne prilejuieşte o întîlnire cu un doctor special, tot la fel de sadic ca şi naratorul, ca Anton, cu Dr. Sebastian. Acesta ucide numai cu bisturiul…El ştie care e muşchiul, vena, partea care trebuie secţionată sau împunsă cu bisturiul şi care provoacă o moarte lentă, dureroasă…şi, mai ales, sigură.

Tony Amendola, doctorul, ucide cu graţie…şi cu multă ştiinţă. Un sadism plin de calmitate. O calmitate plină de un satanism precaut, doct, făcut cu paşi siguri. Rafinamentul cruzimii: acesta e năcitor în acest film de capodoperă!  Înainte ca să moară, celui care i-a perforat coloana sau un muşchi la ceafă sau celor cărora le-a perforat plămânii cu bisturiul…le vorbeşte despre o moarte paşnică, împăcată.

Şi el, cât şi Anton doresc, paradoxal, pacea, deşi ei seamănă numai durere în jur. După ce ucide, Dr. Sebastian e un doctor stimabil, apreciat… Cred că femeile ştiu cel mai bine, cum e să apreciezi pe doctorul…care tocmai ţi-a provocat un avort, nu?! O cruzime elegantă, manierată. O cruzime fără conştiinţă.

Însă cea mai paşnică scenă de demonism rafinat e aceea, în care el vine ca să stea în faţa tatălui său adoptiv sau real (nu se prea ştie), a criminalului mafiot, care l-a învăţat să omoare cu…cuţitul. Aceasta e scena de satanism tactic!

moartea tatalui

El vorbeşte cu tatăl său…şi acela taie cu cuţitul un calup de salam. Taie salamul cu atenţie, cu precizie. Anton ştie că Nicolae preferă să înfigă cuţitul în inimă, direct, pe nepregătite. Tocmai de aceea pune ceva la inimă, pentru că, atunci când tatăl, în plină discuţie, îi înfinge cuţitul în inimă, acolo unde obişnuia şi unde el se aştepta…acesta nu moare şi  îl împuşcă în cap pe tatăl său.

Marele mafiot cade la pământ…şi rămâne doar Anton şi familia Porfiriei.  Anton nu are putere, din punct de vedere fizic, ca să se sinucidă. Sărutul şi îmbrăţişarea ei îl eliberează. Porfiria rămâne acasă, cu soţul şi copila ei…iar filmul se închie cu aceeaşi imagine cu care şi începuse: câmpul de mori de vânt, pe care îl contemplă Anton, rătăcitorul ucigaş în serie, pe care moartea îl ocoleşte.

Între linişte şi cruzime. Între conştiinţă şi moarte. Între nebunie şi dragoste. O dragoste care ţâşneşte din străfunduri şi o nebunie care nu îl caracterizează, pentru că e avid după linişte. Dragostea ei pentru el nu piere, chiar dacă are o familie şi un copil. Dragostea  lui pentru ea nu piere, chiar dacă e un criminal, care nu ezită să te ucidă cu artă, cu multă artă şi sânge rece.

Ce vrem noi: dragoste şi linişte? Numai că dragostea aceasta, plină de romantism postmodern e incestuoasă în film iar crima e dezumanizantă, depersonalizantă. Mai e speranţă, totuşi, pentru că mai e dor de linişte. Aceasta e clipa ce se poate converti în pocăinţă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *