Constatări

Confirmare

Anglicanii au icoane ortodoxe în cult (doar la Bucureşti sau peste tot în lume?), Mănăstireanu are cruce la gât, confirmarea anglicană e o coproducţie între vechiul ritual baptismal al Bisericii şi altceva…iar Ioan T. Morar e… baptist?!!! Asta ar explica unele lucruri…

Şi totuşi, această convertire nu pare să aibă  motivaţii profunde…

Pescari de duzină

ti-ai tras bot

Un soare chel în cap, năduşit, stătea deasupra la doi pescari amatori, ocupaţi cu minciuni despre pescuit. Pescuitul e o academie a exagerărilor. Cel care ştie să exagereze mai mult…e cel mai nimfoman pescar. Deşi, cu undiţele lor, îţi luai viaţa în cap şi te făceai cosmonaut.

O vară liniştită, fumegândă…Coşmarul casei de lângă apă începuse, când cele două uşi, laterale, vopsite frumos, cu lacăt, nu s-au mai deschis. Cei doi pescari, care nu fumau şi nici nu prindeau peşte…se uitau la apă…se uitau la soare, îşi aminteau că odată, cândva, târziu, căzuse ca un prost în faţa cumnatei lui şi aia, îndesată puţin, căzuse peste câinele ei şi câinele peste… neatul pur.

Pe firul amintirii, chiar şi minciunile pot fi posibile. De fapt imposibilul e mai aproape de un peşte, decât peştele de o undiţă. Gi, un tânăr căsătorit a treia oară cu o babă pensionară, e primul pescar. De fapt nu el căzuse în faţa cumnatei lui, care căzuse în faţa căţelei (că nu era câine) şi se lovise…de neantul pur.

Cel care căzuse (a se accentua acest cuvânt…) era Fi, un bătrân căsătorit pentru a treia oară cu o fostă domnişoară, care fusese dezverginată de nu ştiu care trecător, care i-a dat o cană cu apă…

Coproducţie aberantă. Dar aberanţa are şi ea o logică. Că nu om scrie aşa, fără logică, între Gi şi Fi. Logica stă în raza soarelui. Cu cât soarele îţi ameninţă mai mult neuronii, cu atât minciunile cresc proporţional cu numărul de peşti neprinşi, şi îţi aduci aminte, că prin anii ’70, la o răspântie de radini ai găsit ditamai somnul…

Mă refer la peşte. După ce l-a prins l-a măsurat cu palma. Somnul avea vreo 5 palme, că atunci, când a ajuns acasă, i-a mai dat nevastă-sa încă două, două palme bune, pentru că auzise că el se culcase, în neştire, cu o fostă colegă a ei de gimnazială, deşi nu era nicio licărire de adevăr la mijloc. Pentru că avea martori. Şi când ai martori, chiar dacă te cheamă regina Angliei nu poţi să faci nimic în faţa evidenţelor.

Să te ferească Dumnezeu de martori, din ăia cu gura mare şi de poze. Cu cât e poza mai colorată şi gura mai strigată, cu atât înghiţi în sec, şi admiţi şi ceea ce nu ai făcut…şi ceea ce nu ai mai apucat să termini.

Cert e că cei doi pescari au prins  peşte,  până şi-au dat demisia.

Dorin Streinu, Cosmologia esenţelor [vol. 5 de versuri, 1997] [4]

un singur soi de floare

***

Primele trei părţi…

*

Din cuvinte privind cuvintele

În cuvintele mele
s-au scris alte cuvinte,
identice cu păsările mele.

S-au scris alte cuvinte,
identice cu insomniile,
cu tristeţile,
cu neliniştile mele.

S-au scris
de o mână
fără trup,
ca şi când o mână
trebuie să-şi aibă
un trup.

Le-am găsit, uimit,
născute a doua oară
din naştere,
cu braţele roşii de sânge,
de sânge enigmatic,
cu feţele livide…

Mi-am întins mâna prin ele
şi m-am făcut pustiu,
fără sunet,
amforă
în care
se păstrează
mirul ceresc.

M-am făcut o silabă
rostită accentuat,
ca un muget ierbos,
aruncat prin alăturare
de naştere
în lacrimă.

*

Oră polifonică

Oră fixă,
ca o statuie.

Oră, oră
în care mă înamorez
de trecerea soarelui.

Se cântă sufletul meu,
sufletul orei.

Se cântă sufletul
fiecărui tropot de cal.

Oră,
oră de metal.

Oră tristă,
galbenă, albastră…

*

Mirare de trup nou

Eu, cel de ieri,
sunt de neregăsit.

M-am ascuns
în agora cuvintelor.

M-am furişat
în turnul de fildeş
al trupului spiritului.

Eu, cel de ieri
sunt şi azi,
însă invizibil.

Traversând
fluviul încins,
înotând,
sunt o mirare…

Mirarea că braţul meu
a luat loc braţului meu.

Sunt mirarea
că limba mea
a luat locul
unei alte limbi,
a cuvântului esenţial
şi că eu chiar vorbesc
această limbă esenţială,
pe care o înţeleg toţi
oamenii cu mintea în inimă.

E o mirare
că zâmbetul meu a luat locul
altui zâmbet.

Îngerească,
neomenească
este această nouă fiinţă!

Invizibilă,
suprasensibilă
este această rostire!

Mirare continuă
şi întrebare.

Eu am luat
locul meu.

Eu m-am născut
în urma naşterii mele,
după ceva timp de la naştere
şi nu chiar atunci.

Eu, eu, eu…

Scriu eu, eu…
şi mă mir.

Mă mir cum am devenit
eu, ceva nesperabil,
ceva de neimaginat.

Eu, cel ce sunt.

Eu, cel ce miros floarea.

Eu, ce ce mănânc
norii albi ai pâinii.

Eu, cel de ieri,
nu mai sunt.

Eu sunt cel de
mâine.

Sunt cel ce va fi.

Sunt eu, cel ce sunt.

*


Epextasis

Spre necuprinsul cuvânt
ridicându-mi ochii.

Spre necuprinsul dor
al dorurilor.

Pe muchia ceţii,
în revărsatul de apă,
pe muchia dătătoare de viaţă
mergând,
alunecând,
când fix,
când nehotărât…

Spre necuprinsul,
oh, necuprinsul
Tău Duh!

Spre heruvimul
cu chip
de alăută.

Spre Îngeri,
oh, necuprins,
urcând scări,
urcând coloane,
urcând în lumină,
în nemărginita
şi necuprinsa lumină…

Urcând trupul
în spirit…

O, mereu urcând,
şi tot, oh, neîndrăznind să-Ţi
fur lacrima mea.

Tot nesigur,
parcă din ce în ce mai nesigur,
în împletirile trupului meu,
cu scările aripilor…

Spre necuprins.

Spre planul preaînalt
al luminii.

Spre acolo unde nu mai sunt,
decât cel care nu mă ştiu
dar văd.

Spre necuprins,
spre zbor,
oh, rupt spre zbor
de lumină,
de sânge!…

*

Revoluta soluţie

Somnul e dulce
şi îşi închipuie despre mine
că sunt dulce ca o lămâie.

Somnul nu ştie
că eu prefer viziunea
fără curgere.

El mă ridică,
mă trezeşte,
ca şi cum ar uita că trezindu-mă,
nu mai sunt al lui.

Stă la uşa mea
şi mă uimeşte.

Mă schimbă în trup,
mă curge din lucruri,
dulce, ca o îndepărtare de timp, ca o închipuire,
ţie, străină.

Ca o soţie ce vede
sufletul meu în ea
ca pe o tăcere calmă.

O, dulce, liniştit somn!…

Greşeşti când mă trezeşti,
pentru că eu am să mă răzbun pe nesinceritatea ta,
pe uitarea ta somnolentă.

Greşeşti când nu îmi spui adevărul,
adevărul fără pene şi gheare,
fără recuzită şi costum.

Mai bine te-ai întoarce.
Mai bine ai pleca.
Mai bine ai pupa
toate mâinile
retezate,
lipite
de statui…

Mai bine, somnule nemernic,
te-ai face tăiere de lacrimi,
de respiraţie.

Aş vrea să nu ţi se mai spună
pe nume.

Să ţi se spună oricum,
dar nu somn,
nu adormire

*

Aspiraţie spre vindecare de naştere

Oul, rostogolindu-se
de mine
mă întrerupe,
cum tăcerea este întreruptă,
prea brutal, de cuvânt,
de spaţiul dintre două
treceri.

Oul, rostogolindu-se,
îşi poartă naşterea
în el,
neîncepută şi fără durată.

Ca o secundă de naştere
mă ascund,
mă ascund în ou,
rostogolindu-mă,
împreună cu naşterea mea,
pentru că oul este o viaţă în trecere.

Ajung să îmi doresc să
fiu,
pentru o clipă,
un rozător,
să fiu cel care mănâncă
coaja ca să scape.

Să scape lângă coajă,
dincolo de coajă,
chiar în fluidul verde al vieţii,
al singurei vieţi…

Să fiu acolo,
da, acolo,
acolo, acolo…

Să fiu acolo,
o rostogolire
aproape lângă sânge,
lângă răsuflare.

Îmi trebuie să ştiu
viitorul meu ontologic,
ca un ochean ce priveşte fiinţe reale.

Să fiu ca o călătorie în afară
de măr, de cercul trasat lângă trupul meu.

Trebuie să ies,
să rup,
să ţip,
să mă rostogolesc,
să tai zidul care mă strânge.

Zidul acesta care
mă strânge
şi mă separă de lumină.

Vreau să trec peste
cuvântul care mă limitează,
care îmi absoarbe viaţa,
sângele,
transpiraţia,
gândul,
vertebrele fiecărei lacrimi…

Nu numai că vreau
dar şi trebuie
să mă subţiez
cât o rază de lumină.

Trebuie să deschis ochiul,
să ţâşnesc dincolo de materie,
dincolo de fluidul de artificii
şi de picioare imaginare de femeie,
de elefanţi fără întindere
şi de stele fără coadă.

Să mă rostogolesc
din ou,
până la elucidarea faptului,
că m-am însurat cu poemul acesta,
nebun ca o dragoste împovărătoare.

Simt că trebuie
să îmi spăl
trupul de iubiri,
de regrete,
în nemărginirea luminii.

Pentru că mă voi naşte continuu
dincolo de privire,
dincolo de spirit,
dincolo de cuvânt.

*

PFP. Prof. Acad. Dr. Daniel Ciobotea, Predică la duminica Sfinţilor români [2009]

preafericitul-parinte-prof-dr-daniel

Pericopa evanghelică rânduită pentru lectură în această duminică ilustrează chemarea la apostolat a ucenicilor Mântuitorului Iisus Hristos. Această duminică, ce urmează Duminicii Tuturor Sfinţilor, are un plus de semnificaţie pentru noi, românii, ea fiind şi ziua de serbare a tuturor Sfinţilor Români.

Toţi oamenii sunt chemaţi să devină sfinţi, dar devin sfinţi numai cei care răspund chemării Mântuitorului Hristos şi cultivă comuniunea lor de iubire cu Dumnezeu, Cel Unul Sfânt, şi cu semenii lor.

În Ortodoxie, Duminica Tuturor Sfinţilor, urmată de Duminica Sfinţilor Români, este plasată în calendar îndată după Duminica Pogorârii Sfântului Duh (Rusaliile). Astfel, se arată că scopul trimiterii Duhului Sfânt în lume este ca oamenii să devină sfinţi, iar rostul Bisericii lui Hristos, constituită în Duhul Sfânt, este sfinţirea oamenilor.

Duminica Sfinţilor Români este sărbătorită la o săptămână după Duminica Tuturor Sfinţilor şi arată faptul că, de la creştinarea neamului românesc şi până astăzi, sfinţenia este cel mai de preţ rod al lucrării Sfântului Duh în Biserica Ortodoxă Română.

Sfinţii sunt prietenii cei mai intimi ai lui Dumnezeu

Sfânta Scriptură ne spune că „minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui“ (Psalm 67, 36). Aceasta înseamnă în primul rând că Dumnezeu – unicul izvor al sfinţeniei – împărtăşeşte sfinţenia Sa oamenilor pe măsură ce aceştia Îl caută pe Dumnezeu. De aceea, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă, zicând: „Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul“ (Evrei 12, 14).

Biserica lui Hristos Cel răstignit şi înviat, întemeiată de El prin Pogorârea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii, este deodată experienţa căutării sfinţeniei şi a primirii sfinţeniei de către oameni. Drept urmare, comuniunea sfinţilor din toate veacurile şi din toate locurile este în împărăţia cerurilor „dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt“ (Cf. Romani 14, 17).

Sfinţii sunt prietenii cei mai intimi ai lui Dumnezeu şi cei mai buni dintre oameni. Sfântul este purtătorul dragostei lui Hristos pentru lume şi sălaşul locuirii Sfântului Duh, Care cu suspine negrăite doreşte ca orice om să crească duhovniceşte spre asemănarea cu Dumnezeu (Cf. Romani 8, 27-30).

Biserica îi cinsteşte pe sfinţi întrucât recunoaşte în ei prezenţa lui Hristos şi lucrarea Sfântului Duh. Cinstirea sfinţilor nu este, aşadar, o ştirbire a cinstirii lui Dumnezeu ci, dimpotrivă, este o preamărire a iubirii Sale pentru oameni şi a lucrării Lui de înălţare a omului spre frumuseţea şi viaţa veşnică a lui Dumnezeu.

Domnul nu este minunat într-o singurătate şi într-o izolare veşnică, ci este minunat întru sfinţii care se împărtăşesc şi se bucură de iubirea lui Dumnezeu şi de slava Sa. De aceea, Biserica dreptmăritoare mărturiseşte şi cinsteşte credinţa şi vieţuirea sfinţilor.

Întrucât omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu Cel veşnic sfânt, sfinţenia este viaţa adevărată a omului sau împlinirea umanului. În acest înţeles, Evanghelia ne îndeamnă: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este“ (Matei 5, 48).

Biserica proclamă sfinţenia acolo unde Dumnezeu a binevoit s-o arate

Cartea Apocalipsei ne spune că neamurile îşi vor aduce slava lor în împărăţia lui Dumnezeu (Cf. Apocalipsa 21, 16). Sfinţii fiecărui neam reprezintă mai ales frumuseţea cea nepieritoare a slavei fiecărui neam în faţa lui Dumnezeu.

Pentru a sublinia faptul că Duhul Sfânt a lucrat în chip minunat, de-a lungul veacurilor, şi pe pământul ţării noastre sau în poporul nostru, de la creştinarea sa şi până astăzi, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la 20 iunie 1992, a hotărât ca Duminica a II-a după Rusalii să fie numită Duminica Sfinţilor Români, urmând Duminicii Tuturor Sfinţilor.

Sfinţii pe care i-a canonizat Biserica noastră au fost mai întâi cinstiţi de poporul credincios, iar Biserica, de fapt, confirmă recunoaşterea sfinţeniei, care vine din lucrarea Sfântului Duh în oameni. Biserica constată şi proclamă sfinţenia acolo unde Dumnezeu a binevoit s-o arate.

Duminica aceasta a Sfinţilor Români este, prin urmare, prilej deosebit de a mulţumi cu dragoste lui Hristos pentru darurile revărsate asupra acestui neam şi de a pomeni cu recunoştinţă şi veneraţie pe toţi sfinţii români, cunoscuţi şi necunoscuţi, care au făcut roditoare aceste daruri.

Cu adevărat, darurile cele mai de preţ ale rodirii întru fidelitate faţă de Hristos şi unitate de credinţă sunt sfinţii, cunoscuţi şi necunoscuţi, pentru că, în vieţile sfinţilor, rodirile din istorie se înveşnicesc în slavă nepieritoare, viaţa creştină fiind „ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă“ (Coloseni 3, 3-4).

Sfinţii români sunt deodată daruri ale împărăţiei cerurilor pentru acest pământ creştinat şi daruri ale acestui pământ pentru împărăţia cerurilor. Simpli cuvioşi monahi şi preoţi de mir sau mari ierarhi, ctitori de cultură creştină, domnitori vestiţi, apărători ai credinţei creştine ori simpli soldaţi martiri şi smeriţi ţărani truditori, toţi au purtat în fiinţa lor aceeaşi dorinţă şi aceeaşi comoară: iubirea de Dumnezeu şi de oameni. „Hristos să Se sălăşluiască prin credinţă în inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire“ (Efeseni 3, 17).

Izvor de inspiraţie şi înnoire pentru viaţa Bisericii

Cunoscuţi sau necunoscuţi oamenilor, din vremuri străvechi sau contemporani nouă, numărul total al sfinţilor din fiecare neam şi din fiecare vreme îl ştie numai Dumnezeu.

Priviţi împreună, toţi aceşti minunaţi sfinţi ai pământului românesc şi ai Bisericii universale ne arată taina Evangheliei lui Hristos care a rodit, într-un popor credincios, aceste raze şi chipuri de lumină, sfinţind timpul şi formând legături între generaţii, pentru că în ei „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi“ (Evrei 13, 8).

Aducem laudă lui Hristos, Cel ce pururea lucrează prin sfinţii Săi, atât în timpul vieţii lor pe pământ, cât şi în viaţa lor din ceruri. De aceea, n-a greşit cel ce a spus: „Cu adevărat vii între oameni sunt numai sfinţii!“. În ei este, aşadar, prezent şi lucrător Duhul Sfânt, Domnul de-viaţă-făcătorul, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea oamenilor!

România face parte din fiinţa mea

jurnal oana pellea

Cu referire la jurnalul ei, publicat recent:

Mă doare România ca un organ intern al fiinţei mele. Aşa cum te doare ficatul. Cum ţi-e rău de la suflet. România nu este ceva exterior mie. E inclusă fiinţei mele esenţiale. Şi are nevoie de îngrijire…România mea e bolnavă şi suferă de neiubire”.

Dacă nu ai blog, nu exişti!

blogul inseamna a fi sus

E marele adevăr pe care o să-l înţeleagă toată lumea socială cât de curând. Pentru asociali sau pentru nevoitorii în munţi, care nu vor să fie văzuţi de către nimeni, problema nu e valabilă. Însă, pentru oamenii cu vocaţii, cu profesii sau pentru tot cel care crede, are, poate să facă ceva, blogul va fi precum cardul pentru bancomat.

Şi când spun blog, spun alături de el computer portabil, telefon racordat la online, conturi de email, conturi de file video şi audio, o mie şi una de alte utilităţi, care să te facă imediat pentru alţii, de oriunde ar fi aceşti alţii. Trăim în lumea mediateţii şi blogul sau faptul de a fi online e interfaţa ta pentru alţii. Acolo te cunosc, te privesc, te gândesc, te descoperă continuu ceilalţi, pentru că tu eşti mereu, acolo, pentru ei.

Bineînţeles că pentru un preot, scriitor, politician sau cântăreţ, blogul nu înseamnă tot ceea ce face el. Însă blogul îl face vizibil, imediat şi evident pentru toţi pe acest om, oricare ar fi el.

După ce în 2006 am fost în generaţia acelora, care au dat startul la blogul de calitate în România şi pentru aceasta sunt foarte bucuros şi împlinit (pentru că am început, când a început blogul românesc), au apărut la nivel online tot felul de profesionişti, care s-au reinventat cu totul.

Domnii Adrian Năstase sau Ion Iliescu (două exemple notorii), venind pe Word Press, pur şi simplu s-au reinventat şi au distrus mitul, cum că oamenii în vârstă nu se pot adapta mediului online, lucru care este o gogoriţă mai mare decât Saturn. Faptul că poţi să îi scrii lui Năstasae sau lui Iliescu direct şi aceştia să îţi răspundă, când au timp sau dacă vor, e un lucru magnific, atâta timp cât birocraţia te-ar fi ţinut luni de zile la porţi…până când ai fi dat ochii cu dumnealor.

Cine nu devine el însuşi la nivel online, cine nu ştie să se prezinte nu există. Pentru că există numai cel care, pe fiecare zi, dovedeşte că e un om capabil nu numai de dialog şi de surprize frumoase, dar şi de coerenţă şi sagacitate în creaţie.

Ion Iliescu sau Mircea Badea au vituperat mult timp ideea de internet şi de blog, pentru că găseau acest spaţiu unul suprasaturat cu tâmpenii şi cancanuri. Şi, în mare parte, aveau dreptate. Însă, când au văzut că generaţia Word Press 2006 nu e compusă numai din oligofreni, cancanişti şi din tineri cu fiţe, au venit la nivel online, împotriva declaraţiilor anterioare…pentru că au înţeles, că e un mediu unde pot fi ei înşişi şi, în acelaşi timp, pot fi de ajutor altora.

Mediul online e pentru toţi, dar, pe măsură ce începem să ne cunoaştem unii pe alţii, este foarte exclusivist. Dacă faci ceva sau dacă te dezvolţi într-un anume sens eşti urmăribil. Tocmai de aceea onlineul e o lecţie de curaj dar şi de valoare. Curaj poate să aibă oricine (şi mulţi şi-au făcut blog, dar au lăsat-o mai moale), însă valoarea trebuie probată.

Saitul era şi este pentru heirupişti, adică pentru cei care scriu o carte, trei, zece articole, le pun acolo şi…stau la naftalină, alături de CV-ul lor. Sunt nişte morţi puşi la formol. Pentru că generaţia mediateţii te vrea viu, te vrea inteligent, frumos, coerent, capabil, digerabil…

Dacă fugi de online, eşti inexistent! Astăzi eşti inexistent, mâine eşti cu totul absent. Iar absenteismul nemotivat arată că nu eşti o valoare comunională.