Dorin Streinu, Cosmologia esenţelor [vol. 5 de versuri, 1997] [4]

un singur soi de floare

***

Primele trei părţi…

*

Din cuvinte privind cuvintele

În cuvintele mele
s-au scris alte cuvinte,
identice cu păsările mele.

S-au scris alte cuvinte,
identice cu insomniile,
cu tristeţile,
cu neliniştile mele.

S-au scris
de o mână
fără trup,
ca şi când o mână
trebuie să-şi aibă
un trup.

Le-am găsit, uimit,
născute a doua oară
din naştere,
cu braţele roşii de sânge,
de sânge enigmatic,
cu feţele livide…

Mi-am întins mâna prin ele
şi m-am făcut pustiu,
fără sunet,
amforă
în care
se păstrează
mirul ceresc.

M-am făcut o silabă
rostită accentuat,
ca un muget ierbos,
aruncat prin alăturare
de naştere
în lacrimă.

*

Oră polifonică

Oră fixă,
ca o statuie.

Oră, oră
în care mă înamorez
de trecerea soarelui.

Se cântă sufletul meu,
sufletul orei.

Se cântă sufletul
fiecărui tropot de cal.

Oră,
oră de metal.

Oră tristă,
galbenă, albastră…

*

Mirare de trup nou

Eu, cel de ieri,
sunt de neregăsit.

M-am ascuns
în agora cuvintelor.

M-am furişat
în turnul de fildeş
al trupului spiritului.

Eu, cel de ieri
sunt şi azi,
însă invizibil.

Traversând
fluviul încins,
înotând,
sunt o mirare…

Mirarea că braţul meu
a luat loc braţului meu.

Sunt mirarea
că limba mea
a luat locul
unei alte limbi,
a cuvântului esenţial
şi că eu chiar vorbesc
această limbă esenţială,
pe care o înţeleg toţi
oamenii cu mintea în inimă.

E o mirare
că zâmbetul meu a luat locul
altui zâmbet.

Îngerească,
neomenească
este această nouă fiinţă!

Invizibilă,
suprasensibilă
este această rostire!

Mirare continuă
şi întrebare.

Eu am luat
locul meu.

Eu m-am născut
în urma naşterii mele,
după ceva timp de la naştere
şi nu chiar atunci.

Eu, eu, eu…

Scriu eu, eu…
şi mă mir.

Mă mir cum am devenit
eu, ceva nesperabil,
ceva de neimaginat.

Eu, cel ce sunt.

Eu, cel ce miros floarea.

Eu, ce ce mănânc
norii albi ai pâinii.

Eu, cel de ieri,
nu mai sunt.

Eu sunt cel de
mâine.

Sunt cel ce va fi.

Sunt eu, cel ce sunt.

*


Epextasis

Spre necuprinsul cuvânt
ridicându-mi ochii.

Spre necuprinsul dor
al dorurilor.

Pe muchia ceţii,
în revărsatul de apă,
pe muchia dătătoare de viaţă
mergând,
alunecând,
când fix,
când nehotărât…

Spre necuprinsul,
oh, necuprinsul
Tău Duh!

Spre heruvimul
cu chip
de alăută.

Spre Îngeri,
oh, necuprins,
urcând scări,
urcând coloane,
urcând în lumină,
în nemărginita
şi necuprinsa lumină…

Urcând trupul
în spirit…

O, mereu urcând,
şi tot, oh, neîndrăznind să-Ţi
fur lacrima mea.

Tot nesigur,
parcă din ce în ce mai nesigur,
în împletirile trupului meu,
cu scările aripilor…

Spre necuprins.

Spre planul preaînalt
al luminii.

Spre acolo unde nu mai sunt,
decât cel care nu mă ştiu
dar văd.

Spre necuprins,
spre zbor,
oh, rupt spre zbor
de lumină,
de sânge!…

*

Revoluta soluţie

Somnul e dulce
şi îşi închipuie despre mine
că sunt dulce ca o lămâie.

Somnul nu ştie
că eu prefer viziunea
fără curgere.

El mă ridică,
mă trezeşte,
ca şi cum ar uita că trezindu-mă,
nu mai sunt al lui.

Stă la uşa mea
şi mă uimeşte.

Mă schimbă în trup,
mă curge din lucruri,
dulce, ca o îndepărtare de timp, ca o închipuire,
ţie, străină.

Ca o soţie ce vede
sufletul meu în ea
ca pe o tăcere calmă.

O, dulce, liniştit somn!…

Greşeşti când mă trezeşti,
pentru că eu am să mă răzbun pe nesinceritatea ta,
pe uitarea ta somnolentă.

Greşeşti când nu îmi spui adevărul,
adevărul fără pene şi gheare,
fără recuzită şi costum.

Mai bine te-ai întoarce.
Mai bine ai pleca.
Mai bine ai pupa
toate mâinile
retezate,
lipite
de statui…

Mai bine, somnule nemernic,
te-ai face tăiere de lacrimi,
de respiraţie.

Aş vrea să nu ţi se mai spună
pe nume.

Să ţi se spună oricum,
dar nu somn,
nu adormire

*

Aspiraţie spre vindecare de naştere

Oul, rostogolindu-se
de mine
mă întrerupe,
cum tăcerea este întreruptă,
prea brutal, de cuvânt,
de spaţiul dintre două
treceri.

Oul, rostogolindu-se,
îşi poartă naşterea
în el,
neîncepută şi fără durată.

Ca o secundă de naştere
mă ascund,
mă ascund în ou,
rostogolindu-mă,
împreună cu naşterea mea,
pentru că oul este o viaţă în trecere.

Ajung să îmi doresc să
fiu,
pentru o clipă,
un rozător,
să fiu cel care mănâncă
coaja ca să scape.

Să scape lângă coajă,
dincolo de coajă,
chiar în fluidul verde al vieţii,
al singurei vieţi…

Să fiu acolo,
da, acolo,
acolo, acolo…

Să fiu acolo,
o rostogolire
aproape lângă sânge,
lângă răsuflare.

Îmi trebuie să ştiu
viitorul meu ontologic,
ca un ochean ce priveşte fiinţe reale.

Să fiu ca o călătorie în afară
de măr, de cercul trasat lângă trupul meu.

Trebuie să ies,
să rup,
să ţip,
să mă rostogolesc,
să tai zidul care mă strânge.

Zidul acesta care
mă strânge
şi mă separă de lumină.

Vreau să trec peste
cuvântul care mă limitează,
care îmi absoarbe viaţa,
sângele,
transpiraţia,
gândul,
vertebrele fiecărei lacrimi…

Nu numai că vreau
dar şi trebuie
să mă subţiez
cât o rază de lumină.

Trebuie să deschis ochiul,
să ţâşnesc dincolo de materie,
dincolo de fluidul de artificii
şi de picioare imaginare de femeie,
de elefanţi fără întindere
şi de stele fără coadă.

Să mă rostogolesc
din ou,
până la elucidarea faptului,
că m-am însurat cu poemul acesta,
nebun ca o dragoste împovărătoare.

Simt că trebuie
să îmi spăl
trupul de iubiri,
de regrete,
în nemărginirea luminii.

Pentru că mă voi naşte continuu
dincolo de privire,
dincolo de spirit,
dincolo de cuvânt.

*

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *