Pescari de duzină

ti-ai tras bot

Un soare chel în cap, năduşit, stătea deasupra la doi pescari amatori, ocupaţi cu minciuni despre pescuit. Pescuitul e o academie a exagerărilor. Cel care ştie să exagereze mai mult…e cel mai nimfoman pescar. Deşi, cu undiţele lor, îţi luai viaţa în cap şi te făceai cosmonaut.

O vară liniştită, fumegândă…Coşmarul casei de lângă apă începuse, când cele două uşi, laterale, vopsite frumos, cu lacăt, nu s-au mai deschis. Cei doi pescari, care nu fumau şi nici nu prindeau peşte…se uitau la apă…se uitau la soare, îşi aminteau că odată, cândva, târziu, căzuse ca un prost în faţa cumnatei lui şi aia, îndesată puţin, căzuse peste câinele ei şi câinele peste… neatul pur.

Pe firul amintirii, chiar şi minciunile pot fi posibile. De fapt imposibilul e mai aproape de un peşte, decât peştele de o undiţă. Gi, un tânăr căsătorit a treia oară cu o babă pensionară, e primul pescar. De fapt nu el căzuse în faţa cumnatei lui, care căzuse în faţa căţelei (că nu era câine) şi se lovise…de neantul pur.

Cel care căzuse (a se accentua acest cuvânt…) era Fi, un bătrân căsătorit pentru a treia oară cu o fostă domnişoară, care fusese dezverginată de nu ştiu care trecător, care i-a dat o cană cu apă…

Coproducţie aberantă. Dar aberanţa are şi ea o logică. Că nu om scrie aşa, fără logică, între Gi şi Fi. Logica stă în raza soarelui. Cu cât soarele îţi ameninţă mai mult neuronii, cu atât minciunile cresc proporţional cu numărul de peşti neprinşi, şi îţi aduci aminte, că prin anii ’70, la o răspântie de radini ai găsit ditamai somnul…

Mă refer la peşte. După ce l-a prins l-a măsurat cu palma. Somnul avea vreo 5 palme, că atunci, când a ajuns acasă, i-a mai dat nevastă-sa încă două, două palme bune, pentru că auzise că el se culcase, în neştire, cu o fostă colegă a ei de gimnazială, deşi nu era nicio licărire de adevăr la mijloc. Pentru că avea martori. Şi când ai martori, chiar dacă te cheamă regina Angliei nu poţi să faci nimic în faţa evidenţelor.

Să te ferească Dumnezeu de martori, din ăia cu gura mare şi de poze. Cu cât e poza mai colorată şi gura mai strigată, cu atât înghiţi în sec, şi admiţi şi ceea ce nu ai făcut…şi ceea ce nu ai mai apucat să termini.

Cert e că cei doi pescari au prins  peşte,  până şi-au dat demisia.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *