Zi: 23 iunie 2009

*

Primele 4 părţi…aici.

***

Poem între două pustiuri de „ne”

Între noi ne vorbim de trup,
de suflet.

Niciodată ne sfâşiem,
ne punem punct.

Nimic nu are
început, pentru că noi
ne privim şi ne tăcem,
ne murim cuvintele
între noi.

Piatră pe piatră
noi ne punem
ca să zburăm.

Ne punem os pe os,
gură pe gură,
ca să ne avem,
să ne dorim.

Noi ne cântăm ochiul unul altuia,
ne strângem în braţe,
ca să ne alergăm,
să ne murim.

Între noi
vorbim de filosofia libertăţii.

„Libertatea e un zid,
e o aripă”,
ne spunem.

Libertatea transportă
trupul şi sufletul.

Noi ne urâm
amândoi cu iubire.

Ne facem biserici de zăpadă,
dumnezei din zinc,
pe care îi punem
ca să ne apere soarele.

Pământul ne vorbeşte
şi noi ne visăm.

Soarele răsare
şi noi nu ne ajungem
la capăt.

*

Bărbat învăţând cai înaripaţi

Un bărbat,
pentru că avea braţe puternice,
transpiraţie rece
şi nasul puternic înfipt
sub doi ochi
de zimbru melancolic.

Un bărbat
cu cartea în două mâini,
acoperită de peşti
şi păsări,
şi sprijinit în a treia mână,
a sufletului…

Sprijinit de capul
stelei Calopis,
până când
mâna sufletului,
intrând în cap,
purta elefanţii şi puii lor
pe nervii lungi ai cuvintelor,
dând de apa sărată a lacrimei.

Un bărbat,
pentru că vocea îi era groasă
şi atârna de el
un soldat de treflă,
care înjura zburătoarelor penele
lor de zambile.

Ochiul lui era sărat de ochi,
de ochiul păsării care zbura,
încât aripa se dizolva în zboruri.

Şi trecea prin auz
identică cu memoria.

Un bărbat învăţând
insecte de raze,
intrând cu mâna în cer,
pentru că în cer se făcuse o intrare,
prin care zburau cai înaripaţi,
fără vreo legătură cu cartea,
pe care o ţinea
în două mâini puternice.

*

O statuie şi întâmplare cu curci

Contemplam cerul
şi o ploaie de curci
inunda oraşul meu,
parcul meu cu copaci
siderali şi stalagmitici.

Contemplam cu văzul meu alungit,
pentru că
din curci
curgeau gheare,
guşi,
excremente,
ouă albe şi negre.

Curgeau pe fruntea statuii din faţa blocului,
ca o găleată cu lături vechi,
inundând nasul cu
găuri adânci,
ca nişte canioane
prin care se scurge
viaţa…

Un ou negru mă afundă
în ghearele primei curci,
care căzu.

Un ou negru, care semăna
cu mătreaţa părului neted.

Al doilea şi al treilea şi al patrulea
mă afundă
în sincopa
plină de roşii şi castraveţi a visului.

Contemplam prin
depărtare de ureche,
de gură,
de nas şi mână…
şi curcile creşteau din pietre,
la loc,
în curci.

Şi curcile creşteau din cuvinte,
la loc,
în curci.

Cu organul meu
fără naştere,
le priveam superbe
şi retrograde făpturi.

Ieşeau din nori
şi se pierdeau
în braţele înălţimii.

Curci cu ochi de curcă,
cu organe digestive
şi auditive,
cu interjecţii asemănătoare curcilor,
asemănătoare contemplaţiei,
pentru că se păstrau,
în secunda în care priveam,
în care priveam curci,
care curg în ouă,
care curg în albuş,
care curg în gălbenuş,
care curg în sânge.

*

Ceasul şi două jumătăţi de măr

Un măr
împărţit
în două camere.

Un măr
tăiat
în patru seminţe,
una diferită de sora ei.

Măsurând timpul,
secunda de după secundă,
secunda de dinainte
şi de după secundă.

Un măr,
cu minutar şi secundar,
gradat în douăzeci de ore,
în care se înscrie o viaţă cotidiană,
o viaţă după regula
banului vechi,
care se devalorizează
cu fiecare virgulă.

Un măr,
care merge spre pârguire,
spre coacere.

Un măr,
fără de care eu aş sta visând
luptele Îngerilor cu demonii,
lupta lui Iacov cu Dumnezeu…

Un măr,
fără de care
osul mâinii ar fi
mai puţin cheltuit,
fruntea mai puţin încreţită
şi împinsă spre adormire.

Un măr,
un singur măr,
care nu are niciun alt măr identic,
deşi, fiecare măr are
patru seminţe,
una diferită de sora ei.

Un măr,
pe care îl ştiu
şi cei ce nu se nasc,
pe care îl ştiu,
pentru că tind ca spre un ochi,
care nu are lipsa vederii.

Un măr,
spre care cei ce visează
se apleacă
şi îl gustă,
se apleacă şi îl fac
pentru mâncat.

Un măr,
care pârguindu-se
îşi simte gustul dulce.

Un măr
împărţit în două camere,
una de alta despărţită
printr-o virgulă,
cu patru seminţe,
cu toate că una este
diferită de sora ei.

*

Despre poet şi aripa lui de înger

Poetul e aligatorul, care mută
o ţară într-o aripă de înger.

El, cel subţiat până la coacere,
subţiat
şi cu mustaţa tânără sau albindă.

El,
cel care zboară
spre ieşirea din cuvinte.

El,
cel cu patima
pusă pe pernă,
pe perna cu zece lacăte desfăcute,
pe propriul lui somn,
cu mâna alungită
în litere.

El,
cel care dresează
turma imensă de animale,
care îl urmează în tăcere.

Poetul e aligatorul,
care îşi duce propria sa piatră în stomac,
prin ape sălbatice şi acre de insomnie.

Piatra lui,
cea cu colţuri poliedrice,
care se luminează
în culorile rupte din albatros,
îl împing
în propriul lui fascicul
de stele.

El,
cel care este propriul său
devorator.

El,
cel care îşi mănâncă
propria sa linişte,
în cochilia unui melc
de apă dulce.

El,
cel care este urmat de turma sa de animale,
de turma sa de lăcuste cu ochi imenşi şi negrii.

El,
cel care,
fără de care transparenţa
ar avea o altă denumire
şi zborul
s-ar confunda
cu mişcarea braţelor
în aer.

El,
cel fără spaţiu,
în spaţiul dintre două capete
de vaci,
dintre două capete de
coloană romană.

El,
cel care îşi are numele
în fiecare inimă,
pentru că fiecare inimă
îşi are licuricii
în camera lui luminată
de porumbei.

El,
cel care, purtându-şi viaţa…
pentru că a purta viaţa e un tren
cu o destinaţie
în vaci multicolore
şi în aripi de înger.

*

Carte de reamintire şi lasă-mă…

Sărută-mi ochii,
dar lasă-mă să-ţi privesc
împletirea de şerpi
cu împletirea de broaşte roşii.

Lasă-mă şi du-te!…

Dar mai târziu să te întorci,
mai veselă,
cu labele mult mai blânde
şi fără unghii care să mă zgârie.

Când vei venii
să-ţi pregăteşti degetele,
degetele tale lungi
de pianistă,
pentru că vei avea de lucru.

Îmi vei număra organele simţurilor.

Vei avea de lucru.

Vei şterge praful de pe vesela albă
a mamei
şi vei aranja patul,
în care se va naşte centaurul cel mare
şi centaurul cel mic.

Să te întorci,
fără ca să-mi uiţi
numărul de la cămaşă.

Va trebui să-mi cumperi alta
mult mai scorţoasă,
ca pentru un drum lung
spre Polul Nord.

Pregăteşte-ţi mâinile,
mâinile tale lungi de artistă,
pentru că îmi vei spăla ochiul,
urechea,
nasul,
inima,
mersul,
prin sângele tău.

Îmi vei spăla sângele,
ca să-l faci mai alb,
mult mai luminos
şi mai angelic, pentru ca să-l îmbraci
în tăcerea ce va fi,
în zborul
ce va urma căderilor
de păsări
ce vor fi,
căderilor de apeducte ce se
vor întâmpla.

Să te întorci,
dar să nu mai vii!

Să te întorci
tocmai după ultimul adio,
când se va rupe vraja
şi va cădea
cuvântul în lacrimă
mai simplu.
*

Pentru femeia cu ochi de drac roz

O femeie
cu ochiul gol,
care se termină în disperare.

O singură femeie,
care întoarce piramidele
cu fundul în sus,
pentru ca să se vadă lumina în pământ.

Ah, o femeie ce vede
întunericul în lumină,
întunericul…
şi care are o voinţă
nebună
de a se autodistruge!

Ea se naşte dintr-un gâniat
de porumbel
şi dintr-o şopârlă cu labe de urs.

Ea crede că nu există nimic
în afară de ochiul ei.

Ea crede că ochiul ei scos
şi pus pe masă,
poate gândi sentimentele.

Ea nu crede
în moartea care zboară,
ci doar în negura,
care are ochii roşii.

Ea simte
zborul vampirilor noaptea,
scrâşnetul copilului mort numit Vlad.

Ea se transfigurează ipotetic,
schimbându-şi pielea galbenă a gândirii,
degetele absurde ale părului
şi şerpii reci ai gâtului.

O femeie goală.

Ea e o femeie goală,
care nu se îmbracă
în sâmburi de conopidă,
pentru că are dinţi de elefant
şi nu înţelege,
că ochiul este un simplu
obiect de gândire.

*

Cursă pentru idei

În liniştea camerei
ideile au trupul copt,
simplu,
ca un miracol.

Ideile sunt mirabile
ca însăşi mirarea.

Mirarea mea începe odată
cu mine
şi se termină odată cu ele.

Le pândesc cu spiritul.
Stau să le prind cu spiritul.

Fac tăcerea adâncă,
atât de adâncă, încât Îngerii se aud
cu fâlfâirea aripilor lor.

Şi ideile apar,
apar ca un tropot
de libelule atomice,
ca un vis aşteptat de secole.

Ideile sunt simple
şi mirabile.

Ele vin numai când apare tăcerea,
când se aşează tăcerea adâncă.

Ele vin
şi eu le pot întreba.

Eu pot vorbi
cu ele,
ca în lumina reflectorului.

Ele mi se confesează,
mi se recită simplu,
ca un nod gordian desfăcut,
ca o teoremă
pe care o fac liberă de semnul egal.

Ele vin şi mă fac mirabil,
ca şi cum a privi
este o viaţă binemirositoare
a eflorescenţei.

*