Dorin Streinu, Cosmologia esenţelor [vol. 5 de versuri, 1997] [6]

iarasi pietre

***

Primele 5 fragmente editate

*

Chiot

Vezi că nici eu
nu mă văd?

Sincer îţi spun:
nu-mi văd
sfârşitul cuvintelor,
ca un roşu semnal de tren.

Nu mă văd
supt
de cerneala cărţii,
nici negru
şi nici glaben.

– Ce bucurie! Nu vezi?!…
– Nu vezi prea bine,
îmi zise el.

*

Oftat

Am sentimentul că vorbesc în piatră,
că piatra se ascunde în piatră,
împreună cu mine.

Am ochiul sentimentului viu,
ca şi cum o piatră
nu ar avea sânge,
copii
şi o ţară anume.

…Oh, de ce numai sentimentul,
că nu am nimic!

*

Rugă tristă cu inima

Prietenul meu…

Dă-mi prietenul meu
cu oasele rupte
de ochii prin care l-am privit.

Dă-mi fruntea lui,
sfânta lui linişte
şi blondul lui păr
şi prietenia lui arsă de păsări
şi inima lui…

Dă-mi sufletul lui,
liniştea!…

*

Rime fără crezământ

Piruete pe un singur deget.
Te văd rotindu-te în piruetă albastră
până la lumină…

Lângă măr,
cel de al doilea fruct al tăcerii,
treaptă peste treaptă,
două perechi de ochi,
identici,
lângă picioarele suple ale înserării.

Singura mâncare
şi hrană pentru animalele inimii
e sărutarea…

Să ţii minte acest amănunt!

Piruiete, oho, piruiete
de gigant,
cu mâna scoasă
în furci caudine,
în bezna anotimpului,
fără ţâţe albe,
fără dinţi roşi,
fără carii violete,
fără,
fără…

*

Ceartă prin două secunde

Noi ne cinstim braţele
în flori.

Noi suntem pătaţi
de propria noastră cerneală.

Tu, mai mult,
crezi că o capră
nu are nimic cu râtul tău.

Dar tu eşti porc,
precum pasărea mănâncă
semnele.

Tu eşti porc,
ca şi acest şir de fantome,
care se dezgheaţă
pe ramurile stomacului.

Noi ne cinstim
din entuziasm,
dintr-o delicateţe
cu dinţi de câine.

– Eşti porc. Un porc cu stomacul gol.
– Mie îmi spui vântule,
mie îmi spui?!…

*

Vorbe de plictiseală

Noaptea trecută
te-am simţit în coasta mea
murdară de gelozie.

Îţi mutai oftatul în
cozile de câine,
ca o petunie plictisită.

Noaptea trecută, reţine,
ţi-am scos trupul din creierul meu
şi te-am aruncat
la muzeul de senzaţii.

– Scârbă ce eşti! Scârbă!…
– Mai mult decât mine eşti…
– Eu sunt transparent.
– Eşti inuman! Eşti…
– Gata!…Să vină tăcerea
peste noi
ca o maioneză înnoptată!…

*

Lecţie involuntară

Să vorbeşti despre dragoste,
în gura mare,
e ca şi cum te-ai lăuda cu un incest.

Trebuie să te speli pe mâini
cu murdării delicate
şi apoi să vorbeşti.

Caut, de ceva timp,
să îţi spun trei cuvinte adevărate cu mâna,
adică să vorbesc despre dragostea
simplă,
mare
şi neputredă dintre noi.

Să vorbesc ca un nebun
despre dragoste,
despre porumbeii ei şi despre tot regnul de
animale înconjurătoare.

Însă pot să-mi scutur sufletul,
dincolo de nasturii indolenţei tale
năucitoare?

*

Observaţie într-un semn

Uneori e bine să ştii
fericirea.

E bine să ştii, când eşti trist,
fericirea.

Pentru că fericirea e o fotografie
în culori vii.

Da, să o ştii,
să o ştii pe de rost.

Uneori e bine să îţi
vinzi fericirea.

Da, să o vinzi
ca pe un bocanc vechi
şi să o recapeţi înapoi,
pentru că cel căruia i-ai dat bocancul,
crezând că e vechi,
ţi l-a înapoiat.

Uneori e bine să uiţi că eşti
fericit
şi să vezi ce nelinişte
e acolo, unde
fericirea nu are papucii
la pat.

*

„Informare”

Fer. Epifanie Teodoropulos

Titlul postării noastre aparţine unui subcapitol din cartea Crâmpeie de viaţă. Din viaţa şi învăţătura Părintelui Epifanie I. Teodoropulos, ed. Schitul românesc Lacu, 2000, p. 18, din care cităm:

Într-o vreme, pe când era elev de gimnaziu, citea Ucigaşa lui Papadiamandi. Odată când el lipsea, mătuşa lui a găsit cartea şi a răsfoit-o puţin. Când s-a întors copilul, aceea i-a spus înfricoşată:

– Copilul meu, ce cărţi sunt acestea ce le citeşti? Am citit puţin şi m-am înfricoşat.

– Ascultă, mătuşă, îi spuse. Eu voi deveni lucrător al Evangheliei şi trebuie să citesc tot ce au citit ceilalţi oameni. Trebuie să le ştiu ca să pot discuta cu ei şi să le răspund.

Dacă Fericitul Epifanie citea asemenea cărţi şi avea o astfel de atitudine când era la gimnaziu, vă închipuiţi că mai târziu, ca stareţ şi duhovnic, nu numai că nu a părăsit o asemenea preocupare smintitoare, dar e cel mai probabil că a şi intensificat-o cu mult mai mult.

Pentru cei ce nu au aflat încă – pentru că citesc pe sărite, mult prea puţin, numai ce le poate cuprinde mintea şi ce au chef să înţeleagă, când nu sunt ocupaţi cu a sta degeaba pentru că sunt prea smeriţi – cei mai mari Sfinţi ai Bisericii, din toate veacurile, au provocat şi cele mai mari sminteli, atât necredincioşilor, cât şi credincioşilor, ba…chiar şi Sfinţilor.

Sfântul Chiril al Alexandriei l-a desconsiderat mult timp pe Sfântul Ioan Gură de Aur, iar Sfântul Teofan Zăvorâtul îl admonesta pe Sfântul Ioan de Kronstadt ca pe un mare înşelat, pentru că trăia în mijlocul lumii, petrecea împreună cu oamenii, era adesea înconjurat de femei frumoase şi făcea spovedanii publice.

Exemplele nu se opresc aici, dar ne oprim noi aici, pentru că nu ne-ar ajunge tot internetul să demonstrăm ceea ce se vede şi cu ochiul liber, numai prostie şi răutate şi invidie să nu ai ca să vezi.

Sminteala, de fapt, începe de mai de mult, de la „a venit Fiul Omului, mâncând şi bând şi spun: Iată om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor” (Mt. 11, 19).

Pe de altă parte, este adevărat că e vinovat cel ce sminteşte, dar sunt pline Patericele de învăţături despre cum nu trebuie judecaţi cei pe care îi vezi păcătuind la un moment dat sau ţi se pare doar că îi vezi păcătuind, şi cu atât mai puţin dacă sunt clerici. La fragmentele acestea însă, se pare că multora li s-au împăienjenit ochii.

Însă, în aceste zile ale noastre, că sunt ele cele de pe urmă sau nu (Mântuitorul nu le dădea voie nici Apostolilor să gândească lucrurile acestea), mult prea mulţi au început să dea vina pe sminteală şi să se preocupe prea puţin de faptul, dacă nu cumva sunt ei înşişi o mare sminteală pentru cei din jur şi pentru ei înşişi.

Şi dacă un preot se preocupă să explice oamenilor cum să înţeleagă pornografia contemporană, care e problema voastră, sfinţilor? Pe sfinţii mireni şi mirence chiar nu văd de ce îi arde focul, pentru că oricum nu ei sunt în situaţia de a spovedi oameni şi de a le trata şi vindeca rănile.

Nu în capul lor se varsă toate dejecţiile tuturor gândurilor murdare, care sunt cam ca groapa de gunoi de la Glina aruncată în apartamentul sau casa în care locuiţi, dacă vreţi să vă faceţi o idee.

Şi dacă totuşi sunteţi atât de sfinţi şi nu vă sunt de folos învăţăturile părintelui Dorin, de ce nu vă vedeţi mai departe de sfinţenia şi de dreptatea voastră şi nu îi lăsaţi pe cei care sunt în stare să recunoască faptul că sunt balnavi de cancerul păcatului, ca să se folosească ei, dacă voi n-aveţi nevoie de nimic şi sunteţi la fel de curaţi ca adventiştii, aşteptând sfârşitul lumii?

Sau n-aţi citit niciodată a treia rugăciune, către Sfântul Duh, din rugăciunile de seară? Sau n-aţi văzut, tocmai voi, care citiţi toată ziua numai Sfinţi Părinţi, că ei spun: Miluieşte-mă, Doamne, pe mine, păcătosul, curvarul, preacurvarul, sodomitul, îndulcitul cu gândurile…etc, etc. ? Stau şi mă întreb, totuşi, de unde ştiau Sfinţii de astfel de lucruri, că pe vremea unora din ei nici vorbă nu era de internet, de filme porno, nici… blogul părintelui Dorin de pe care să afle.

Dar, de, voi, sfinţii, n-aveţi de unde să ştiţi că filmele porno se derulează în capul oamenilor şi cu internet şi fără internet. Nici contemporanilor Sfântului Noe, nici sodomitenilor, nici romanilor nu le-a trebuit neapărat internetul sau cinematografia porno.

Oricum, pornografia zilelor noastre e un bun comercial mai mult decât unul în sine, un vector ideologic, o armă foarte abilă pentru implementarea a cu totul alte idei şi sentimente, cu mult mai satanice chiar şi decât hedonismul intrinsec.

Dar cine să aibă timp să urmărească până la capăt şi să înveţe ideologia patimilor? Sfinţii n-au nevoie de asemenea cunoaştere, o să stea ca stâlpii când o să vină Antihristul. Dar, până atunci, n-o să reuşească nici să ţină piept unei discuţii cu un eretic sau cu un ateu pătimaş… dar, iarăşi, ce nevoie au de o asemenea discuţie, când ei trăiesc în mijlocul belşugului duhovnicesc şi al fericirii… pe lună.

Cât de nesimţit şi impostor poţi să fii, cât de acru la ficaţi, ca să-ţi pui problema de ce îşi permite un preot să vorbească despre pornografie? Dar despre ce vrei să vorbească, dacă e una din pătimirile cele mai grele ale oamenilor, pentru care au nevoie de multă muncă de lămurire şi de mult ajutor? Despre virtuţile tale?

Scrie tu, care eşti deştept, moralist şi mama puritanismului, un blog în care să descrii cu lux de amănunte cât de virtuos eşti şi cum trăieşti virtutea cotidian, şi atunci îl scuteşti şi pe părintele Dorin de munca supraumană pe care o depune zilnic, pentru că o să te punem în icoană şi o să te dăm exemplu la tot mapamondul.

Sau crezi că părintele Dorin n-ar putea să se ducă la munte vara asta sau să se odihnească şi să vină la toamnă să spună tuturor: Iubiţi credincioşi, bine v-am regăsit…? Să mai pună câte-o poză, să mai copieze câte-un pasaj dintr-o carte… şi e sfântul sfinţilor, nu? Aşa, cu lenea, nu vă mai sminteşte, că o cunoaşteţi îndeaproape.

Sfântul Antim Ivireanul despre mirenii „râvnitori”

adevarata smerenie si evlavie

Sfântul Antim vedea că oamenii dau de multe ori vina pe preoţi numai din răutate, nu pentru că „se sminteau” de preoţi. El cunoştea şi imputările nedrepte ce se aduceau preoţilor de către cei ce „zăboveau” a împlini legea, pe motiv că nu sunt preoţii îndeajuns de sfinţi pentru a-i învăţa şi a-i conduce la însuşirea unui comportament evanghelic, şi cărora le răspunde cu ironia şi chiar cu sarcasmul său caracteristic.

El le vorbeşte astfel, amintindu-le că, dacă sunt răi, preoţii au învăţat răutatea de la mireni, de la cei din jurul lor, fie în copilărie, fie prin contaminare cu răutatea lumii, că ei n-au născut [nu s-au născut] preoţi, ci mireni.(…) Ce necinstiţi pe preoţi, carii, de s-au făcut ucenici răi, s-au făcut pentru căci au avut pre voi dascăli răi? (…)

Ce ziceţi voi, „râvnitorii”, cum că preoţii sunt răi şi păcătuiesc? Adevărat, eu încă zic că păcătuiesc. Numai aceştea ce vor fi socotiţi păcătoşi, aceştia sunt cei ce vă dau blagoslovenii [binecuvântări]. Aceştia sunt cei ce vă sfinţesc. Aceştea sunt cei ce vă nasc de a doua oară în baia Sfântului Botez.

Aceştia vă pecetluiesc cu darul Duhului. Aceştia sparg zapisul păcatelor voastre. Aceştia vă împrietenesc cu Dumnezeu. Aceştia vă fac părtaşi cu Trupul şi Sângele Domnului. Aceştia sunt ce vă folosesc cu rugăciunile lor, la boalele voastre, la nevoile voastre, la viaţă, la moarte şi după moarte.

Şi nu căutaţi la atâta câştig şi bunătăţi ce vă fac, la atâtea daruri, la atâtea faceri de bine ce vă împart, numai vă uitaţi cu atâta pizmă şi cu atâta mânie la greşalele ce au, ca nişte oameni ce poartă trup şi vieţuesc în lume [1].

Sfântul Antim Ivireanul, Didahii (1705-1716)


[1] Antim Ivireanul, Opere, p.171-172. A se vedea şi paginile anterioare.

Sf. Spovedanie